Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Alexandra Niculescu

Design copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Story She Left Behind

Autor: Patti Callahan Henry

Copyright © 2025 by Patti Callahan Henry

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print) 978-606-40-2810-5

ISBN (EPUB) 978-606-40-3149-5

Pentru Meg Ruley,

agenta mea literară, care iubește tot ce e mai bun în cuvinte și în povești

și le apără din toată inima

Limbajul e calea prin care fantomele intră în lume.

Ann Michaels, Ce ne învață lumina

O vreme am fost departe de frumusețea ta.

Sweet Comeragh, cântec popular irlandez

Capitolul 1

BRONWYN NEWCASTLE FORDHAM
Bluffton, Carolina de Sud
1927

E ora 2 dimineața când îi părăsește pe toți cei pe care îi iubește. Ajunsă pe malul râului May, dezleagă funiile cu care barca Chris-Craft1 e legată de țărușii pontonului erodat de vreme și se urcă în ea. Luna nouă se ivește de sub mantia întunericului în liniștea de catifea; stelele strălucesc cu aceeași intensitate ca dorința ei arzătoare de a porni la drum.

Peste șase ore, când fluxul va reveni și va umple mlaștina și canalele secrete, ea va fi de mult plecată. Cunoaște mișcarea valurilor din estuar fără să aibă nevoie să consulte hărțile nautice sau barometrul ponosit care atârnă de când e lumea pe prispa casei lor acoperite cu șindrilă. Și-a plănuit evadarea în cel mai mic detaliu, la minut, și nu ezită deloc.

Barca plutește luată de val și râul umflat de vânt o împinge ușor spre mare, prinzând viteză mai repede decât se așteptase. Luminile din Bluffton pâlpâie de-a lun­gul coastei ca niște licurici. Dintr-o clipă într-alta va porni motorul și va direcționa barca mai întâi spre insula Tybee și apoi înspre Savannah.

Se uită lung spre cerul ca de cerneală, la Orion și la Carul Mare. Nu vrea să fie martora dispariției peisajului atât de familiar și de iubit.

Începe să facă în minte o listă, un obicei pe care l-a deprins încă din copilărie.

Mai întâi lista lucrurilor pe care le-a adus cu ea: un mantou, un schimb de haine, o sută de dolari pe care i-a luat din plicul pentru situații de urgență, un caiet și un pix, un rucsac din piele care conține cuvintele pe care le-a căutat și migălit o viață întreagă.

Privește în depărtare, spre linia orizontului, în timp ce barca se clatină pe valuri și așteaptă să pornească motorul. Gândurile îi zboară de la ce a adus cu ea la ce a lăsat în urmă: valurile care se sparg pe scoici în liniște, dincolo de fereastră; casa cu acoperiș din șindrilă gri, care a protejat-o timp de zece ani; camera în care scrie și citește, așezată pe scaunul tapițat cu bumbac creton, prin ale cărui cusături crăpate iese din loc în loc umplutura; lumina slabă la final de zi, când se aruncă în apa caldă a râului; mângâierea blândă a brizei când stă pe prispa casei; soțul ei, care se întinde după ea în pat și își împletește degetele cu ale ei, în timp ce greierii par că plâng.

Și: Clara.

Se prinde de parapet ca să-și mențină echilibrul și se îndreaptă spre cockpit. Apasă pe buton ca să pornească motorul, copleșită de un val de nevoie primordială de a fi alături de fiica ei, ceea ce o face să se clatine amețită. Își adună puterile, știe bine că, dacă se va întoarce acasă, lumea îi va face pe de-a-ntregul ceea ce până acum i-a făcut doar pe jumătate.

Se gândește la frumusețea acestui loc, pe care o va purta mereu cu ea: un loc unde licuricii decorează nopțile și acele de conifere formează paturi moi, unde răsăriturile împrăștie diamante în apă, unde plevuștile strălucesc argintii pe suprafața râului.

Pierderile sunt însemnate, dar nu se gândește la ce ar putea spune ceilalți, nici măcar la propria stare de bine — Bronwyn trebuie să înainteze, cât mai departe de tot ce se poate întâmpla dacă rămâne. Există lucruri care pur și simplu nu mai pot fi reparate.

Mereu a atras-o lumea nevăzută. Știe ce trebuie să facă — să devină invizibilă. Acesta este răspunsul pentru personajul pe care l-a creat, acesta este și răspunsul ei. Destinele lor vor fi mereu întrepătrunse, îi e deja clar.

Găsește butonul de pornire și îl apasă; motorul toarce lin, apa clipocește în urmă. Împinge mânerul de acceleraţie și pune mâna pe cârmă. Apele acestea sunt apele ei, nu are nevoie să vadă ca să știe drumul.

---

Capitolul 2

CLARA HARRINGTON
Bluffton, Carolina de Sud
Noiembrie 1952

A dispărut cu douăzeci și cinci de ani în urmă, pe când eu aveam opt ani, și totuși mama îmi apare în fiecare zi. Uneori într-o întorsătură de frază, în cântecul valurilor din spatele casei, în energia creativă cu care fiica mea adună mușchi pentru o casă a zânelor sau în indiciile și mesajele pe care mama m-a învățat să le descifrez în natura care ne înconjoară. Părea să fie în același timp peste tot și nicăieri. Era absență, era prezență, era mister.

Și din cauza acelei energii atotpătrunzătoare am creat ceva în viață ce era doar al meu. Asta era arta mea — locul meu privat, pasiunea mea, refugiul meu departe de lumea cea mare, pe care nimeni altcineva nu îl putea atinge.

Sau cel puțin așa credeam.

În casa noastră cu lambriuri exterioare albastre, pe malul râului May, am dispărut în lumea unei aricioaice pe nume Harriet. O pictam pentru o carte de copii. Țineam pensula cu vârf din păr de zibelină deasupra pânzei, pregătită să trasez liniile fine ale mustăților. Pei­sajul luxuriant și atrăgător mă făcea să aștept cu nerăbdare pătrunderea în lumea imaginată de autoare, zi după zi, chiar dacă nu o cunoscusem în viața reală. Eram ilustratoarea ei.

Adoram aricioaica cu o singură ureche care se străduia să-și găsească locul pe un tărâm cu lacuri și munți, printre animale magice, vorbitoare, în spațiile largi acoperite cu flori sălbatice și trestii. Pentru mine, spiritul lui Harriet era un ecou al fiicei mele în vârstă de opt ani, Wynnie, o alegorie a strădaniilor lui Wynnie de a-și găsi locul în clasa a treia, cu ochelarii ei cu ramă groasă și plămânii sensibili.

Mustățile lui Harriet tremurau sub mișcarea pensulei pe veranda folosită pe post de atelier, când sunetul spart al soneriei m-a făcut să tresar. Am scăpat pensula pe suprafața protectoare din vinil și aproape că am dărâmat o paletă cu acuarele de pe masa de lângă mine.

Adesea simțeam o schimbare a energiei când treceam de la o lume la alta, de la imaginar la realitate. Mereu aveam nevoie de un moment ca să mă adun. Ceasul de pe peretele cel mai îndepărtat mă anunța că trecuseră patru ore de când lucram. Sărisem peste prânz și acum tocmai ajunsese Margo, cu care aveam planificat un interviu pentru ziar.

Planul meu fusese să fac puțină curățenie înainte, să mă prezint drept artista profesionistă care tocmai câștigase un premiu important, dar timpul zburase și Margo mă cunoștea oricum mai bine de-atât. Am dat fuga spre ușa de la intrare, ștergându-mi palmele pe o cămașă veche a lui Nat, pe care o foloseam drept șorț, acoperită acum cu un mozaic de pete de vopsea și decolorant.

Margo stătea pe treptele de la intrare la umbra unui stejar care își întindea ramurile cât vedeai cu ochii, parcă în căutarea a ceva ce nu reușise să găsească în ultimii două sute de ani. Purta o rochie de bumbac cu imprimeu floral și avea părul aranjat într-un bob ondulat, după ultima modă. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc remarcând încercarea ei de a fi prezentabilă, de parcă ar fi vrut să o văd ca pe o reporteră adevărată, așa cum și eu voiam să mă vadă ca pe o artistă profesionistă, chiar dacă supraviețuisem împreună aparatelor dentare, unor tunsori nefericite și balurilor bobocilor în săli de sport mirositoare.

Am îmbrățișat-o.

— Hai înăuntru. Îmi pare rău, am pierdut noțiunea timpului. Mi se întâmplă uneori.

Mereu, dar n-am spus-o.

M-a urmat în casa în care crescusem și în care locuiam acum împreună cu tata, în casa în care intrase de mai multe ori decât puteam număra. Tocurile îi răsunau pe podelele de lemn.

— Mulțumesc că faci asta, mi-a spus. Dl Farnam e foarte impresionat că am reușit să fac rost de interviu.

Agitată, a izbucnit în râs cu un fornăit, lucru care ne-a făcut pe amândouă să ne hlizim de parcă aveam iar treisprezece ani.

— Sunt doar eu, Margo.

— Știu, Clara, dar e ceva impresionant. Înseamnă enorm să câștigi un Caldecott2.

— Mulțumesc. Sunt foarte entuziasmată.

Soarele după-amiezii se strecura prin fereastra dinspre est și lăsa dâre de culoarea narcisei pe mobile și pe podelele de lemn, pe masa de stejar din bucătărie și pe peretele opus, vopsit cu verde primăvăratic. I-am făcut semn lui Margo să mă urmeze.

— Hai să stăm pe prispa din spate, e neobișnuit de cald pentru noiembrie. Vrei o limonadă?

— Ceva mai tare n-ai?

— Serios? E ora 2 după-amiaza.

— Glumeam. Chiar am glumit, mi-a răspuns, vizibil rușinată. Limonada e foarte bună.

Casa noastră era cocoțată pe o stâncă acoperită cu cochilii de scoici, la capătul unui drum ciuruit de gropi în Bluffton, Carolina de Sud, un mic sat de coastă încolăcit în jurul unui estuar, un corp de apă cam ciudat. Când valurile se loveau de țărm, scoicile cântau ceea ce mama mea numea „cântecul lor de maree“. Margo și cu mine ne-am așezat la masa veche de fier cu marginile ruginite și, în fața noastră, se întindea grădina care strălucea în culori vibrante de toamnă, cu râul argintiu pe fundal. Tufele de camelii roz și albe erau înflorite. Grădina era presărată cu flori mici și galbene care străluceau în iarba ce începuse să-și schimbe culoarea.

Îmi petrecusem toată dimineața în lumea lui Harriet, dar eram în elementul meu printre podelele care scârțâiau și balamalele vechi, punțile înclinate și aromele sărate, tapițeria albă care începea să se cojească și chiuveta de porțelan crăpată de sub fereastra bucătăriei. Totul era perfect. Eram acasă.

Margo a șters cu un șervețel o pată de apă de pe masă, apoi și-a deschis caietul albastru.

— Pare că ești gata, i-am spus.