Absența este pentru iubire ceea ce este vântul pentru foc;

Îl stinge pe cel mic și îl aprinde pe cel mare.

Bussy-Rabutin, Histoire amoureuse des Gaules

1

Telefonul mobil începu să vibreze pe noptieră. Ambre se trezi brusc. Îl simți pe Marc mișcându-se lângă ea și mormăind în somn. Luă telefonul înainte ca vibrațiile să-l trezească de-a binelea.

Nu era nici măcar ora 7. Cine putea să sune atât de devreme? Genul ăsta de apel nu prevestea niciodată nimic bun. Când văzu numele afișat pe ecran, se îngrijoră și mai mult, căci trecuse mai bine de-un an de când nu mai avea vești de la această tânără de care fusese atât de apropiată.

— R­osalie?

Nu-și putuse împiedica vocea să-i tremure.

— Ambre, îmi pare rău, știu că este cam devreme…

— Ce s-a întâmplat?

Se ridicase din pat și ieșise din cameră cât mai discret posibil, apoi închisese ușa fără zgomot. În living, luminițele din bradul pe care Marc ținuse neapărat să-l împodobească încă sclipeau. Roșu, verde și albastru. Era țipător și inutil. I-o spusese.

— Nu voiam să te sperii…

— S-a întâmplat ceva?

O auzi pe R­osalie înghițând în sec la telefon. Ca de fiecare dată când îi auzea vocea, îi era ciudă că n-o suna mai des și că, de trei ani, nu făcuse niciodată efortul de a o vizita.

— Nu, eu… nu cred, dar…

— Dar ce?

— N-ai primit cumva vreo veste de la Gabriel… recent?

Se lăsă o tăcere grea.

— Ce este, R­osalie? A plecat? șușoti Ambre foarte repede.

— Nu. Nu, în fine… doar de câteva zile…

— V-ați certat?

— Nu! replică R­osalie apăsat. Tocmai de aceea nu mai înțeleg nimic!

— Stai puțin, explică-mi.

Ambre se așeză pe canapea, printre niște cărți groase pe care Marc le umplea cu adnotări ore în șir.

— Acum trei zile, m-am întors de la școală cu cei doi copii și Gabriel nu mai era. Îmi lăsase un bilet pe masă.

R­osalie aproape că-și pierdu glasul și Ambre simți cum i se strânge stomacul. Toată chestia semăna în mod bizar cu o altă dispariție, de acum câțiva ani, dar de data aceasta rolurile erau inversate1.

— Și ce scrie în biletul ăla, R­osalie?

Urmă un scurt moment de tăcere și Ambre bănui că R­osalie își stăpânea lacrimile.

— Nimic… în fine, nu mare lucru… Că a trebuit să plece pentru a rezolva o problemă, că nu poate să-mi spună de ce, nici când se va întoarce, dar promite că o să se întoarcă… El… el zice să nu mă îngrijorez și să nu-i alarmez în mod inutil familia. Va fi acasă cât mai curând posibil și le transmite sărutări copiilor.

R­osalie înghiți din nou în sec. Ambre rămăsese cu ochii ațintiți pe luminile bradului care sclipeau ridicol.

— Și au trecut trei zile de-atunci?

— Da. Copiii… mă întreabă dacă am vești, iar eu… încerc să mă port normal, dar…

Vocea lui R­osalie cedă.

— Hei! Liniștește-te! Sunt sigură că nu e nimic grav.

N-o ajuta cu nimic rostind asemenea cuvinte. Ar fi vrut să facă mai mult. Trebuia să facă mai mult.

— Ascultă, R­osalie, am două săptămâni de concediu pentru Crăciun… pot să vin la… Arvieux.

Locul pe care se străduise să-l evite de cinci ani încoace, de la sfârșitul acelei ierni în care îi cunoscuse pe R­osalie, Gabriel și ceilalți… Încă i se părea ciudat să-i rostească numele. Arvieux.

— Nu! protestă R­osalie. Tocmai, e Crăciunul! Ar fi mai bine să rămâi cu familia!

— Voi sta până se întoarce Gabriel, OK? N-ar trebui să dureze foarte mult.

— Nu, zău, rămâi la Lyon. Voiam doar să știu dacă ai vreo veste, atâta tot.

— Doar n-o să te las singură cu copiii.

Ambre deschisese deja calculatorul lui Marc, pus pe măsuța joasă de lângă canapea.

— O să cumpăr bilete. Astăzi lucrez, însă începând de diseară sunt în concediu. Pot să ajung chiar mâine-dimi­neață.

— Dar probabil că este enorm de lucru la magazin în perioada Crăciunului. Ești sigură că nu vor avea nevoie de tine?

— Am acumulat atâtea ore suplimentare, încât m-au forțat să-mi iau liber două săptămâni.

Ceea ce era adevărat. Nu-i dăduseră de ales.

Munca la magazin fusese scuza ei de fiecare dată când R­osalie insistase ca ea să vină câteva zile la Arvieux. Nu era chiar o minciună. Ambre lucra mult peste program. Își petrecea mai tot timpul la magazin. Dar ar fi putut să găsească o soluție.

— Intru pe internet, R­osalie… Într-un minut, o să-mi cumpăr bilete.

— Ambre…

Tonul lui R­osalie se schimbase. Ca și cum ezita să-i spună ceva.

— Ce?

— Trebuie să știi… l-am anunțat pe Anton imediat ce am găsit scrisoarea. Va fi aici diseară… Cu Tim, lăsă R­osalie să-i scape.

Stânjeneala se instală pentru câteva secunde. Ambre încercă să se concentreze la ecranul laptopului pentru a nu permite celor două nume s-o tulbure, pentru a respinge gândul care i se forma în minte: Așadar sunt încă împreună.

— Dacă nu vrei să vii, înțeleg perfect, adăugă imediat R­osalie.

Ambre își înghiți cu greu saliva. Intrase pe site-ul SNCF. Tastă mașinal, fără să vadă ce se afișează pe ecran.

— Nu, e în regulă, răspunse ea cu o voce ușor sugrumată. A trecut mult timp de atunci.

R­osalie nu se lăsă păcălită de tonul aparent detașat.

— Știi ce… pentru bilete, mă poți suna mai târziu.

Se auzi un plânset de copil. Cel al băiețelului lui R­osalie și al lui Gabriel, născut după Sophie. Ambre nu-l văzuse niciodată și nici măcar nu-și amintea numele lui. Mai mult decât oricând, i se făcu rușine de tăcerea ei din ultimii ani. Gabriel plecase și fără îndoială că lucrurile mergeau rău între el și R­osalie de luni întregi, dar ea nu știa nimic fiindcă aproape că rupsese toate legăturile cu ei.

— Timotée s-a trezit. Trebuie să te las.

Timotée. De aceea îl uitase. Îi amintea prea mult de un alt nume. Tim.

— OK, R­osalie. Te sun mai târziu ca să-ți spun la ce oră ajung.

— E în regulă.

— Nu te îngrijora prea tare. Sunt sigură că se va întoarce repede.

Dar cuvintele ei căzură în gol. R­osalie închisese deja.

Rămase mult timp apatică pe canapea, uitându-se fix la brad și la ghirlandele lui sclipitoare, încercând să-și potolească bătăile inimii.

Vocea lui R­osalie. Arvieux. Anton. Tim… Tocmai fusese purtată cu cinci ani în urmă în câteva secunde și nu era pregătită pentru așa ceva. Mai ales nu în aceste împrejurări când Gabriel dispăruse, lăsând-o pe R­osalie singură cu copiii.

Arvieux… Iarna la cabana Les Mélèzes. Livingul de la mansardă, zona din jurul sobei cu lemne. Tim, Anton. Cărțile, promisiunile. Lacul Roue.

Auzi zgomot în spatele ei. Marc tocmai intrase în living, îmbrăcat doar cu niște boxeri și un tricou. Era ora 7. Ora la care dădea pe gât o cafea, apoi se cufunda iar în cărțile lui.

O sărută pe frunte din obișnuință, fără a se gândi cu adevărat la gestul lui, apoi întrebă:

— Cine era?

— R­osalie.

— R­osalie?

Ambre nu-i vorbise aproape niciodată despre ea. În doi ani de viață comună cu Marc, probabil că n-o sunase pe R­osalie decât de trei-patru ori. Așa că numele ei nu-i spunea nimic. Nu mai mult decât Arvieux.

— O prietenă cu care nu am prea mai ținut legătura. Am cunoscut-o acum cinci ani în Hautes-Alpes.

— În hotelul în care lucrai?

Își amintea vag că Ambre fusese chelneriță, dar pentru el acest lucru nu era decât un rând din CV-ul ei.

— Mda. Ea… soțul ei a dispărut.

— Dispărut?

Marc făcu ochii mari. Ochii lui în permanență uluiți.

— Da, în sfârșit… a lăsat un bilet în care îi cerea să nu se alarmeze… n-au trecut decât trei zile, dar ea își face griji… este singură cu cei doi copii.

— De ce te sună pe tine?

Întrebarea lui Marc, nevinovată și absolut îndrep­tă­țită, îi aminti cât de absentă fusese în ultimii ani, cât de necunoscută devenise pentru R­osalie și cât de surprinzător era într-adevăr faptul că o sunase în dimineața aceasta.

— Habar n-am… voia doar să știe dacă am primit vești de la el… Părea realmente îngrijorată, așa că i-am propus să mă duc la ea.

Marc o privi cu tandrețe. Avea mereu un aer tandru.

— Ești drăguță.

Ambre se gândi că numai drăguță nu era, dar încu­viință din cap.

— O să te întorci de Crăciun, nu?

— Evident!

Mai erau cinci zile până la Crăciun. I se părea de neconceput ca Gabriel să-și lase soția și copiii singuri de sărbători. Gabriel n-ar face așa ceva.

— Nu uiți că mâncăm la părinții mei, da?

— Cum aș putea să uit? Mi-o repeți de zece ori pe zi de două luni încoace!

Voia să pară că glumește, dar își dădu seama că tonul ei era ușor agresiv. Așa că își puse capul pe pieptul lui Marc pentru a-l liniști.

— O să fac un duș, zise ea.

Simțea nevoia să fie un pic singură.

Apa caldă nu reuși să-i potolească bătăile inimii, starea de încordare. Trecuseră cinci ani și totul era încă la fel de prezent. Fiecare imagine a acelei ierni și a ceea ce urmase…

Încă își amintea acel „rămas-bun“ de la gară. Ea, R­osalie și Tim plângând unul în brațele altuia. Pe R­osalie care zicea: „O să fie bine. O să ne revedem cu toții în curând, nu?“ Planificaseră să se revadă în septembrie, la ea acasă, pentru a aștepta până la sezonul de iarnă, apoi în decembrie, la cabană. Nu se mai întâlniseră nicio­dată toți trei. Nu mai călcaseră pe la cabană.

Ambre se urcase în tren, ajunsese la Lyon, își regăsise camera proaspăt renovată la părinții ei, dar înțelesese imediat că nu va putea să rămână acolo. Își folosise biletul pentru Montpellier. Se dusese să lucreze cu Tim pe perioada sezonului de vară. În fine, ăsta era planul…

Găsise fără probleme un job de barmaniță, se mutase cu Tim în apartamentul lui mare de la periferia unui oraș de coastă numit Frontignan.