Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlu original: How To Think Like Socrates
Autor: Donald J. Robertson
Text Copyright © 2024 by Donald J. Robertson
Published by arrangement with St. Martin’s Publishing Group.
All rights reserved.
Copyright © Editura Trei, 2025
pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ;
Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-2847-1
ISBN (EPUB): 978-606-40-3146-4
EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu
REDACTARE: Alexandra Limoncu
DESIGN: Alexe Popescu
IMAGINE copertă: Alamy.com
DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban
DTP: Gabriela Anghel
CORECTURĂ: Dana Anghelescu
Lui Hector, spre lauda virtuților strămoșilor tăi
Nota autorului: problema socratică
„Portretul lui Socrate din dialogurile platonice nu se întemeiază pe o mărturie exactă din punct de vedere istoric a unor scene, conversații, rostiri. Dar, deși nu este o mărturie, nu este nici o pură invenție.“
– Karl Jaspers1
Spre deosebire de majoritatea figurilor istorice importante, Socrate ne este cunoscut în principal datorită descrierii sale din surse literare, despre care se crede că sunt semifictive. Dialogurile socratice ale lui Platon și Xenofon au fost cel mai probabil scrise la puțină vreme după moartea lui Socrate. De fapt, Platon și Xenofon erau amândoi tineri când a murit Socrate și probabil că i-au stat în preajmă doar pe parcursul ultimilor săi cinci-șase ani. Cea mai veche sursă despre viața sa de care dispunem este o piesă satirică, Norii, scrisă de Aristofan, jucată în timpul vieții lui Socrate, care prezintă o imagine foarte diferită a acestuia din urmă. Mai avem alte câteva fragmente contemporane, în principal de factură comică, și multe anecdote, adeseori de o valoare istorică îndoielnică, descoperite în scrierile unor autori antici din secolele următoare. Socrate a fost o persoană reală — un faimos filosof atenian. Dar, în pofida unei tradiții literare bogate, multe detalii despre viața sa rămân incerte. Dificultatea de a separa adevărul de ficțiune în sursele noastre, care i-a iritat atât de mult pe istorici de-a lungul epocilor, este cunoscută ca „problema socratică“.
În dialogurile filosofice ale lui Platon, sursa noastră majoră, găsim numeroase conversații între Socrate și alți interlocutori. Conținutul lor este probabil născocit sau doar vag întemeiat pe ceea ce a spus Socrate cu adevărat, deși scenariul implică de regulă oameni reali și locuri reale. De asemenea, ele fac uneori referire, fie direct, fie indirect, la evenimente istorice reale. La fel stau lucrurile și cu dialogurile lui Xenofon, deși într-o măsură mai mică. Unii cercetători cred că detaliile vieții și filosofiei lui Socrate pot fi extrase, cu atenția corespunzătoare, din dialoguri. Alții, cum ar fi clasicistul Robert Waterfield, care a tradus multe dintre scrierile lui Platon și Xenofon, nu sunt atât de optimiști:
Dialogurile se desfășoară într-un univers fictiv creat de Platon, plasat vag în Atena secolului al V-lea, avându-l ca personaj central pe Socrate, fără a acorda însă prea multă atenție lumii exterioare.2
Câteva momente definitorii sunt problematice, chiar și faimosul verdict al Oracolului din Delfi că nu există pe lume un om mai înțelept decât Socrate. Este cu neputință de stabilit o dată precisă pentru acest verdict și nu știm dacă s-a petrecut înainte sau după alte evenimente majore — unii cercetători o resping, considerând-o pur și simplu o născocire. Și totuși, ea se află în centrul poveștii care ni se spune despre Socrate.
Așadar, cel mai bine este să considerăm că dialogurile socratice ale lui Platon și Xenofon sunt în bună măsură produsul fanteziei.3 Ele folosesc personajul Socrate ca pe un procedeu literar, menit să ne ajute să ne imaginăm ce ar fi putut spune el, dacă o asemenea conversație ar fi avut loc. Așa cum menționa Karl Jaspers, filosof din secolul XX, am moștenit informații atât de contradictorii, încât ar fi pur și simplu imposibil să reconstituim o imagine exactă a omului real. Cu toate acestea, anecdotele spuse cândva despre Socrate merită să fie repovestite cititorilor moderni interesați de filosofia sa.
În concluzie, cartea de față reprezintă o relatare dramatizată și semifictivă a vieții lui Socrate, care își propune să facă gândirea sa mai accesibilă, scoțând în același timp în evidență legăturile ei cu psihologia modernă. Eu cred că aceasta este cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe oameni să beneficieze de pe urma poveștii lui. Chiar dacă trebuie să „renunțăm la Socratele istoric“, acest lucru nu ne împiedică să ne bucurăm în continuare de imensa valoare a personajului literar „Socrate“ transmis nouă din surse antice.
„Căci până acum, Critias, niciodată bărbații lipsiți de curaj nu au putut ridica trofeul. Așa că va trebui să vorbești cu mult curaj și — după ce vei invoca Muzele și pe Apollo — scoate-i din uitare pe vechii tăi concetățeni și celebrează-le virtuțile.“*
* Platon, Critias, traducere de Cătălin Partenie, în Opere, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1993, vol. VII, p. 221. (N.t.)
Introducere
Suntem în anul 79 î.H. Au trecut trei secole de la moartea lui Socrate. Un distins călător de la Roma, omul de stat și filosoful Marcus Tullius Cicero, se află în vizită la Academia ateniană pentru o plimbare de după-amiază cu prietenii săi.1 Școala întemeiată aici de Platon, cel mai cunoscut discipol al lui Socrate, este cel mai important institut filosofic din istorie — fiecare academie care i-a urmat îi poartă numele. Vreme de secole, tinerii s-au adunat aici pentru a sorbi cuvintele rostite de mari oratori și filosofi în timp ce pășeau agale pe lângă colonadele de marmură viu colorate, dincolo de care se antrenau atleți, luptându-se sau alergând pe piste. Dar când Cicero și tovarășii săi își fac apariția, ei găsesc locul învăluit într-o liniște înfricoșătoare și complet părăsit.
În timp ce se plimbă pe aleile pustii, însă, prietenii simt o legătură profundă cu trecutul, mai puternică decât cea pe care ar putea-o transmite orice scriere. Grădina casei lui Platon, aflată în apropiere, spune unul dintre ei, pare, într-o manieră foarte vie, „că îl aduce pe filosof în carne și oase înaintea ochilor mei“.
Cicero crede că unor asemenea locuri, în care mari filosofi au cercetat cândva natura înțelepciunii, le lipsește de fapt sunetul vocilor acestora. El își imaginează că Academia însăși deplânge pierderea lor. Tovarășii lui admit că o asemenea formă de nostalgie pe care o trăiesc poate fi un sentiment sănătos, dacă ea îi îndeamnă să urmeze exemplul dat de bărbați precum Platon și Socrate. Ar trebui să ne simțim inspirați nu numai să-i cunoaștem pe marii înțelepți ai istoriei, într-o manieră pur intelectuală, spune Cicero, dar și să imităm modul lor de a trăi.
Doar cu șapte ani înainte, zona Academiei, care se află dincolo de zidurile orașului, fusese ocupată și prădată de legionari romani în timpul asediului brutal al Atenei condus de dictatorul Sulla. Pâlcurile sale de măslini sacri au fost doborâte pentru a alimenta cu lemn mașina de război, iar bibliotecile și altarele sale au fost jefuite. Academia trebuie să le fi părut, așadar, un loc părăsit lui Cicero și prietenilor săi. În ciuda pagubelor provocate de Sulla, studiile filosofice au continuat să se desfășoare la Atena timp de secole, însă orașul nu a recăpătat niciodată gloria sa de odinioară.
La sfârșitul perioadei clasice, studierea filosofiei s-a transformat dintr-un mod practic de viață într-o întreprindere în bună măsură teoretică și livrescă. Această schimbare a fost deplânsă de mulți, cum ar fi filoelenul britanic Byron, care s-a arătat întristat de prăbușirea Atenei și amintirea tot mai palidă a lui Socrate, filosoful atenian prin excelență.
Lăsându-se în voia amintirilor în vreme ce privea soarele mediteraneean cum dispare în spatele munților, Byron exclama:2
La fel sfințea, Atenă, peste văi,
Când cel mai înțelept din fiii tăi
Îi urmărea declinul într-o seară,
Cea de pe urmă, pregătit să moară!**
Socrate a fost, desigur, executat și nu „ucis“ la modul literal de concetățenii săi — limbajul lui Byron este menit să exprime un sentiment de nedreptate și de pierdere îngrozitoare. Dar, în ciuda reputației lui Socrate drept unul dintre cei mai de seamă înțelepți din istorie, învățăturile sale și povestirile remarcabile despre viața sa, cu care se împletesc acestea, rămân necunoscute majorității oamenilor. Cu excepția câtorva clasiciști, puțini sunt cei care mai citesc azi dialogurile socratice. Iar Academia lui Platon, leagănul filosofiei occidentale, zace în ruine de mai bine de o mie de ani — dar ea încă dăinuie.
Ating iarba cu mâna, închid ochii și îmi imaginez că Socrate și tovarășii săi filosofi sunt încă aici. Soarele îmi încălzește fața. Simt mirosul de praf încins al aleilor, amestecându-se cu mireasma chiparoșilor și pinilor. Aud lătrături de câini și țipetele copiilor care se joacă. Sunt tineri care fac sport aici, alergând, sărind coarda și practicând arte marțiale.
Academia a fost una dintre cele câteva gimnazii sau terenuri de sport din Atena antică. Încă poți coborî printre ruinele unei palaestra sau școli de lupte, din mijlocul parcului Akadimia Platonos, așa cum este cunoscut acum. În loc de filosofi faimoși, pisici fără stăpân se plimbă printre dărâmături. Platon a trăit în apropierea acestor terenuri și a predat filosofia aici. Casa lui era probabil la o distanță mică de mers pe jos spre nord-est, aproape de dealul Kolonos. După moartea sa, trupul lui a fost îngropat undeva în apropiere. Probabil că rămășițele sale se află încă aici, undeva sub tălpile mele.
De câte ori vreau să simt o legătură cu filosofia antică, iau o pagină din cartea lui Cicero și vin să vizitez terenurile anticei Academii ateniene. Îmi aduc aminte adeseori de remarcile sale despre marii gânditori care s-au plimbat cândva pe aici. În mod paradoxal, faptul că mă concentrez asupra absenței lor îi face cumva să pară mai prezenți. Îmi imaginez că Cicero însuși ar putea apărea de după colț în orice moment, venind din spatele unui pâlc des de copaci, adâncit într-o conversație cu tovarășii săi, urmat curând de Zenon, părintele stoicismului, Diogene Cinicul, Aristotel, Platon sau chiar Socrate — se spune că toți au pus piciorul aici.
În ciuda faptului că se află printre ruine, spiritul Academiei dăinuie încă. Rolul său este să ne aducă aminte că a existat o vreme în care filosofia era o călătorie comună, nu doar un exercițiu academic. Oferind o analiză contemporană a înțelepciunii socratice și a relevanței sale practice pentru viața noastră de zi cu zi, această carte caută să reaprindă o oarecare înțelegere despre cum trebuie să fi fost cândva să te plimbi pe aici, conversând cu Socrate și cu tovarășii săi filosofi.
Prima mea întâlnire cu filosofia a fost foarte diferită. Aveam șaptesprezece ani și trăiam în Scoția, când am dat peste un exemplar din magnum opusul lui Platon, Republica, în vreme ce cotrobăiam prin rafturile bibliotecii unui necunoscut. Este cel mai lung dialog al lui Platon care îl înfățișează pe Socrate. Pe parcursul a zece capitole, acest dialog îl prezintă discutând despre natura dreptății și statul politic ideal, cu câțiva „interlocutori“ (termenul folosit pentru participanții la conversație).
Republica începe cu Socrate spunându-i unui prieten mai în vârstă că se gândește la viață ca la o călătorie. Trebuie să încercăm să învățăm cât putem de mult, spune el, de la călătorii care au trecut deja prin ceea ce se află înaintea noastră. Când am citit asta, am devenit nerăbdător să aflu ce ar fi putut să mă învețe Socrate despre cum să-mi desfășor propria mea călătorie în viață. Ceea ce mi-a atras cel mai mult atenția a fost modul în care se concentra asupra unor întrebări fundamentale despre natura înțelepciunii și scopul vieții. Eu credeam că acestea reprezintă tipul de reflecții pe care cei mai mulți non-filosofi le evită, până ce fie dau ochii cu moartea, fie pierd pe cineva drag.
Prima întâlnire cu personajul Socrate, într-un dialog platonic, mi-a stabilit cursul vieții. Câțiva ani mai târziu, mă aflam la University of Aberdeen, studiindu-l pe Platon ca parte a programei cursurilor facultății de filosofie. După licență, am început un program de cercetare postuniversitară în psihoterapie. În loc să urmez o carieră academică, am urmat una clinică, ajungând în cele din urmă să profesez ca terapeut cognitiv-comportamental specializat în tulburări de anxietate. Aflat încă sub influența primei mele întâlniri cu Socrate, am început să studiez relația dintre psihoterapia modernă și precursorii ei antici, în special filosofii stoici, care au scos în evidență aspectele terapeutice ale filosofiei socratice și le-au dezvoltat.
Socrate a fost cel care a inspirat câteva dintre cele mai importante idei ale stoicismului. Pionierii terapiei cognitiv-comportamentale (TCC) citează frecvent faimoasa afirmație a filosofului stoic Epictet că „Oamenii sunt tulburați nu de lucrurile care se întâmplă, ci de opiniile pe care le au despre ele.“3 Aceeași idee poate fi găsită, însă, cu patru secole înainte de Epictet, în dialogurile socratice.4 Această înțelegere profundă a naturii emoției ne conduce la folosirea rațiunii ca tehnică terapeutică, deoarece ea presupune că trebuie să examinăm presupozițiile care ne provoacă tulburarea, dacă vrem să ne simțim mai bine.
Numeroase tehnici sunt folosite pentru a ne influența gândurile și convingerile — „cognițiile“ noastre, după cum le numesc psihologii. Scopul TCC, exprimat simplu, este să înlocuiască cognițiile iraționale și nesănătoase cu unele raționale și sănătoase. O modalitate evidentă de a face acest lucru constă în formularea unor întrebări, cum ar fi :
Aaron T. Beck, unul dintre fondatorii TCC, spunea că a întâlnit prima oară această idee când studia Republica lui Platon pentru un curs de filosofie de la facultate.5 „Chestionarea socratică“, de acest fel, a devenit mai târziu o constantă a stilului său de terapie. Nenumărate studii clinice au arătat că tehnicile de acest fel ale terapiei cognitive, care vizează convingeri disfuncționale, pot să-i ajute pe cei care suferă de depresie clinică, tulburări de anxietate și o mulțime de alte probleme emoționale.
Ca tânăr terapeut stagiar, am fost uimit, însă, când am dat peste dialoguri grecești antice în care Socrate făcea un lucru pe care nu îl pot descrie decât ca fiind un precursor al terapiei cognitive. Uneori el se comporta asemenea unui consilier de cuplu sau terapeut familial, ajutându-și prietenii, și chiar pe propriii membri ai familiei sale, să-și rezolve conflictele interpersonale. M-am întrebat de ce nu-mi spusese nimeni că Socrate a făcut psihoterapie cognitivă, ca să-i spunem așa, cu aproape două milenii și jumătate înainte de a fi, chipurile, inventată.
Odată, de exemplu, fiul adolescent al lui Socrate, Lamprocles, se plângea de mama sa, renumită pentru limba ei ascuțită — tânăra și irascibila nevastă a filosofului, Xantipa.6 Socrate, în opinia mea, l-a chestionat pe fiul său într-o manieră incredibil de abilă. El a reușit să-l facă pe Lamprocles să admită că Xantipa era de fapt o mamă bună, căreia îi păsa cu adevărat de el. Băiatul a insistat, însă, spunând că, totuși, atitudinea cicălitoare a acesteia era, în opinia lui, complet inacceptabilă. După o discuție mai lungă, Socrate i-a pus o întrebare care m-a uimit prin caracterul ei terapeutic ingenios: Actorii din tragedii se supără când alte personaje îi insultă și îi agresează verbal? După cum a remarcat Socrate, aceștia spun lucruri mult mai rele decât a spus Xantipa vreodată.
Lamprocles a considerat că aceasta era o întrebare stupidă. Bineînțeles că aceștia nu se supără, dar asta pentru că ei știu că, în ciuda aparențelor, ceilalți actori nu intenționează, în realitate, să le facă vreun rău! Ei doar se prefac. Ai dreptate, a răspuns Socrate, dar nu ai recunoscut tu în urmă cu doar câteva minute că nu crezi că mama ta vrea cu adevărat să-ți facă vreun rău?
Te las să meditezi la această conversație. Sper că vei observa cum, cu câteva întrebări simple, Socrate l-a ajutat pe Lamprocles să-și examineze furia dintr-o perspectivă radical diferită. Când presupozițiile care ne alimentează furia încep să ni se pară problematice, gândirea noastră devine mai flexibilă și putem începe să ne smulgem din ghearele emoțiilor nesănătoase. Ceea ce mai devreme părea evident, acum pare incert. Într-adevăr, dialogul scurt care are loc între ei rezumă una dintre temele recurente ale filosofiei socratice: Cum putem să distingem între aparență și realitate în viața noastră de zi cu zi?
Socrate dă dovadă de o remarcabilă abilitate în a face terapie psihologică pentru probleme atât de mundane precum supărarea unui adolescent provocată de mama sa cicălitoare, ridicând în același timp probleme filosofice mult mai profunde. Acest lucru m-a fascinat deoarece, deși TCC este în mod cert foarte eficientă, am observat că mulți dintre clienții mei rămâneau la final cu o grămadă de întrebări. Odată ce îți dai seama că, de exemplu, convingerile iraționale au o contribuție mai mare la problemele tale emoționale decât ai presupus anterior, ce urmează să faci? Ar putea exista o întreagă filosofie de viață bazată pe ideile fundamentale ale psihoterapiei moderne sau cel puțin în acord cu ele?
Pentru Socrate, la fel ca pentru majoritatea filosofilor antici, căutarea înțelepciunii și promisiunea unei stări de bine reprezentau două fețe ale aceleiași monede. El susținea că misiunea pe care o îndeplinea el, în numele lui Apollo, zeul vindecării, era nu numai filosofică, ci și terapeutică. Metoda lui caracteristică de chestionare a fost concepută ca un remediu, pentru a ne ajuta să ne vindecăm de o problemă îngrozitoare: o formă de suficiență intelectuală care ne orbește și ne derutează cu privire la propriile noastre valori. Trecem prin viață acționând de cele mai multe ori ca și cum am ști — sau nu am avea nevoie să știm — care trebuie să fie obiectivul nostru, care lucruri sunt bune și care sunt rele. Puțini dintre noi se opresc vreodată pentru a examina critic aceste presupoziții.
Prin urmare, modul în care este abordată problema autoperfecționării în dialogurile socratice este diferit de cel pe care îl găsim în autoperfecționarea modernă sau în literatura de tip self-help. Noi obținem de regulă sfaturi de tip self-help din cărți care tratează un asemenea subiect. Ceea ce ne-a transmis Socrate a fost nu atât o serie de răspunsuri, cât o metodă de a pune întrebări, o tehnică prin care să ne clarificăm gândirea și să evităm inducerea în eroare de către alții, ceea ce astăzi numim metoda socratică.
Aceasta nu este o carte de self-help în sensul convențional al cuvântului. De fapt, ea poate fi citită ca o critică a ceea ce a devenit self-helpul. Din experiența mea, știu că majoritatea psihoterapeuților oferă frecvent consultații unor clienți care se descriu ca „dependenți de self-help“ și care și-au alcătuit biblioteci personale cu bestsellere motivaționale. Aceștia se uită la înregistrări video, citesc articole, urmează cursuri, meditează, țin un jurnal și participă la workshopuri, dar sfârșesc tot la terapie. Așa cum vom vedea, Socrate se întâlnea cu tineri care se aflau într-o situație foarte asemănătoare.
Deși pot ocazional să se simtă mai bine, ca urmare a tuturor sfaturilor pe care le urmează, în realitate starea lor nu se îmbunătățește. Uneori, starea lor chiar se înrăutățește, în ciuda faptului că investesc atât de mult timp, energie și bani pentru a cumpăra tot ce le vând acei guru ai autoperfecționării. Ar fi, însă, mult mai bine pentru noi dacă mai degrabă am învăța cum să ne folosim rațiunea pentru a ne rezolva problemele în mod activ și pentru a evalua diferite strategii, decât să depindem de alte persoane pentru sfaturi standard.
Dar, înainte de a începe să ne ajutăm pe noi înșine, trebuie mai întâi să aflăm care este scopul nostru. Degeaba apelăm la self-help dacă nu știm ce este acel lucru pe care încercăm să-l dobândim. Mai întâi, trebuie să învățăm cum să ne concentrăm asupra imaginii de ansamblu și, așa cum stăruia Socrate, să ne punem câteva întrebări dificile referitoare la valorile noastre. De exemplu, ar trebui ca „autoperfecționarea“ noastră să fie evaluată în funcție de atingerea unor obiective externe, cum ar fi bogăția și faima, sau interioare, precum înțelepciunea și autocontrolul? În ce constă cu adevărat prosperitatea omului sau o viață bună?
Internetul abundă de sfaturi de autoajutorare. Tinerii, în special, sunt asaltați de opinii despre cum trebuie să trăiască. Tinerii atenieni se confruntau în esență cu aceeași problemă. „Influencerii“ lor erau numiți sofiști, „experți“ sau „înțelepți“ autoproclamați. Vechii atenieni asistau la discursurile ținute de sofiști, care pretindeau că își perfecționează elevii, la fel cum ne uităm noi azi la înregistrări video cu cei care se declară experți în autoperfecționare.
Sofiștii cereau onorarii substanțiale pentru a-i învăța pe tineri cum să devină vorbitori mai persuasivi, cu promisiunea că aceasta îi va ajuta să obțină succesul în viața publică. Influencerii moderni pretind adeseori că ne învață cum să reușim în carierele și relațiile noastre. Dar, în ciuda faptului că între ei sunt peste două mii de ani, sofiștii antici și influencerii moderni pot, uneori, să sune nefiresc de asemănător. Și asta pentru că, adeseori, aceștia le spun ascultătorilor lor ceea ce vor ei să audă sau ceea ce știu că le va atrage atenția, un lucru pe care Socrate îl descria ca „lingușire“. Ei rivalizează cu colegii lor de breaslă pentru admirația noastră — sofiștii antici pentru aplauze; influencerii din mediile de socializare pentru „like-uri“. În mod inevitabil, acest lucru îi determină mai degrabă să facă apel la prejudecățile noastre, în loc să le pună sub semnul întrebării. Dar dacă acest gen de relaționare ne face mai mult rău decât bine?
Faptul că ne obținem convingerile în mod pasiv ne poate face periculos de dependenți de opiniile altor oameni, reducându-ne capacitatea de a gândi în mod autonom. Noi dobândim mai degrabă opinii — sub aparența cunoașterii — decât cunoștințe autentice. Un influencer motivațional te sfătuiește să cauți să te impui, altul să practici acceptarea. Sfaturile sau regulile care funcționează într-o situație — cum ar fi „Fă-ți curat în cameră“, „Concentrează-te pe aspectele pozitive“ sau „Respiră din abdomen“ — pot să devină o povară dacă încercăm să le aplicăm în circumstanțe diferite. Regulile funcționează până la un punct; sfaturile sunt bune până la un moment dat. Chiar și cel mai bun sfat nu poate să înlocuiască înțelepciunea reală. Este mai sănătos, desigur, să fii în stare să-ți adaptezi stilul de coping la cerințele oricărei situații cu care te întâlnești. Când asculți de îndrumarea psihologică sau morală a unei persoane, este ca și cum i-ai urma indicațiile pentru a ieși dintr-o pădure. Funcționează doar până când te pierzi din nou. Ți-ar fi mult mai bine, pe termen lung, dacă ai putea învăța cum să folosești o hartă și o busolă — dacă, cu alte cuvinte, ai fi ghidat de rațiune și de propria ta filosofie de viață.
Dacă depinzi prea mult de mediile de socializare și de cărțile de self-help când cauți îndrumare, riști să devii asemenea acelor suflete pierdute descrise de un alt autor antic. Făcându-și obiceiul de a consulta oracole și profeți înainte de a lua o decizie, ei păreau că își pierd capacitatea de a gândi independent:
Din cauza credinței lor excesive în semnele profetice [sau în sfaturi], ei se lasă călăuziți mai degrabă de cuvintele altora, decât de propria lor inimă, și se plimbă agale pe alei, culegând sfaturi din remarcile altor persoane, gândind cu urechile, ca să zic așa, și nu cu creierele lor.7
Socrate a înțeles de asemenea că există un pericol în a „gândi“ cu urechile noastre, în loc de a ne folosi rațiunea. Nu dobândim înțelepciune doar ascultând opiniile altor persoane. Înțelepciunea presupune să știi cum să înaintezi pe propria ta cale în viață, învățând cum să pui întrebările potrivite altor persoane și ție însuți.
Pe parcursul acestei cărți, vom explora câteva dintre aceste întrebări, precum și tehnicile cognitive menite să ne ajute să ajungem la o înțelegere profundă a acestora. De la început, însă, trebuie să ne pregătim pentru posibilitatea ca reflecția filosofică asupra celor mai profunde valori ale noastre să ne determine să punem sub semnul întrebării câteva dintre valorile predominante ale societății în care trăim.
Pe măsură ce citeam despre viața lui Socrate și perioada în care a trăit, eram uimit de cât de multe paralele există între acestea și istoria recentă. Atena lui Socrate era o democrație tânără în care avantajele și vulnerabilitățile acelui sistem se puteau vedea cu ochiul liber. Într-o primă etapă, cetatea a înflorit și și-a creat alianțe puternice, sub conducerea unor mari oameni de stat, în care cetățenii credeau pe deplin. După izbucnirea unui război major și a unei pandemii devastatoare, însă, încrederea lor în guvernare a fost zdruncinată, fapt care a condus la o scindare în două facțiuni politice, care au devenit din ce în ce mai radicale și mai polarizate în contextul luptei lor pentru controlul asupra statului. Sistemele politice și juridice ale Atenei au fost puse la grea încercare de corupție, care le exploata la maximum slăbiciunile. Demagogii și-au dat seama curând că puteau folosi măsuri populiste și retorica sentimentală pentru a-i manipula pe oameni și a obține voturi în Adunare, stimulând slăbiciuni umane precum lăcomia, teama și furia.
Sfătuitorii de meserie, sofiștii, au devenit din ce în ce mai căutați și incredibil de bogați de pe urma faptului că îi învățau pe politicieni arta persuasiunii. Acești bărbați țineau ei înșiși discursuri celebre, care exploatau adesea prejudecățile și temerile oamenilor. A apărut un hibrid curios între retorica politică și autoperfecționare, care i-a încurajat pe tinerii privilegiați să privească disprețul față de cei considerați inferiori lor drept o dovadă de „putere“ și „bărbăție“. Reprimarea violentă a mișcărilor populațiilor străine de dincolo de granițe și pierderea totală a încrederii în democrația de acasă au dus, în timp, la lovituri de stat înarmate, epurări politice și chiar război civil. Socrate nu s-a aliat în mod explicit cu vreo facțiune politică sau cu vreun sistem de guvernare, căci preocuparea lui majoră a fost să afle dacă cei de la putere posedau sau nu înțelepciunea și virtutea care i-ar fi putut face suficient de competenți pentru a ocupa o astfel de funcție. El s-a văzut, însă, obligat să asiste la modul în care democrația ateniană a fost mai întâi acaparată de demagogi și apoi împinsă înapoi spre o „oligarhie“, sau domnia celor puțini, care a alunecat în cele din urmă în „tiranie“, sau ceea ce noi numim „autoritarism“.
Te las pe tine să găsești comparații mai precise între peisajul nostru politic modern și cel al Atenei antice. Diferite persoane vor ajunge probabil la concluzii foarte diferite, ba chiar opuse, cu privire la lecțiile pe care ar trebui să le învățăm. Cei mai mulți dintre noi, însă, pot să admită că încercările la care a fost supusă democrația ateniană pe parcursul Războiului Peloponesiac, care au marcat principala perioadă din viața lui Socrate de care ne ocupăm, ne oferă un avertisment clar referitor atât la fragilitatea sistemului democratic, cât și la vulnerabilitatea sa la abuz. Socrate, la drept vorbind, a fost un critic al sistemului democratic atenian, în special al ușurinței cu care vorbitorii puteau să smulgă voturi, prin stimularea celor mai rele tendințe sau vicii ale oamenilor. Cu toate acestea, abilitatea de a gândi logic și de a ne cunoaște pe noi înșine, atunci, la fel ca acum, ar putea fi cel mai bun mijloc de apărare împotriva retoricii fricii și furiei care amenință să zdruncine democrația noastră, așa cum a zdruncinat-o cândva pe cea ateniană.
Dialogurile socratice
Pe măsură ce aprecierea mea pentru dialogurile socratice a crescut, de-a lungul anilor, m-am întrebat ce tip de carte i-ar putea ajuta pe clienții mei de la terapie cognitivă să beneficieze de filosofia socratică. Și, de asemenea, cum aș prezenta, presupunând că aș putea să dau timpul înapoi, înțelepciunea socratică sinelui meu adolescentin? Cartea de față este răspunsul meu la aceste întrebări. Ea oglindește propria mea călătorie și speranța că voi putea deschide larg porțile filosofiei grecești antice și pentru alții.
Următoarele capitole te vor purta înapoi în Atena antică și îți vor da posibilitatea să-l cunoști pe Socrate în dialog cu discipolii săi. Dialogurile cu care te vei întâlni sunt inspirate din surse originale care au fost păstrate vreme de aproape douăzeci și patru de secole, pentru simplul motiv că oamenii le-au considerat de o valoare literară și filosofică excepțională. Din fericire, în ciuda faptului că s-au pierdut atât de multe lucrări literare antice, operele complete atribuite lui Platon au supraviețuit până în ziua de azi, incluzând toate cele treizeci și cinci de dialoguri ale sale în care protagonistul este Socrate. Avem de asemenea aproximativ patruzeci de dialoguri, majoritatea foarte scurte, de la Xenofon, un alt prieten și discipol al lui Socrate. Nenumărate altele au fost scrise de contemporani de-ai lor, dar niciunul nu a supraviețuit, cu excepția câtorva fragmente aparținând unui alt filosof numit Eschine. Filosofii antici au început să învețe cum să gândească aidoma lui Socrate, în primul rând, studiind aceste dialoguri și urmând exemplul lor.
Am adaptat câteva dintre dialogurile antice pentru această carte. Pentru a face ideile pe care le conțin ele mai accesibile pentru cititorii moderni, am extras părți-cheie din dialogurile mai lungi, am simplificat argumente, am clarificat terminologia, am combinat elemente din texte diferite și uneori autori diferiți și le-am modificat în nenumărate feluri. Acolo unde părea că funcționează mai bine, am adaptat replicile unui personaj și i le-am atribuit altuia.8 În câteva locuri, am creat fragmente de dialog complet noi, pornind de la informațiile existente despre Socrate și tovarășii săi. Am furnizat de asemenea informații despre câțiva dintre principalii interlocutori, despre evenimente și locuri pe care Platon și Xenofon presupuneau că auditorii lor le știau deja.
Trebuie să subliniez că intenția mea nu a fost ca aceste dialoguri să fie reprezentări exacte din punct de vedere istoric ale unor conversații pe care adevăratul Socrate le-a avut cândva — dar nici cele scrise de Platon și Xenofon nu sunt astfel. Cu toate acestea, cartea de față are la bază surse istorice și își propune să surprindă stilul lui Socrate și substanța ideilor și întrebărilor sale. Altfel spus, intenția mea este să rămân credincios perspectivelor filosofice atribuite lui Socrate.
Citind dialogurile socratice, fie că este vorba de cele antice sau de versiunile adaptate din următoarele capitole, ai ocazia să-i însoțești pe participanți într-o aventură, de natură deopotrivă filosofică și psihologică. Ai putea — deși temporar — să devii una cu Socrate și interlocutorii săi și să iei parte la un fel de psihodramă filosofică. Poți să fii sau să nu fii de acord cu ceea ce spune Socrate, să te pună în încurcătură întrebările lui, să-ți vezi respinse convingerile cele mai prețioase, să te simți derutat sau să zărești străfulgerări ale unor intuiții — așa-numitele momente aha!.
La început, acest lucru poate fi neliniștitor. În vreme ce unii indivizi și-au manifestat entuziasmul față de ideea de a fi chestionați de Socrate și și-au dorit apoi să repete această experiență, alții au fost cuprinși de furie, indignare și rușine când confuzia lor ascunsă a fost scoasă la iveală. Tu poți să-ți amintești de un moment în care cineva te-a făcut să-ți dai seama de comiterea unei erori grave? E nevoie de răbdare și toleranță pentru a-ți supune de bunăvoie cele mai profunde credințe ale tale unei examinări critice. Adeseori, rămânem cu impresia că știm mai puține lucruri despre viață decât credeam că știm la început. Filosofii greci numeau acest lucru aporia, însemnând o stare de confuzie și dezorientare profundă. Platon spunea despre interlocutorii lui Socrate că, după ce erau chestionați de acesta, se simțeau uneori de parcă se atinseseră de o „torpilă“***, un pește electric, și se aleseseră cu un șoc puternic care îi lăsase paralizați temporar.
De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ar vrea cineva să simtă renumita înțepătură dureroasă furnizată de acest individ Socrate? Certitudinea noastră morală poate funcționa ca o plasă de siguranță de care ne agățăm pentru a ne liniști. Chiar dacă senzația de confort se întemeiază pe o iluzie, aceasta poate fi una la care ținem, și suntem cuprinși de anxietate de fiecare dată când cineva ne amenință că ne-o ia. O preferăm atunci când experții, precum sofiștii sau urmașii lor moderni, ne flatează, pentru că ne este mai ușor. Ceea ce avem de câștigat atunci când suntem puși în dificultate de Socrate este un lucru mai puțin tangibil și mai greu de definit, deoarece este mai degrabă vorba despre a învăța să folosești o metodă filosofică, decât pur și simplu despre a „învăța“ să memorezi conținutul anumitor doctrine.
Platon compara, într-o manieră foarte inspirată, beneficiul filosofiei cu experiența cuiva care și-a petrecut viața înlănțuit într-o peșteră, privind umbrele proiectate pe perete.9 Să ne imaginăm că într-o zi prizonierul scapă din lanțuri și zărește lumea reală din afara peșterii. Orbit la început de lumină, el se întoarce pentru a le explica tovarășilor săi din captivitate că ceea ce văd ei sunt doar umbrele proiectate de diferite obiecte. Aceștia, desigur, cred că el și-a pierdut mințile. Cu asta se confruntă orice individ care și-a dat seama de natura înșelătoare a unei simple iluzii. Socrate încearcă să ne trezească din transă punându-ne întrebări, dar beneficiile trezirii pot fi dificil de explicat celor care se află încă sub vrajă. Am putea spune că scopul promis, care se află înaintea noastră, constă într-o mai mare libertate. În opinia mea, această libertate socratică se aseamănă cu ceea ce psihologii numesc „flexibilitate cognitivă“, sau deschidere față de explorarea unor perspective alternative, o trăsătură care are potențialul de a îmbunătăți sănătatea mintală și reziliența emoțională.
Ne putem gândi la dialogurile socratice care deschid calea în această privință ca la o „cursă cu obstacole“ filosofică, în care credințele noastre despre viață sunt puse la încercare. Când le citim în maniera potrivită, ne folosim imaginația pentru a ne transpune mental chiar acolo, în conversația cu Socrate și tovarășii săi. Putem să dezvoltăm astfel abilități de gândire care ne sunt de folos în lumea reală și ne eliberează de greșeli obișnuite. Imaginează-ți, de exemplu, că ești venerabilul sofist Protagoras pentru o vreme, sau tânărul nobil carismatic Alcibiade, lăsând scenariul dialogului să se desfășoare în mintea ta. Dacă reușești să simți în mod autentic impactul întrebărilor lui Socrate, ai putea să înveți să gândești mai critic și mai profund. Aceste abilități îți pot fi de folos când te confrunți cu declarațiile sofiștilor zilelor noastre de pe internet sau cu personaje cu autoritate din alte sectoare ale vieții. Este nevoie de practică, însă. Prin urmare, fiecare dialog trebuie abordat ca o palaestra sau un teren de antrenament mental unde putem să practicăm metoda socratică.
Socrate este important nu numai pentru că filosofia, așa cum o cunoaștem noi azi, își are originea în bună măsură în gândirea sa, ci și pentru că o mare parte din literatura noastră modernă dedicată autoperfecționării este, în cele din urmă, inspirată de el. Într-un sens, Socrate este strămoșul self-help-ului modern și al psihoterapiei. În unele cazuri, tradiția filosofică și terapeutică inițiată de el a degenerat, inevitabil, revenind la „lingușirea“ sofiștilor. Întorcându-ne, însă, la metoda sa originară, putem ajunge să înțelegem tot ceea ce i-a urmat și să învățăm să ne găsim propria cale prin desișul sfaturilor referitoare la autoperfecționare. Dacă am reuși să ni-l imaginăm pe Socrate într-un fel care i-ar reînsufleți filosofia, am putea să-i călcăm pe urme pentru o scurtă vreme, să învățăm să punem o parte dintre întrebările pe care le-a pus el și să reflectăm la viețile noastre într-o manieră mult mai profundă decât ne-am obișnuit să o facem. O asemenea metodă ne promite ceva mai mult decât ne oferă de regulă literatura motivațională modernă: un mod de viață, ghidat mai degrabă de propria noastră rațiune decât de sfaturile altora, care ne poate duce către libertate și o împlinire autentică.
Această carte ne spune povestea vieții lui Socrate, văzută ca o călătorie filosofică. Este o descriere dramatizată, în care l-am prezentat pe Socrate ca pe un personaj literar, cu scopul de a explora legătura dintre gândirea și viața sa. Sper că vei avea uneori impresia că citești o biografie istorică, dar, de fapt, mai mult de jumătate din această carte este alcătuită din dialoguri care folosesc concepte filosofice, derivate din texte clasice. Gândește-te la ea ca la o invitație pentru ca tu să te implici într-o filosofie văzută nu ca o disciplină abstractă și livrescă, ci ca un ghid practic pentru viață. Socrate, după cum se exprima Plutarh, a fost primul care a demonstrat că filosofia poate fi aplicată în viața noastră oricând și în toate aspectele ei, și fiecăreia dintre experiențele și activitățile noastre.10
Nu avem o descriere foarte fidelă a vieții lui Socrate, dar dispunem de mărturii despre el și de conversații care îi sunt atribuite de discipolii săi. Ceea ce contează cel mai mult nu este dacă Socrate a spus sau a făcut într-adevăr anumite lucruri, ci dacă tu sau eu putem astăzi să beneficiem de ideile care îi sunt atribuite sau să dobândim o înțelegere profundă pornind de la tipul de întrebări despre care se spune că au fost formulate de el. Potrivit lui Platon, de exemplu, se pare că Socrate însuși ne-ar fi spus:
Voi11 însă, dacă o să vreți să-mi urmați sfatul, defel să nu vă faceți griji pentru Socrate: păstrați-le pe toate pentru adevăr. Așa că, dacă veți socoti că ce spun eu e adevărul, împărtășiți-l cu mine și voi. Iar dacă nu, îndreptați împotrivă-mi toate argumentele voastre…****
Nu-l vom cunoaște niciodată pe adevăratul Socrate. Personajul literar „Socrate“, descoperit în dialoguri, ne spune, însă, că trebuie să învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine. Dar chiar dacă povestea lui amestecă într-adevăr fapte și ficțiune, prin reistorisirea ei într-o manieră care pune în evidență anumite întrebări și relevanța lor pentru autoperfecționare, el ne poate ajuta să întrezărim adevărul despre noi înșine și să scăpăm de anumite erori care altfel ar putea să ne orbească și să ne înlănțuie.