Pentru soția mea, Elizabeth, și fiul meu, Roman
Cu voi doi alături, mă simt întotdeauna cel mai bogat om în viață

PROLOG

Călătoria unei vieți

„Îți vei mai vedea părinții de încă cincisprezece ori înainte să moară.“

Ceea ce urmează este povestea modului în care aceste cuvinte simple mi-au schimbat viața — și în care ar putea s-o schimbe și pe a ta.

În California, într-o seară călduroasă a lunii mai 2021, am băut un pahar de vin cu un vechi prieten. Pe când ne așezam la masă, el m-a întrebat cum o mai duc. La început, i-am dat răspunsul standard, cu care ne-am obișnuit toți: „Sunt bine. Dar sunt foarte ocupat!“. Am spus-o cu toată ironia neintenționată a epocii moderne, în care ocupat este o insignă de onoare, ca și cum a fi mai stresat este ceva de care trebuie să fii mândru. Când l-am întrebat același lucru, în loc să-mi dea o replică similară, el mi-a răspuns că „își face timp pentru lucrurile importante“, deoarece tatăl său se îmbolnăvise grav în anul precedent. Vulnerabilitatea neașteptată pe care am simțit-o în cuvintele sale m-a scos de pe traseul tipic al conversației care definește aceste întâlniri de „recuperare“. Prietenul meu deschisese o nouă cale și, în loc să mă opun, am mers pe ea, adăugând că viața în California începuse să mă afecteze, întrucât mă aflam atât de departe de părinții mei în vârstă, rămași pe Coasta de Est.

Această sinceritate emoțională rară a declanșat interacțiunea care mi-a schimbat cursul vieții:

Prietenul: Cât de des îți vezi părinții?

Eu: Acum, poate o dată pe an.

Prietenul: Și câți ani au?

Eu: În jur de șaizeci.

Prietenul: Am înțeles… Deci o să-ți mai vezi părinții de vreo cincisprezece ori înainte ca ei să moară.

A fost ca o lovitură de grație.

A trebuit să respir adânc, pentru a evita reacția instinctivă de furie. Acesta era un prieten vechi, care-mi cunoștea bine părinții. Nu am vrut să fiu insensibil — era doar… matematică. Speranța medie de viață în Statele Unite este de aproximativ optzeci de ani; părinții mei erau trecuți de șaizeci de ani și îi vedeam o dată pe an. Matematica spunea că îi voi mai vedea de vreo cincisprezece ori înainte să moară.

Acesta a fost calculul care mi-a frânt inima. Și a fost calculul care mi-a schimbat viața.

JUCÂND JOCUL GREȘIT

M-am născut dintr-o coliziune improbabilă a două lumi — respingerea convențiilor e adânc cuibărită în ADN-ul meu. În 1978, mama mea, Lakshmi Reddy, născută și crescută în Bangalore, India, s-a urcat într-un avion cu un bilet dus, pentru a studia la Mount Holyoke College din South Hadley, Massachusetts. Atunci, părinții ei au fost, pe bună dreptate, îngrijorați că nu se va mai întoarce acasă. Prietenii le-au spus că va întâlni un american, se va îndrăgosti și își va construi o viață în acel ținut îndepărtat. Și așa a fost.

Tatăl meu, născut și crescut într-o familie evreiască din Bronx, New York, a avut o viață trasată de către un tată autoritar: căsătoria cu o evreică și construirea unei cariere stabile în mediul academic. Din fericire pentru mine, soarta (dacă tu crezi în așa ceva!) avea alte planuri.

Printr-o răsturnare de situație demnă de un film, drumurile părinților mei s-au intersectat în 1980 la biblioteca Universității Princeton, unde mama lucra pentru a-și plăti studiile de masterat, iar tatăl meu se afla în etapa finală a scrierii disertației. Aflată la aproape cincisprezece mii de kilometri distanță de grijile părinților ei, mama și-a făcut curaj să-l invite la o întâlnire. În timp ce savurau o înghețată, tatăl meu, care întotdeauna a fost genul de om tranșant, i-a spus: „Familia mea nu ne va accepta niciodată pe noi doi“. Mama, prea orbită de emoție la auzul cuvintelor noi doi, nu a înțeles deloc mesajul.

Din păcate, tata a avut dreptate. Dintr-o serie de motive care astăzi par imposibil de înțeles, familia tatălui meu nu a acceptat relația. Lupta a devenit atât de aprigă, încât el a fost nevoit să aleagă între familie și mama mea. Nu i-am cunoscut niciodată pe părinții tatălui, iar el nu i-a mai văzut niciodată, dar moștenirea deciziei sale — de a alege dragostea adevărată în detrimentul a orice — a creat premisele lumii în care m-am născut.

Copilăria mea și anii adolescenței au fost un marș constant și monoton către o definiție a succesului ca la carte. M-am descurcat bine la școală — sau poate nu, după părerea exigentei mele mame indiene, care continuă și astăzi să mă întrebe: „De ce nu încerci să urmezi facultatea de medicină?“ —, dar gândurile mele erau mereu îndreptate spre terenul de baseball. Datorită unor abilități naturale și muncii asidue, am obținut o bursă sportivă, pentru a juca la echipa Universității Stanford. Nu voi uita niciodată expresia întipărită pe fața mamei mele, când i-am spus vestea. Stupoarea ei, cauzată de faptul că fiul său, care nu se descurca bine la cursuri, își pierdea timpul jucând baseball și nu studia niciodată manualele de liceu, fusese acceptat la Stanford, m-a amuzat foarte mult.

Am zburat în California cu visul unei cariere pline de glorie în baseballul profesionist, dar, când o accidentare la umăr, survenită în chiar primul an de facultate, a distrus aceste aspirații, am fost forțat să-mi găsesc echilibrul în sala de cursuri și să planific un viitor alternativ. Problema era că habar n-aveam ce viitor doream să construiesc.

Pentru a încerca să rezolv acest puzzle, am făcut ceea ce am crezut că ar face orice tânăr ambițios — am mers la cei mai bogați oameni pe care-i cunoșteam și i-am întrebat despre domeniul lor de activitate și despre cum aș putea să pătrund în el. Îmi amintesc foarte bine o conversație formativă cu un prieten de familie care făcuse avere în lumea investițiilor. Mi-a sugerat să mă alătur unei firme de investiții imediat după terminarea facultății, iar argumentul său a fost simplu: „Vei câștiga o sută de mii de dolari pe an imediat, cinci sute de mii pe an imediat după aceea, iar până la vârsta de treizeci de ani, vei aduna atât de mulți bani, încât nu vei ști ce să faci cu ei.“ Mi s-a părut o idee foarte bună, căci am pornit de la o presupunere simplă, fundamentală: banii mă vor duce direct la succes și fericire.

Vreau să fie clar: nu sunt sigur când am adoptat oficial această concepție ca fiind a mea. Tatăl meu lucra în mediul academic, iar mama era proprietara unei mici companii — întotdeauna am avut destui bani, dar cu siguranță nu eram bogați, mai ales dacă ne raportăm la „a aduna atât de mulți bani, încât nu vei ști ce să faci cu ei“. Când eram copil, am avut un prieten provenit dintr-o familie foarte bogată. Avea o casă incredibilă, cele mai noi jucării și i se cumpărau constant cele mai bune echipamente sportive. Eram invidios pe viața lui. Nu m-am întrebat niciodată dacă toate acele lucruri îl făceau de fapt fericit — dacă ar fi schimbat cina pregătită de un bucătar, pe care o mânca singur în salon, cu un sandvici la pachet, la o masă înconjurată de prieteni iubitori. Am mers la facultate alături de oameni cu performanțe înalte, care își măsurau adesea statutul în funcție de cine primea cea mai mare ofertă de la Goldman Sachs sau McKinsey, așa că se poate afirma că presupunerea mea fundamentală cu privire la natura succesului și a fericirii era bine înrădăcinată în momentul în care am fost gata să intru în lumea reală.

Mark Twain este adesea citat pentru că ar fi spus: „Nu ceea ce nu știi te bagă în bucluc, ci ceea ce știi sigur că n-o va face“. Ei bine, atunci când am urmat sfatul prietenului meu de familie și am acceptat un loc de muncă în California, unde urma să câștig un salariu cu mai mult de șase cifre în primul an, am știut cu siguranță că acesta era începutul drumului meu spre o viață bună — că, dacă îmi voi dedica timpul noii mele activități, voi ajunge în cele din urmă la acel viitor lipsit de stres, plin de bani și fericire.

Dar ceea ce știam sigur nu era așa, doar că pur și simplu încă nu-mi dădusem seama.

În momentul în care am împlinit 30 de ani, atinsesem toate reperele a ceea ce credeam eu că înseamnă succesul. Aveam o slujbă bine plătită, un renume, o casă impozantă, o mașină de lux — totul era acolo. Dar dincolo de această poleială eram nefericit. Am început să cred că era ceva în neregulă cu mine. Stătusem ani întregi cu capul plecat, acceptând orele lungi de muncă și crezând că ținutul idilic al succesului era la o aruncătură de băț. La fiecare pas, îmi spuneam că mai aveam doar un bonus, o promovare sau o sticlă de vin scump până să ajung în acel tărâm.

Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că realizasem ce-mi dorisem și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Asta-i tot?

Eroarea reușitei reprezintă, în psihologie, presupunerea falsă că atingerea unei realizări sau a unui obiectiv va crea sentimente durabile de satisfacție și mulțumire în viața noastră. Presupunem în mod eronat că vom experimenta în cele din urmă senzația de a fi reușit să ajungem la destinație atunci când vom atinge ceea ce am susținut că este obiectivul nostru. Aveam 30 de ani și câștigam milioane de dolari. Reușisem să ajung la destinație. Dar sentimentele de fericire și împlinire la care mă așteptam nu se aflau nicăieri. În schimb, simțeam doar acea teamă familiară că trebuia să fac mai mult, că nu aveam niciodată destul.

Sunt dispus să pariez că nu sunt singura persoană care a trecut prin această experiență.