Editori:

SILVIU DRAGOMIR

MAGDALENA MĂRCULESCU

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Redactare:

Vlad Vedeanu

Design și ilustrație copertă:

ADELINA BUTNARU (FABER STUDIO)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Gabriela anghel

Corectură:

LORINA CHIȚAN

IRINA MUȘĂTOIU

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Adaptation to Life

Autor: George E. Vaillant

Published by arrangement with Harvard University Press.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2912-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-3141-9

Prefață, 1995

În ultimii douăzeci de ani, această carte — pe care am scris-o cu atâta plăcere — a fost primită în mod foarte diferit de diverse categorii de public. Spre surprinderea mea, recenzentul de la Wall Street Journal a îndrăgit-o, iar recenzentul de la Contemporary Psychology nu, acesta scriind că „psihologii preocupați în sens științific sau profesional de dezvoltarea umană vor găsi puține dovezi sau perspective utile în ceea ce oferă Vaillant“. Spre marea mea satisfacție, monitorizarea pe termen lung a sugerat că s-a înșelat profund. În ciuda previziunilor recenzentului, cartea continuă să fie citată frecvent în literatura științifică.

Una dintre principalele preocupări ale multor recenzori — și, într-adevăr, și ale mele — a fost aceea că această carte prezintă doar viețile unui grup elitist de bărbați. Putem extrapola concluziile acestei cărți și la grupuri mai diverse? De pildă, o femeie mi-a scris: „Am atâtea sentimente și sunt atât de plină de gânduri, încât am simțit nevoia să vă scriu o scrisoare. Deși în esență am fost de acord cu concluziile ei și am considerat cartea clară și interesantă, deveneam din ce în ce mai furioasă. Primul lucru care m-a enervat au fost criteriile obiective folosite pentru a clasifica bărbații în cei cu cele mai bune rezultate, cele mai proaste rezultate sau undeva la mijloc. Știu că vă cereți scuze și explicați aceste lucruri de-a lungul cărții, dar aceste criterii sunt destul de elitiste și se limitează la o singură clasă socială…“

De la publicarea cărții Adaptarea la viață am avut oportunitatea și privilegiul de a studia parcursurile de viață ale două grupuri contrastante — o cohortă de bărbați defavorizați din cartiere urbane, studiați pentru prima dată de Sheldon și Eleanor Glueck, și un grup de femei talentate, studiat inițial de Lewis Terman și mai târziu de Robert Sears. Rezultatele obținute cu privire la ambele grupuri, studiate prospectiv timp de mai bine de o jumătate de secol, au confirmat premisele generale ale acestei cărți. În primul rând, maturitatea mecanismelor de apărare nu a fost doar definitorie pentru sănătatea mentală a celor trei grupuri, dar aceasta nu părea să fie produsul clasei sociale, al educației sau al genului. Bărbații needucați din mediul urban nu păreau mai puțin capabili de adaptare ingenioasă matură decât absolvenții de la Harvard descriși în această carte. Și, contrar tuturor așteptărilor mele, cele mai populare stiluri de apărare ale bărbaților de la Harvard au fost aceleași cu cele folosite de femeile talentate și bărbații din cartierele urbane defavorizate.

În al doilea rând, etapele de dezvoltare eriksoniene descrise în Capitolul 10 se aplică nu doar bărbaților de la Harvard, ci și femeilor talentate și bărbaților din mediul urban defavorizat. Pe scurt, nu doar mecanismele de apărare mature, ci și generativitatea și consolidarea carierei sunt distribuite mai echitabil în cadrul populației americane decât avantajele care decurg pur și simplu din clasa socială sau din prejudecățile de gen. (Aceste concluzii au fost cuprinse în cartea Wisdom of the Ego publicată de Harvard University Press.)

De-a lungul anilor m-a bucurat și faptul că Adaptarea la viață, chiar și atunci când i-a provocat pe cititori, le-a adus și o reală plăcere. Astfel, aceeași femeie care mă trăsese la răspundere pentru prejudecățile mele cu trei pagini mai devreme și-a încheiat scrisoarea spunând: „Ei bine, destul cu gândurile mele. Ce muncă extraordinar de interesantă ați făcut. Și vă mulțumesc pentru această carte. Nu am mai fost atât de stimulată de mult timp. Chiar dacă am obiecții la adresa mai multor aspecte, este doar pentru că lectura cărții m-a făcut să simt că purtam o conversație îndelungată cu un prieten vechi“.

De la publicarea acestei cărți, chiar bărbații Studiului Grant m-au ajutat să înțeleg mai bine atât punctele ei forte, cât și punctele slabe. Una dintre marile slăbiciuni — și totodată puncte forte — ale cărții constă în gradul în care depinde de curajul și generozitatea membrilor Studiului, care mi-au acordat permisiunea de a-i studia fără o compensație propriu-zisă și de a publica aspecte din viețile lor, chiar și atunci când acestea au fost dureroase. De exemplu, un bărbat a exprimat, pe bună dreptate, amărăciunea că a fost „exploatat în scopuri de cercetare pentru gloria altora“ și a spus că s-a simțit urmărit de mine „precum un biet specimen care se zvârcolește sub microscop“. Soția altui participant a țipat la mine la telefon: „Stai acolo și te uiți cum un bărbat moare de alcoolism… și nu faci nimic“. Și totuși, ambii bărbați au continuat să contribuie la Studiu.

Desigur, în ultimii douăzeci și cinci de ani au existat mai multe momente în care bărbații au apreciat faptul că sunt observați îndeaproape. Au fost, de asemenea, momente în care eu și membrii Studiului am reușit să intervenim semnificativ și benefic în viețile lor. Unele intervenții au fost directe, altele indirecte. De exemplu, un membru al Studiului mi-a scris ca răspuns la o copie a cărții Adaptarea la viață pe care i-am trimis-o:

A avut un efect curios asupra mea. Deși nu am făcut parte din eșantionul pe care s-a bazat cartea, lectura ei m-a pus într-o dispoziție confesivă rară… Dar voi reprima cea mai mare parte a acestei impulsivități confesive, cu o singură excepție, care are legătură cu valoarea terapeutică mai specifică a cărții pentru mine… Citind cartea dumneavoastră, am început să văd o legătură între dificultatea relației cu tatăl meu și reacția mea față de succesul evident. Revelația în sine nu este una foarte fericită, însă, într-un fel, mă simt infinit mai bine pentru că am ajuns la ea și sunt profund recunoscător pentru contribuția dumneavoastră. Îmi place să cred că poate vă oferă o oarecare satisfacție să știți că, chiar și în munca dumneavoastră științifică, furnizați îngrijire psihiatrică directă.

De-a lungul anilor, cu generozitatea sa caracteristică față de tinerii autori, Alan Poe — ultimul și cel mai impresionant protagonist din această carte — mi-a scris mai multe scrisori. Iată câteva fragmente din două asemenea scrisori: „Când am ajuns la finalul secțiunii pe care mi-ai trimis-o, aveam lacrimi în ochi. În sfârșit, mi-am spus punctul de vedere. Sau, mai corect spus, mi l-ai exprimat tu cu o elocvență tăcută pe care, ca scriitor, nu pot decât să o invidiez“.

Cinci ani mai târziu, ca răspuns la îngrijorarea mea continuă că abuzul de alcool al lui Poe scăpase de sub control și îi punea în pericol atât creativitatea, cât și sănătatea, el mi-a pus îngrijorarea în perspectivă: „Mulțumesc pentru scrisoarea ta din 7 august. Marea ta bunătate mi-a umplut ochii de lacrimi. Apreciez grija ta și o iau în serios… După ce am primit scrisoarea, am recitit raportul tău despre interviul nostru din 1975. În el scriai: «Am simțit că Poe era urmărit de moarte, sinucidere și prăbușire»“. [Alan Poe mi-a arătat ulterior că în cei cinci ani care au urmat prognozei mele sumbre publicase trei romane și montase cu succes două piese off-Broadway.] „Acum, desigur“, a continuat el, „prognosticul privind moartea e o predicție destul de sigură. Am 61 de ani. La naiba, aș putea fi mort până primești această scrisoare. Dar, dacă sunt, să se dea veste în Gath că — mai ales că în ultimii 5 ani — chiar am stors la maxim acea lămâie!“ Un paradox.

Doi ani mai târziu, Alan Poe a murit — profund iubit și regretat de foarte mulți oameni. Este adevărat că moartea lui a fost consecința unui accident lipsit de sens, petrecut în mijlocul zilei, când era foarte beat. Dar, când a murit, avea șaizeci și trei de ani. Viața lui fusese plină; moartea lui fusese lipsită de durere; și, într-adevăr, stoarse bine acea lămâie.

Dl Goodhart, primul protagonist al cărții, a fost, de asemenea, preocupat de paradoxurile studierii sănătății mentale. După ce a citit cartea, mi-a scris următoarele:

Remarca lui Poe despre aparenta lipsă de entuziasm a lui Goodhart m-a făcut să zâmbesc; trebuie să recunosc că portretul lui Goodhart mi-a lăsat aceeași impresie. Am împărtășit rezervele lui Poe legate de aparenta lipsă de legătură dintre valorile sociale și adaptarea matură. Aprobarea lui Joe McCarthy și Nixon… acceptarea necritică a inechităților statu-quoului — îmi este greu să împac atitudinea asta și altele asemănătoare cu maturitatea emoțională. Acestea mi se par mai degrabă în acord cu definiția ta despre proiecție. Problema nu este liberalism versus conservatorism, ci discrepanța dintre manifestările publice și private ale empatiei și umanității…

M-am întrebat dacă nu ar fi trebuit să pui mai mult accent pe contradicțiile, ambivalențele și ambiguitățile care coexistă cu trăsăturile noastre psihologice dominante… Analiza ta pare să sugereze că menținerea oricărei căsnicii, indiferent de calitatea ei, este un indicator pozitiv. Acest lucru nu corespunde experienței mele și a unora dintre prietenii mei. Convingerea mea în retrospectivă este că aș fi arătat o mai mare maturitate emoțională și mi-aș fi dezvoltat mai mult echilibrul interior dacă aș fi reușit să-mi închei prima căsnicie cu mult mai devreme decât am făcut-o. Bucuria și împlinirea oferite de a doua căsnicie mi-au întărit această convingere.