editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mariana Pascaru

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: An Area of Darkness

Autor: V.S. Naipaul

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2927-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-3135-8

Prefață

Călătoria pe care am făcut-o pentru Un loc întunecat a venit imediat după ce am terminat de scris The Middle Passage1. Locuiam pe atunci în sudul Londrei, unde duceam o viață foarte fericită, iar aranjamentele complicate pentru călătoria spre India — cu trenul și cu vaporul — au fost făcute de filiala din Streatham2 a unei agenții de voiaj. Plecările și sosirile nu ar fi fost ușor de replanificat, așa că mă grăbisem să termin The Middle Passage ca să nu pierd rezervările pentru cartea următoare. Ideea de a scrie ceva ca Un loc întunecat îmi venise în timp ce lucram la A House for Mr Biswas3. Muncisem doi ani la romanul acela și, cum pe atunci lucrurile se mișcau mai încet în viața mea, începuse să mi se pară că mă ocup de ficțiune de prea multă vreme. Alternativa, nonficțiunea, îmi apărea tot mai mult ca o eliberare și am vorbit cu André Deutsch să scriu o carte despre India — deși la vremea aceea nu prea îmi încercasem mâna la nonficțiune și nu s-ar putea spune că știam cum să abordez dificultățile specifice genului.

În cele din urmă, am fost gata de plecare. Îmi amintesc drumul cu trenul pe care l-am făcut iarna prin Franța, precum și priveliștea dureros de melancolică a unui cal mare și alb înhămat la plug. Restul călătoriei spre India este consemnat în aceste pagini. Înainte să plec din Anglia, încercasem să public câteva fragmente într-un ziar englezesc. N-am reușit; nu eram un nume cunoscut. Nu țin minte să fi primit decât un singur răspuns de la redacția unui ziar, care zicea că India e „inepuizabilă“ și că așteaptă cu interes să vadă ce pot produce pe tema asta în viitor.

Poate că India era, într-adevăr, inepuizabilă, dar India mea nu semăna cu o Indie engleză sau britanică. India mea era plină de suferință. În urmă cu vreo șaizeci de ani, strămoșii mei plecaseră de acolo pentru a ajunge în Marea Caraibilor, la capătul unei călătorii foarte lungi, de cel puțin șase săptămâni, și, cu toate că rareori se pomenea ceva despre asta în copilăria mea, faptul ajunsese să mă preocupe tot mai mult cu trecerea timpului. Așa că, oricât aș fi fost eu de scriitor, nu mă duceam în India lui Forster sau a lui Kipling. Mă duceam într-o Indie care nu exista decât în capul meu. India pe care am descoperit-o în primele zile era tristă, simplă și repetitivă, prea repetitivă pentru o carte, și am început să mă gândesc că André Deutsch n-o să vadă niciun manuscris de la mine. M-a salvat o neliniște mai adâncă, care m-a însoțit pe toată durata călătoriei: teama că după A House for Mr Biswas rămăsesem fără idei de proză și că de-acum mă aștepta o viață foarte grea; poate că aveam să mă văd nevoit chiar să renunț la cariera de scriitor. Această neliniște lua diverse forme, unele psihice, altele fizice, când nu se manifesta ca o combinație între cele două. Cel mai tare mă apăsa teama că-mi pierd darul cuvântului. Mă urmărea în tot ce făceam, este prezentă în fundal în tot ce e consemnat în primele pagini din Un loc întunecat. Fizic, India era ca o lovitură. Exageram căldura, mizeria, tot ce mă putea face nefericit. Mă întrebam cum am să rezist aici un an întreg, așa cum îmi propusesem. Și în tot acest timp, după cum spuneam, simțeam și nevoia presantă de a mă apuca de un roman — nu că aș fi avut vreun subiect, voiam doar să fac ceva care să-mi alunge teama că aș fi ajuns la capătul carierei de scriitor.

M-am dus în Cașmir. Pe malul lacului Dal din Srinagar, am găsit un hotel fără condiții prea bune, dar primitor. Acolo nu era așa de cald; puteam să gândesc mai limpede; cititorul acestor pagini va afla cum mi-am organizat viața în locul acela. Și deodată, am avut noroc. Mi-a venit o idee de roman și mi-am petrecut trei luni scriindu-l. A fost o binecuvântare să am ceva de lucru. Mi-a dat un prilej de odihnă; a lăsat viața Indiei să curgă lent în jurul meu, oferindu-mi material pentru o poveste situată acolo, care creștea odată cu paginile pe care le băteam la mașină. Fără munca aceea, fără acel prilej de odihnă, n-aș fi rezistat în India; aș fi fost prea nefericit; poate ar fi trebuit chiar să mă întorc în Anglia — un eșec în toate privințele. E straniu să-mi amintesc că tocmai romanul acela scurt, fărâma aceea de noroc, mi-a îngăduit să rămân atunci în India și că tot lui îi datorez evoluția mea din următorii doi sau trei ani, atât de prolifici.

După stropul acela de noroc, Un loc întunecat s-a scris practic singur. Puteam să-mi iau oricâte libertăți voiam. Puteam să mă întorc la începuturile călătoriei sau chiar în trecutul familiei mele. După Cașmir, drumurile pe care le-am făcut prin India au fost ca un fel de umplere a golurilor, ca niște adăugiri la portretul unei țări pe care o cunoșteam deja pe jumătate. Știam ce să fac și cu temele mari, și cu cele mici, totul își găsea un loc al lui. A fost o experiență uluitoare și, cu toate că pe urmă nu mi-a fost lesne să mă întorc la roman, amintirea acestei ușurințe de a scrie mi-a rămas în minte, mi-a dat o măsură a lucrurilor posibile și a făcut ca eseurile și proiectele ulterioare să fie mai ușor de dus la capăt.

2010

1. The Middle Passage: Impressions of Five Societies — British, French and Dutch in the West Indies and South America, prima carte de nonficțiune a lui Naipaul, publicată în 1962.

2. District din sudul Londrei.

3. Roman al lui Naipaul din 1961, prima dintre operele sale care l-a adus în atenția unui public internațional.

Preludiul călătoriei:
puțină birocrație

De îndată ce steagul de carantină a fost coborât și au plecat de pe vas și ultimii polițiști de la Autoritatea Sanitară a Portului Bombay, desculți, în uniforme albastre, Coelho din Goa a urcat la bord și, făcându-mi semn cu un deget lung să-l însoțesc la bar, m-a întrebat în șoaptă:

— Aveți brinsa?

Coelho fusese trimis de agenția de voiaj să mă ajute să trec de vamă. Era înalt, subțiratic, flenduros și agitat și am presupus că se referă la vreo marfă de contrabandă. Așa și era. Voia brânză. În India, era o delicatesă. Importurile erau restricționate, iar indienii încă nu învățaseră să facă brânză, tot așa cum nu învățaseră nici să albească hârtia de ziar. Dar nu-l puteam ajuta pe Coelho. Brânza de pe cargobotul acela grecesc nu era bună. În cele trei săptămâni cât durase călătoria de la Alexandria, mă plânsesem întruna de ea șefului ospătarilor, care rămăsese impasibil, și nu mi se părea că i-aș putea cere acum niște brânză pe care s-o iau cu mine pe țărm.

— Bine, bine, a zis Coelho, care nu mă credea, dar nici nu voia să piardă vremea ascultând pretexte.

A plecat de la bar și a pornit tiptil pe un coridor, ca un animal de pradă, cumpănind în minte numele de deasupra ușilor.

Am coborât în cabina mea. Am deschis o sticlă neîncepută de scotch și am luat o gură. Pe urmă am desfăcut o sticlă de Metaxa și am luat și din ea o gură. Speram să pot intra cu cele două sticle de tărie în Bombay, unde alcoolul era prohibit, iar această măsură de precauție îmi fusese recomandată de prietenul meu de la Biroul de Turism din India: sticlele nedesfăcute aveau să fie confiscate.

Mai târziu l-am întâlnit din nou pe Coelho, în sala de mese. Nu mai era așa agitat. Ducea în brațe ditamai păpușa grecească, al cărei costum popular în culori țipătoare contrasta puternic cu hainele lui ponosite, iar chipul ei cu obraji rumeni, de pe care se zgâiau doi ochi albaștri, avea o seninătate care scotea și mai bine în evidență melancolia neliniștită de pe fața lui prelungă și suptă. Când a dat cu ochii de sticlele mele desfăcute, pe Coelho l-a cuprins din nou agitația.

— Deschise. De ce?

— Nu așa zice legea?

— Ascundeți-le.

— Metaxa e prea înaltă s-o ascund.

— Puneți-o culcată.

— N-am încredere în dop. Dar nu te lasă să iei cu tine două sticle?

— Nu știu, nu știu. Uitați, țineți păpușica asta pentru mine. Țineți-o în mână. Ziceți că-i suvenir. Aveți la dumneavoastră Documentul de Intrare pentru Turiști? Bine. Foarte valoros. Dacă aveți așa ceva, nu vă perchiziționează. Ce-ar fi să ascundeți sticlele?

A bătut din palme și imediat a apărut un om desculț, pipernicit și costeliv, care ne-a luat valizele. Stătea și aștepta, fără să-l vadă și să-l audă nimeni, încă de când urcase Coelho la bord. Ducând doar păpușa și sacoșa cu sticlele, am coborât în șalupă. Omul lui Coelho a pus bine valizele. Apoi s-a ghemuit pe jos, de parcă ar fi vrut să ocupe cât mai puțin spațiu cu putință, de parcă ar fi vrut să-și ceară scuze că e acolo, în aceeași șalupă cu stăpânul său, chiar dacă se afla la pupa, în locul cel mai expus. Stăpânul, aruncând doar din când în când câte o privire spre păpușa din poala mea, se uita drept înainte, cu chipul umbrit de presimțiri sumbre.

Pentru mine, Orientul începuse cu multe săptămâni înainte. Încă din Grecia simțisem că Europa se estompează. Orientul se făcea simțit în mâncare, cu accentul pus pe dulciuri, dintre care unele îmi erau cunoscute din copilărie; se făcea simțit în afișele filmelor indiene cu actrița Nargis, foarte îndrăgită de publicul grec, după cum mi s-a spus; precum și în prieteniile spontane, cu invitații acasă, la masă. Grecia te pregătea pentru Egipt: Alexandria la apusul soarelui, un arc mare și strălucitor în marea iernatică; dincolo de moluri, întrezăreai prin ploaia măruntă iahtul alb al fostului rege; motorul bărcii se oprea; apoi deodată, ca la un semn, se stârnea zarva pe chei, iar niște bărbați în tunici4 soioase cotropeau într-o clipită barca deja aglomerată, alergând de colo-colo, strigând, ciorovăindu-se și sporovăind de zor. Și așa îți devenea limpede că abia aici, și nu în Grecia, începea Orientul: în babilonia mișcărilor de prisos, în gălăgia care se întreține singură, în sentimentul că deodată nu mai ești în siguranță, în convingerea că nu toți oamenii îți sunt frați și că bagajele sunt în pericol.