A la madre,

Y sonarán las campanas.

A Nene,

Al fín bailas.

La nord e rațiunea care scrutează ploaia,

Care descifrează fulgerele

La sud e dansul care iscă ploaia,

Care plăsmuiește fulgerele.

William Ospina

Antonio

În cea de-a treia zi a vieții sale, Antonio Borjas Romero a fost abandonat pe treptele unei biserici de pe o stradă care îi poartă astăzi numele. Nimeni n-a putut să spună cu precizie la ce dată a fost găsit, ce se știe e doar că în fiecare dimineață, mereu în același loc, o femeie sărmană avea obiceiul să se așeze acolo ca să-și pună în față o strachină făcută dintr-o tigvă și să întindă o mână firavă spre trecătorii din piață. În clipa în care a văzut copilul, l-a respins cu un gest de scârbă. Dar atenția i-a fost dintr-odată atrasă de o cutiuță strălucitoare, ascunsă în cutele scutecelor, pe care cineva o lăsase acolo ca pe o ofrandă. Un dreptunghi din tablă cositorită, de culoarea argintului, cizelat cu arabescuri fine. Era un aparat de rulat țigări. L-a furat băgându-l în buzunarul de la rochie, după care nici că i-a mai păsat de bebeluș. Și-a dat totuși seama în timpul dimineții că scâncetele lui sfioase, țipetele lui șovăitoare îi înduioșau pe credincioși care, socotindu-i împreună, îi umpleau unii după alții strachina cu bănuți de aramă. Pe înserat, l-a dus într-o curte de orătănii, i-a lipit gura de țâța unei capre negre al cărei uger era acoperit de muște și l-a lăsat să sugă, în genunchi sub burta ei, un lapte gros și cald. A doua zi, l-a înfășurat într-o cârpă de bucătărie, apoi și l-a agățat de șold. După o săptămână, s-a apucat să spună că era copilul ei.

Femeia aceasta, pe care toată lumea o numea muta Teresa pentru că articula cu greu, să tot fi avut vreo patruzeci de ani, deși nici ea nu ar fi putut să-și precizeze propria vârstă. Pe chip i se vedea ceva din obârșia indiană și, pe partea stângă, o ușoară paralizie pe care i-o provocase cândva o criză de gelozie. Era numai piele și os, o piele spongioasă, avea mâinile acoperite de răni care nu se vindecau niciodată și părul de un alb-murdar care-i atârna în lațe și-i încadra fața ca niște urechi de baset. Își pierduse unghia de la degetul mare al mâinii stângi în ziua când un scorpion, pitit în fundul unui sertar, o înțepase, iar faptul acesta n-o omorâse, ci formase un soi de cârnat la capătul degetului, o excrescență moartă, umflătură pe care copilul o supsese în primele săptămâni înainte să adoarmă.

I-a dat numele Antonio, căci biserica unde îl găsise avea hramul Sfântului Antonie. L-a hrănit cu furia ei, cu suferința ei tăcută. În primii ani, l-a făcut să ducă o viață haotică, rușinoasă, jalnică. Îi intrase în cap că, dacă supraviețuia acestei ticăloșii, nimeni altcineva în afara lui însuși n-avea să-l poată omorî. La un an, nici nu mergea bine, că și cerșea. La doi, vorbea limba semnelor înainte de spaniolă. La trei, îi semăna atât de tare, încât s-a întrebat dacă într-adevăr îl găsise pe treptele unei biserici sau dacă nu cumva îl adusese pe lume în curtea din dosul vreunei maghernițe, pe o grămadă de paie, între un măgar cenușiu și un miel. Îl îmbrăca în niște zdrențe jegoase și, ca să-i impresioneze pe trecători, îl strângea la piept cu o falsă complicitate, acoperindu-l cu o sudoare cu miros înțepător care, din pricina căldurii, se transforma într-un soi de gelatină unsuroasă de culoare gălbuie. L-a hrănit cu brânză de capră făcută cu mâinile ei, a dormit cu el în adăpostul înjghebat din ziare ude în fundul unei stâne improvizate și poate că niciodată o femeie nu s-a ocupat cu atâta curaj de un copil pe care nu-l iubea.

Și totuși, pentru Antonio, femeia aceasta mincinoasă și zgârcită, bârfitoare și hoață a fost cea mai bună mamă la care ar fi putut năzui. Felul aspru în care îl trata și iubirea otrăvită ce se înfiripase între ei din pricina sărăciei i s-au părut a fi tandrețe. A crescut cu ea în La Rita, pe malurile lacului Maracaibo, într-un colț de lume atât de periculos, încât i se spunea Pela el Ojo, „Cască ochii“.

La șase ani, Antonio nu mai credea în minuni, vindea pietre de jais pe post de amulete și știa să dea în cărți, căci muta Teresa îl asigurase că era singura știință care putea să-i convingă pe oameni fără neajunsul de a fi adevărată. La opt ani, l-a învățat să-i recunoască pe acei aguadores de rea-credință, sacagii care, în locul apei curate de ploaie, vindeau apa murdară din lac. Dar și pe băcanii care-și dereglau cântarele cu o agrafă de birou strâmbată, pe muncitorii care vindeau pe sub mână șuruburile menite cofrajelor de pe șantiere și pe dresorii de cocoși de luptă care, în ring, ascundeau lame de ras sub pinten. Îl pregătise atât de bine pentru viața aceasta brutală, plină de băgare de seamă și nevoi, de bătălii și suspiciuni, încât, dacă în timpul unei slujbe, vreun preot dădea de știre pe nepusă masă că un sfânt se apucase să lăcrimeze, Antonio era primul care ridica ochii spre tavanul bisericii ca să vadă pe unde se infiltra apa.

Pela el Ojo era pe vremea aceea un soi de enormă mlaștină potopită de dogoare, cu maluri umede, înțesate de locuințe lacustre cu ușile mereu deschise. Căsuțele erau construite pe apa tulbure, cu bucătăriile sub cerul liber, cu plite vechi și înnegrite de fum și cu tomberoane plutitoare de care orașul se descotorosise în mahalale. Aici se frământa pâine, aici se făcea trafic cu carburant. Copiii trăiau goi pe aceste palafite, circulând pe scheletul din mii de bușteni cârpiți mereu de mântuială, care se bălăceau la suprafața lacului asemenea palatelor din Veneția, ceea ce îi făcuse cândva pe navigatorii venețieni, veniți cu mirosurile lor de velin și de peceți de ceară, să spună că recunoșteau aici o „mică Veneție“, o venezziola, o Venezuela.

Neclintirea acestor peisaje nu mai trimitea totuși cu gândul la vechile cetăți ale caribilor, Tamanaco și Mara, locuite de femei îmbrăcate în mantii brodate cu aur și rochii de bumbac, de tineri cu piepturile acoperite de praf de argint și de bebeluși înfășați în blănuri de jaguar. Nimeni nu mai vedea cu ochii minții o națiune dinaintea națiunilor, bărbați deghizați în vulturi, copii care vorbeau cu morții și femei care se transformau în salamandre.

La vremea aceea, nu era decât un târg lipsit de orice poezie, cu acoperișuri încinse din frunze de palmier și adolescenți încălțați cu sandale tăiate din cauciucuri de camionete. Maghernițele erau construite din capote vechi de camioane Indiana Trucks, mânerele de la ferestre făcute din cutii de conserve, iar scaunele tapițate cu placarde din aluminiu de la Shell. Și pentru că ploile erau violente, iar acoperișurile din frunze de palmier trebuiau protejate cumva, oamenii cumpărau vechi panouri publicitare cu Chevrolet, furate noaptea de pe marginea autostrăzilor, astfel că, pe toate învelișurile bidonville-urilor, acolo unde dormeau sărmanii fără permis de conducere, se putea citi: „Fără Chevrolet, nu există fericire“.

Ploile acestea, cărora li se spunea palo de agua, umpleau adesea lacul, făcându-l să se reverse. Apa inunda domol câmpia, înecând terenurile. Aversele puteau să cadă încontinuu vreme de patruzeci de nopți năprasnice, acoperind pajiștile cu papagali morți, iar când mareea ajungea până la ferme și potopea culturile, mii de languste înotau din golf până la porumbul încă fraged și își ofereau un ospăț submarin care distrugea în două săptămâni recolta întregului an. La Maracaibo, langustele erau blestemate așa cum, în Egipt, sunt blestemate lăcustele.

În lumea aceasta a crescut Antonio, pescuind pe lac. Înotând printre mangrove și manglieri, nu a mâncat decât somni, culbini cu carne albă, crabi-albaștri și creveți uriași de apă dulce, de ajunsese muta Teresa să creadă, în cele mai îndrăznețe visuri ale sale, că aveau să-i crească branhii și că Antonio o să înceapă să respire sub apă. Într-o zi, pe la vreo unsprezece ani, și-a băgat cârligele și undițele într-un sac, s-a îndreptat spre pontonul satului și a furat o pirogă. Niște copii l-au zărit și l-au pârât. N-a trecut multă vreme și din depărtare i-au văzut venind pe proprietarii ambarcațiunii. Erau bogătașii din La Rita, cei care aveau puterea, cei care făceau legea pe partea aceea a lacului, Manu Muro, un vlăjgan de doi metri, la fel de lat în umeri și în șale, Hermès Montero, un pitic nervos, roșu de furie, și Asdrubal Urribarri, un metis cu ochii verzi și un picior strâmb, îmbrăcat cu un maiou alb, care, cu un șervet într-o mână, gesticula de parcă se ridicase în grabă de la masă.

— Antonio, știu că tu ești! a strigat. Vino încoace!

De pe mal, umblând furioși încoace și-ncolo peste gunoaiele împrăștiate pe plajă, îi aruncau priviri aprige lui Antonio care se îndepărta vâslind. Asdrubal Urribarri a dispărut, apoi s-a întors cu un câine turbat, cu botul plin de bale, pe care l-a aruncat în apă. Cu o ușurință și o energie care i-a uimit pe toți, câinele a înotat ca apucat de streche până la barcă și a sărit la gâtul lui Antonio. Dar el a avut vreme să-l evite azvârlindu-se peste bord și a scăpat înotând împotriva curentului. Câinele s-a luat după el, lăsând barca să plutească spre orizont în urletele lui Asdrubal.

— Barca! N-o lăsa să se piardă!

Câinele s-a încăpățânat să-l urmărească, lătrând cu înfrigurare, mușcând din valuri, mârâind ca un nebun. Antonio s-a înverșunat, plonjând cu capul înainte și dispărând sub apă. După o jumătate de ceas, cu o crampă intensă în coapsă și cu brațele înțepenite de violente dureri musculare, a băgat de seamă că lătrăturile câinelui se transformaseră într-o tânguire, un geamăt de naufragiat, iar câteva minute mai târziu, afară din apă nu i se mai zărea decât botul. Antonio s-a hotărât să încetinească doar atunci când câinele chiar a început să se înece, schelălăind ca un cățeluș.