Prolog

La vârsta de patru ani, când Camila Sosa Villada încă era Cristian Omar, a învățat să-și scrie numele complet, dar a refuzat să facă pipi din picioare. Tatăl ei a trecut de la mândrie la furie și i-a oferit fără șovăială o imagine instantanee a ceea ce avea să înfrunte pentru tot restul vieții dacă nu se supunea ordinului patern, ordinului cultural: rușine, frică, intoleranță, dispreț și lipsă de înțelegere. Viitoarea Camila nu s-a prea conformat și atunci au început pedepsele, orele în care-a stat închisă în camera ei, procesul extraordinar care a avut loc acolo. „Mama și tata au știut întotdeauna ce făceam în acea stare de recluziune: scriam și mă îmbrăcam ca o femeie. Asta i-a alungat din lumea mea și m-a salvat de ura lor: idila mea cu mine însămi, femeia mea interzisă.“

Pe Camila Sosa Villada am întâlnit-o prima dată la o conferință TEDx pe care a ținut-o în Córdoba, treisprezece minute extraordinare care au început cu o previziune brutală pe care i-a oferit-o tatăl ei: „Într-o zi o să vină să-mi bată la ușă și-o să-mi spună că te-au găsit moartă, zăcând într-un șanț“. Aceasta era singura soartă posibilă pentru un bărbat îmbrăcat în femeie: să se prostitueze și să sfârșească într-un șanț. Restul discursului Camilei a fost despre travestitele legendarului cartier roșu din Parcul Sarmiento, din orașul Córdoba, pe care s-a dus să le spioneze într-o noapte, cu inima cât un purice, după ce tocmai sosise din orașul ei natal pentru a studia jurnalismul la universitate. Acele travestite au văzut cât era de blândă și de vulnerabilă, așa că au adoptat-o chiar din noaptea respectivă. Cu ele, spune Camila, „am învățat cât de mult valorează corpul meu și ce preț trebuie să pun pe el. Cu ele am învățat să mă apăr și să mă uit de două ori la un om înainte să-l judec. Nu aș fi astăzi aici dacă nu m-ar fi apărat de polițiști și de clienți de rahat. Aș fi zăcut într-un șanț, cu siguranță“.

Când a ajuns în capitala provinciei din orașul natal, la optsprezece ani, Camila mergea ziua la facultate, iar noaptea lucra în Parcul Sarmiento și scria un blog numit La novia de Sandro („Prietena lui Sandro“). Scria blogul de mână, pe spatele notițelor de la facultate, când ajungea la primele ore ale dimineții în camera închiriată, apoi se ducea la un internet café și îl scria la computer. Într-o zi a descoperit atelierele de teatru de la universitate. La scurt timp după aceea a renunțat la Comunicare socială și s-a cufundat în actorie. În ziua în care și-a început cariera de actriță, a șters tot blogul ca să-și ascundă trecutul.

Permiteți-mi să mă întorc pentru o clipă la timpul petrecut în Mina Clavero. Când avea treisprezece ani, Cristian Omar a scris o poveste de dragoste despre profesoara lui de sport. A scris-o la feminin, și-a spus Soledad și i-a arătat-o singurului său confident din lume, un coleg de clasă care, firește, l-a trădat și s-a dus cu hârtiile la directorul școlii. Drept pedeapsă, a fost închis o lună între patru pereți și, bineînțeles, i-a fost aruncată la coș povestea. Cam în aceeași perioadă a descoperit că mama și tatăl lui își scriau scrisori în care își spuneau lucruri pe care nu și le-ar fi spus niciodată privindu-se în ochi. Le-a descoperit, dar nu le-a putut citi: mama lui le-a ars înainte să se ivească ocazia.

Cu blogul s-a întâmplat exact pe dos. Un fan anonim îl copiase înainte ca ea să-l șteargă. Și când Camila jucase deja rolurile care-o consacraseră în filmul Mía, în miniseria La viuda de Rafael și în one-woman show-ul Carnes Tolendas, i l-a trimis prin e-mail. Camila s-a apucat să citească și brusc și-a văzut trecutul dintr-o altă perspectivă, de la celălalt capăt al telescopului: „Când am început să fac travesti, îmi era rușine de barba mea aspră, de nasul coroiat, de dinții încălecați. Mi-era rușine că a trebuit să-mi fac sânii din colțurile unei saltele. Mi-era rușine c-am rămas cu studiile neterminate, că n-am apucat niciodată să văd lumea, că mă exprim stângaci. Până și propriile virtuți mă făceau să-mi fie rușine, pentru că se nășteau din greșelile mele, din neajunsurile mele“. Acum, pe de altă parte, ceea ce vedea în textele publicate pe blog era atitudinea neclintită, revoluționară, exemplară a acelei comunități de femei travestite care erau disprețuite, antipatizate, maltratate, prost plătite, judecate greșit, bârfite.

Aceasta a fost originea cărții de față, aceasta este alchimia care are loc în paginile ei: transformarea rușinii, fricii, intoleranței, disprețului și neînțelegerii în literatură de calitate. Pentru că Reginele din Parcul Sarmiento este o poveste a copilăriei și un rit de trecere, un basm și o poveste de groază, un portret de grup, un manifest politic, un volum de memorii exploziv, un tur ghidat prin imaginația sclipitoare a autoarei sale și o cronică așa cum nu există alta, care ajunge să polenizeze literatura. În ADN-ul ei converg cele două fațete ale lumii trans care stârnesc repulsie și îngrozesc cel mai mult lumea bună: furia travestită și bucuria de a fi travestit. Iar în vocea ei literară coexistă cele trei părți ale sfintei treimi a Camilei: partea Marguerite Duras, partea Wisława Szymborska și partea Carson McCullers. Apropierea de Lorca și Jean Cocteau pe care Camila a realizat-o evoluând pe scenă se regăsește în aceste pagini, împreună cu ceea ce a știut să interiorizeze de la Duras, Wisława și Carson, fără a pierde în niciun moment accentul córdobian esențial care o caracterizează. Sincer să fiu, Reginele din Parcul Sarmiento este genul de carte pe care, imediat ce o termini de citit, îți dorești s-o citească toată lumea.

„A trebuit să-mi inventez propriile roluri, pentru că nimeni nu se gândise la roluri pentru travestite ca mine“, a spus odată Camila. „Primul meu act oficial de travesti a fost scrisul, chiar înainte de a ieși pe stradă îmbrăcată ca femeie“, a spus ea altă dată. „Vreau să arăt corpul dezgolit al unei travestite, nu cel văzut în pornografie, ca să se înțeleagă în ce măsură tot ce ține de existența mea este o mare contradicție, dar și o profundă armonie“, am auzit-o spunând recent. Dar fraza mea preferată dintre toate ale sale este: „V-ați gândit vreodată că poezia poate avea o formă atât de concretă?“

La finalul extraordinar al acelei conferințe TEDx, Camila a spus că acceptase să o susțină dintr-un singur motiv: nevoia de a-și cere iertare în fața surorilor ei travestite. Pentru că nu le-a căutat niciodată și nu le-a mai văzut niciodată după ce a renunțat la prostituție, iar ani mai târziu, când a recitit blogul pe care îl credea șters pentru totdeauna, a fost prea târziu să le găsească. Viața în travesti: un an al lor este echivalent cu șapte ani „normali“. Într-o lume „normală“, într-o lume de rahat, Camila și surorile ei nu au avut nici cea mai mică șansă de a se mai întâlni. Dar aici, în Reginele din Parcul Sarmiento, ea reușește să le aducă pe toate laolaltă, în splendoarea lor absolută și în goliciunea lor covârșitoare, iar când le ține pe toate în brațe le spune: „V-ați gândit vreodată că poezia poate avea o formă atât de concretă?“

JUAN FORN

E densă noaptea: gheață peste Parc. Copacii foarte bătrâni, care tocmai și-au pierdut frunzele, par să se roage stăruitor ca cerul să le ofere ceva de nedescris, dar vital pentru vegetație. Un grup de travestite își face rondul. Se mișcă la adăpostul copacilor. E ca și cum ar fi parte din același organism, celule ale unui singur animal. Se mișcă așa, ca o haită. Clienții trec cu mașina pe lângă ele, încetinesc să vadă grupul și, dintre toate travestitele, aleg una pe care o cheamă la ei cu un gest. Aleasa se prezintă la apel. Așa e în fiecare noapte.

Parcul Sarmiento este situat în inima orașului. Un mare plămân verde, cu o grădină zoologică și un parc de distracții. Noaptea devine sălbatic. Travestitele așteaptă sub crengi sau în fața mașinilor, își plimbă vraja în gura lupului, în fața statuii lui Dante, statuia istorică care dă numele acestui bulevard. Travestitele ies în fiecare seară din infernul despre care nu scrie nimeni, pentru a aduce primăvara înapoi în lume.

În acest grup de travestite se află și o femeie însărcinată, singura născută femeie dintre toate. Celelalte, travestitele, s-au transformat pentru a fi astfel. Pe teritoriul travestitelor din Parc, ea este cea diferită, femeia însărcinată care repetă mereu aceeași glumă: le apucă pe travestite, prin surprindere, de pulă. Chiar acum o face și izbucnesc toate în hohote.

Frigul nu oprește convoiul travestitelor. Ne trecem din mână-n mână o butelcuță cu whisky, iar peticele de hârtie cu cocaină vizitează pe rând toate nasurile, unele uriașe și naturale, altele mici și operate. Ce nu-ți dă natura îți împrumută iadul. Acolo, în parcul din apropiere de centrul orașului, trupul travestitelor împrumută din iad substanța vrăjii sale.

Mătușa Encarna participă la sabat cu un entuziasm nestăvilit. Cocaina a înviorat-o. Se știe eternă, se știe invulnerabilă ca un idol antic de piatră. Dar ceva ascuns în noapte și în frig îi atrage atenția, o desparte de prietenele ei. O strigă ceva din desiș. Printre râsetele și whiskyul care e dus de la o gură boită la alta, printre claxoanele celor care trec căutând o frântură de fericire pe lângă travestite, Mătușa Encarna distinge un sunet de altă origine, scos de ceva sau cineva care nu este ca restul oamenilor pe care îi vedem aici.

Celelalte travestite își văd de treabă, fără să fie atente la mișcările Encarnei. Mătușa este uitucă, ne spune mereu aceleași povestioare vechi. Lucrurile petrecute de curând, apropiate în timp, nu-și fac loc în memoria ei. Vine o vreme în viață când nicio amintire nu mai e apărată de primejdii. De atunci, ea notează totul în caiete mici, lipește notițe pe ușa frigiderului, ca o modalitate de a învinge uitarea. Unele cred că înnebunește, altele cred că e obosită și s-a săturat să-și amintească. Mătușa Encarna a încasat multe lovituri, cizmele polițiștilor și ale clienților au jucat fotbal și cu capul, și cu rinichii ei. Loviturile la rinichi o fac să urineze sânge. Așa că nimeni nu-și face griji când pleacă, când le părăsește, când răspunde sirenei destinului ei.

Pleacă puțin dezorientată, o sâcâie pantofii acrilici care, la cei o sută șaptezeci și opt de ani ai ei, se simt ca un pat de cuie. Merge anevoie pe pământul uscat, prin iarba sălbatică care crește nepăsătoare, traversează ca un fluierat bulevardul Dante spre zona Parcului în care sunt spini și râpe și o peșteră unde poponarii merg să se sărute și să se consoleze, și pe care au poreclit-o Peștera Ursului. La câțiva metri distanță se află Rawson, spitalul de boli infecțioase: a doua noastră casă.

Șanțuri, abisuri, tufișuri care rănesc, bețivi care se masturbează. În timp ce Mătușa Encarna se pierde în tufăriș, începe magia. Curvele, cuplurile în călduri, tipele și tipii agățați la întâmplare, cei care reușesc să se găsească unii pe alții în acea pădure improvizată, toți dau și primesc plăcere fie în mașini parcate strâmb, fie culcați printre buruieni, fie în picioare, lângă copaci. La ora aia, Parcul e ca un uter al bucuriei, un vas al sexului fără rușine. Nu-ți dai seama de unde vin mângâierile și cine linge pe cine. La ora aia, în locul ăla, cuplurile se fut.

Dar Mătușa Encarna vânează ceva ca un sunet sau un miros. Nu știi niciodată când pleacă să adulmece. Încet-încet, ceea ce a chemat-o se dezvăluie: este plânsul unui copil. Mătușa Encarna bâjbâie prin întuneric cu pantofii în mâini, cufundându-se în pământul neiertător ca să-l vadă cu ochii ei.

Multă foame și sete. Asta se simte în plânsul copilului și asta e cauza durerii Mătușii Encarna, care, disperată, se duce în pădure pentru că știe că undeva acolo există un copil care suferă. Iar în Parc e iarnă și gerul e atât de puternic, încât îți îngheață lacrimile.

Encarna se apropie de rigolele unde se ascund curvele când văd că se apropie luminile poliției și în sfârșit îl găsește. Copilul e acoperit de crengi cu spini. Plânge nestăvilit, pare că și Parcul plânge cu el. Mătușa Encarna se agită foarte tare, toată spaima din lume i se strânge în jurul gâtului în acel moment.

Copilul este înfășurat într-o geacă de adult, o geacă matlasată verde. Arată ca un papagal cu capul chel. Când încearcă să-l scoată din mormântul său de crengi, se înțeapă în spini și punctișoarele de pe mâini încep să-i sângereze, pătându-i mânecile bluzei. Arată ca o moașă care-și vâră mâinile în pântecele iepei ca să scoată mânzul. Nu simte durerea, nu observă zgârieturile făcute de spini. Continuă să îndepărteze crengile și în cele din urmă îl salvează pe băiatul care urlă în noapte. Se scaldă în căcat, mirosul e insuportabil.

Îngrețoșată și plină de sânge, Mătușa Encarna îl ține la piept și începe să strige după prietenele sale. Țipetele ei trebuie să ajungă până-n celălalt capăt al bulevardului. Cu greu se poate face auzită.

Dar târfele travestite ale Parcului Sarmiento, din orașul Córdoba, au un auz mult mai fin decât al oricărui om obișnuit. Ele aud chemarea Mătușii Encarna pentru că simt frica în aer. Și devin vigilente — li se face pielea de găină, părul măciucă, branhiile se deschid, fălcile se încleștează.

— Travestite din Parc! Veniți aici, veniți aici, am găsit ceva! strigă.

Un copil, de vreo trei luni, abandonat în Parc. Acoperit cu crengi, gata ca moartea să facă ce vrea cu el. Sau poate câinii și pisicile vagaboande care trăiesc acolo: peste tot în lume copiii sunt o sărbătoare.

Travestitele se apropie curioase, ca o invazie de zombi apropiindu-se înfometați de femeia cu copilul în brațe. Una își duce mâinile la gură, mâini atât de mari, încât ar putea acoperi întregul soare. Alta exclamă că micuțul este frumos, o bijuterie. Iar alta face cale-ntoarsă și spune:

— Nu vreau să am de-a face cu asta, nu am văzut nimic.

— Ce pretenții să ai? răspunde alta, vrând să spună: așa sunt târfele-astea mustăcioase când dau de greu.

— Trebuie să sunăm la poliție, spune una.

— Nu! strigă Mătușa Encarna. Nu la poliție! Nu poți duce un copil la poliție, nu există pedeapsă mai mare!

— Da’ nu putem să-l ținem, argumentează o voce care face apel la rațiune.

— Copilul rămâne cu mine. Vine acasă cu noi.

— Dar cum ai de gând să-l iei, dacă e tot căcat pe el și plin de sânge?

— În geantă. Încape perfect.

Travestitele se îndreaptă cu o viteză surprinzătoare din Parc spre refugiul din stația de autobuz. Sunt un mic alai de pisici, grăbite de împrejurări, cu capul plecat în pământ, gestul acela care le face invizibile. Merg acasă la Mătușa Encarna, cea mai poponară casă de toleranță din lume, care a primit, a adăpostit, a ascuns și-a protejat atâtea travestite în momente de disperare. Merg acolo pentru că știu că nu ar putea fi mai în siguranță nicăieri altundeva. Duc copilul într-o geantă.

Una dintre ele, cea mai tânără, îndrăznește să spună cu voce tare ceea ce toate și-au comunicat deja în gând:

— E prea frig să dormi la pârnaie.

— Ce spuneți voi acolo? întreabă Mătușa Encarna.

— Nimic, doar atât: că e prea frig să dormi la pârnaie. Și cu atât mai mult pentru răpirea unui bebeluș.

Sunt speriată de moarte. Merg în spatele lor, aproape alergând ca să țin pasul cu ele. Să dau ochii cu copilul m-a golit pe dinăuntru. E ca și cum brusc nu aș mai avea organe, sânge, oase, mușchi. În parte e spaimă și în parte e hotărâre, două lucruri care nu merg întotdeauna mână-n mână. Fetele sunt agitate, scot aburi și suspine de frică pe gură.

Se roagă la toți sfinții ca băiatul să nu se trezească, să nu plângă, să nu țipe așa cum a țipat cu o clipă în urmă în Parc, ca un porc la abator. Pe drum, pe lângă ele trec mașini conduse de bețivi care le-njură, mașini de poliție care încetinesc când le văd, studenți care n-au somn și care ies să-și cumpere țigări.

Prin simpla plecare a capului, travestitele redobândesc darul transparenței care le-a fost dat în momentul botezului. Merg înainte și par căzute pe gânduri, dar e doar o iluzie, de fapt își reprimă teama de a fi descoperite. Pentru că, ah, trebuie să fii travestită și să porți un nou-născut însângerat în geantă ca să știi cu adevărat ce-i frica.

Ajung la casa Mătușii Encarna. O casă mare cu două etaje, vopsită în roz, care pare abandonată și care le primește cu brațele deschise. Intră pe un coridor nedecorat și merg direct în curte, înconjurată de uși de sticlă în care chipurile travestitelor se privesc curioase în ochi. Din camerele de la etaj se aude o voce în falset care cântă o melodie tristă ce se stinge în agitație. Una dintre fete pregătește un lighean cu apă, alta aleargă la farmacie după scutece și lapte praf pentru nou-născuți, alta caută așternuturi și prosoape curate, alta aprinde un joint. Mătușa Encarna îi vorbește copilului cu voce foarte joasă, începe litania, cântă încet, îl vrăjește ca să nu mai plângă. Îl dezbracă pe băiețel, își dă jos propria rochie murdară de căcat și uite-așa, pe jumătate goală, împreună cu prietenele ei, îl îmbăiază pe masa din bucătărie.

Unele dintre ele îndrăznesc să glumească, chiar dacă stau cu bucile strânse de frică, cum le place lor să spună, gândindu-se ce gest nebunesc a fost să ia copilul cu ele. Să-l salveze și să-l păstreze ca animal de companie. Se întreabă cum l-o chema, de unde vine, cine o fi mama cea rea care l-a abandonat în Parc. Una se încumetă să spună că, dacă mama lui a avut curajul să-l arunce, uite-așa, într-un șanț, probabil că nu i-a dat un nume. Alta spune că are fățucă de Lumina Ochilor. O alta îi zice să înceteze cu aberațiile astea poetice și le amintește tuturor de pericolul în care se află.

Va veni peste ele poliția cu sirenele urlând, își va folosi armele împotriva travestitelor, posturile de știri vor urla ca din gură de șarpe, redacțiile vor lua foc, iar societatea, mereu gata de linșaj, va cere răzbunare. Copilăria și travestitele sunt incompatibile. Imaginea unei travestite cu un copil în brațe este un păcat pentru scursurile-astea. Idioții vor spune că e mai bine să-și ferească copiii de ei, astfel încât aceștia să nu vadă cât de degenerată poate deveni o ființă umană. În ciuda faptului că știu toate acestea, travestitele sunt acolo, sunt de partea Mătușii Encarna și susțin acțiunile ei nebunești.

Ce se întâmplă în acea casă este complicitatea orfanilor.

După ce copilul a fost curățat și înfășurat într-un cearșaf, ca un colțunaș, Mătușa Encarna suspină și se odihnește în camera ei, decorată ca dormitorul unui sultan. Acolo totul e verde, speranța plutește în aer, în lumină. Camera aceea este locul în care buna-credință nu se pierde niciodată.

Ușor-ușor, casa se cufundă în tăcere. Travestitele s-au retras, unele s-au dus să se culce, altele s-au întors pe stradă. Eu mă așez să dorm într-un fotoliu din sufragerie. I-au dat un biberon copilului înfometat și s-au săturat să se uite la el, să-i aleagă un nume, să pretindă că-i sunt părinți. Obosit de-atâta plâns, copilul s-a uitat la ele cu o curiozitate inteligentă, drept în ochii fiecăreia. Asta le-a impresionat, nu se simțiseră niciodată privite în acest fel.

Casa roz, vopsită în cea mai travestită nuanță de roz din lume (la fiecare fereastră sunt plante încâlcite cu alte plante, plante fertile care dau flori ca niște fructe, unde albinele dansează), s-a cufundat brusc în tăcere ca să nu sperie copilul. Mătușa Encarna își dezgolește sânul siliconat și trage copilul spre ea. Copilul adulmecă țâța uriașă și tare și o apucă liniștit. N-o să reușească să extragă nici măcar o picătură de lapte din sfârcul ăla, dar femeia travestită care îl ține în brațe se preface că îl alăptează și îi cântă un cântec de leagăn. Nimeni pe lumea asta nu a dormit vreodată cu adevărat dacă nu i-a cântat o travestită un cântec de leagăn.

María, o surdomută foarte tânără și oarecum firavă, trece pe lângă mine ca un succubus și deschide ușa de la dormitorul Encarnei, fără să o întrebe, dar cu mare blândețe, și dă peste această imagine. Mătușa Encarna alăptează un nou-născut cu sânul plin cu ulei de motor de avion. În clipa aceea Mătușa Encarna parcă plutește la vreo zece centimetri de pământ de la liniștea pe care o simte în tot corpul, băiețelul golește durerea istorică care sălășluiește în ea. Secretul cel mai bine păstrat al doicilor, plăcerea și durerea de a fi golită de un cățeluș. O injecție dureroasă de pace. Mătușa Encarna dă ochii peste cap, în extaz absolut. Șoptește, scăldată în lacrimi care îi alunecă pe sâni și cad pe hainele băiatului.

Cu cu palmele lipite, ca pentru rugăciune, María o întreabă ce face. Encarna răspunde că nu știe ce face, copilul s-a agățat de țâța ei și ea nu a avut curajul să i-o scoată din gură. María Muta își face semnul crucii în dreptul pieptului ca să-i dea de înțeles că nu poate alăpta, că nu are lapte.

— Nu contează, îi răspunde Mătușa Encarna. E doar un gest, spune ea.

María dă din cap dezaprobator și închide ușa camerei cu aceeași delicatețe cu care-a și deschis-o. În întuneric, se lovește cu degetul de piciorul mesei și își acoperă gura ca să-și înăbușe un țipăt. Ochii i se umplu de lacrimi. Când mă vede în fotoliu, face semn spre camera Mătușii și, cu același deget, își desenează cercuri în jurul tâmplei ca pentru a-mi spune că Encarna a luat-o razna.

Doar un gest. Gestul unei femei care se supune trupului ei și astfel copilul rămâne legat de acea femeie, precum Romulus și Remus de Lupoaică.

Din fotoliul în care mi-au dat voie să dorm în noaptea asta, îmi amintesc ce se spunea mereu în casa părinților despre nașterea mea. Mama a fost în travaliu timp de două zile, incapabilă să se dilate și abia suportând durerea. Medicii au refuzat să-i facă cezariană, până când tata l-a amenințat cu moartea pe medicul care se ocupa de ea. I-a pus un pistol la tâmplă și i-a spus că, dacă nu-i operează soția ca să se nască copilul, o să moară înainte de sfârșitul nopții.

Asta au spus despre mine după aceea: că m-am născut sub amenințare. Tatăl meu avea să repete aceeași abordare cu mine, iar și iar, de atunci încolo. Tot ce mie îmi dădea viață, fiecare dorință, fiecare iubire, fiecare decizie luată, el amenința cu moartea. Mama, la rândul ei, spunea că după ce m-am născut a trebuit să ia lexotanil ca să poată să doarmă. Acesta trebuie să fi fost motivul reticenței ei, al pasivității ei în fața vieții fiului ei. Exact opusul a ceea ce se întâmplă acum în spatele ușii, în camera în care lumina este încă aprinsă. O strălucire verde orbește moartea și o amenință cu viața. O previne să stea departe, să uite de copilul găsit în Parc, o avertizează că nu mai are nicio jurisdicție asupra acelei case.

Din fotoliul meu, acoperită cu paltoanele celorlalte travestite din casă, adorm în cântecul de leagăn pe care Encarna îl îngână copilului. Povestea nașterii mele dureroase, pe care-am auzit-o de o mie de ori, se dizolvă ca zahărul în ceai. În casa aceea de travestite, dulceața încă poate face moartea să se înspăimânte. În casa aceea, până și moartea poate fi frumoasă.

Dacă cineva ar vrea să facă o radiografie a patriei noastre, a acestei patrii pentru care am jurat să murim cu fiecare imn cântat în curtea școlii, care a luat viețile tinerilor în războaiele sale, care a îngropat oameni în lagărele de concentrare, dacă cineva ar vrea să studieze toate căcaturile-astea, atunci ar trebui să se uite la trupul Mătușii Encarna. Asta suntem și noi ca țară: deteriorarea neîncetată a corpului travestitelor. Urma lăsată pe anumite corpuri, în chip nedrept, aleatoriu și evitabil, urma ca un tatuaj a urii.

Mătușa Encarna avea o sută șaptezeci și opt de ani. Mătușa Encarna avea tăieturi de tot felul, pe care și le făcuse chiar ea în închisoare (pentru că e întotdeauna mai bine să fii la infirmerie decât în inima violenței) sau cu care se alesese ca urmare a bătăilor de stradă, a nemernicilor de gagii și a atacurilor venite pe neașteptate. Avea chiar și o cicatrice pe obrazul stâng care îi dădea un aer diabolic și misterios. Sânii și șoldurile purtau veșnice vânătăi de la bătăile pe care le primise când fusese reținută, chiar și pe vremea milițienilor (jura că în timpul dictaturii cunoscuse pe propria piele ticăloșia bărbaților). Nu, îmi retrag cuvintele: vânătăile acelea erau de la uleiul de motor de avion cu care își modelase corpul, acel corp de mamma italiană care o hrănea, care plătea curentul, gazul, apa ce iriga curtea dominată frumos de vegetație, acea curte care era o prelungire a Parcului, așa cum corpul ei era prelungirea războiului.

Mătușa Encarna ajunsese în Córdoba de foarte tânără, când încă era posibil să navighezi cu barca pe râul Suquía fără să te îngropi în gunoaie. Toată viața se înconjurase de travestite. Ne-a apărat de poliție, ne-a dat sfaturi atunci când ni se frângeau inimile, a vrut să ne ia de la proxeneți, a vrut să fim libere. Să nu înghițim povestea cu iubirea romantică. Să ne concentrăm atenția asupra altor lucruri — noi, cele emancipate de sub tutela capitalismului, a familiei și a siguranței sociale.

Instinctul ei matern era teatral, dar punea stăpânire asupra caracterului ei ca și cum ar fi fost autentic. Exagera ca o mamă, controla ca o mamă, era nemiloasă ca o mamă. Avea o toleranță scăzută față de cei care o insultau și era iute la mânie.

În Formosa se cuplase cu un șofer de camion din Chaco cu care începuse bine povestea. Era tânără, recita din memorie poezii de Gabriela Mistral și jura că visul ei e să fie învățătoare la țară, dar camioanele erau viața ei. „Să fii curvă de camionagiu e altă poveste, alt peisaj. Șoferii de camion sunt oameni importanți pe șosea, sunt serioși“, spunea ea. Chiar și după ce se stabilise în Córdoba, lângă Parc, liniștită de-acum, lăsând în urmă trecutul din proprie voință odată pentru totdeauna, se întorcea adesea în orașele de pe traseu unde camionagiii își făceau opririle.

Își injectase ulei de motor de avion în sâni, fese, șolduri și pomeți. Spunea că, pe lângă faptul că era mai ieftin, ținea mai bine când o luau la bătaie. Dar zonele injectate se învinețiseră și aveau o culoare neplăcută, iar lichidul se mișcase în toate părțile, lăsând-o cu umflături și gropi ca de pe suprafața lunii. De-asta se forța întotdeauna să lucreze în lumină foarte slabă.

Pe genunchiul stâng avea două cicatrici urâte de la rănile de glonț, care așa cum intraseră și ieșiseră, iar în zilele ploioase o vedeai adeseori șchiopătând până la bucătărie după un pahar cu apă ca să poată lua un analgezic, pentru că durerea o făcea să tremure.

Zilele ploioase erau motiv de petrecere: nu se ieșea la muncă. Sau, dacă ieșiserăm deja și începea să toarne cu găleata, luam împreună un taxi până la pensiunea ei. Pe drum, taximetriștii se pișau pe ei de râs împreună cu noi, trebuia să-i auzi râzând în acel moment ca să-ți dai seama că eram cu adevărat amuzante, că și noi contam, că făceam și lucruri bune.

Jucam cărți, ne uitam la filme porno sau la o telenovelă la televizor, le dădeam sfaturi fetelor noi. După ce copilul a intrat în viața noastră, am devenit și experte în copilărie. Dar am păstrat secretul. María, surdomuta, avea grijă de el atunci când mama adoptivă avea de făcut drumuri. Nimeni nu trebuia să știe că avem un copil în casă. Ăsta era nivelul nostru de inconștiență. Dar și de responsabilitate. Știam că, oriunde altundeva, acest copil pur și simplu nu ar fi primit afecțiune, iar în casa Mătușii Encarna era iubit.

Îl botezaserăm în cele din urmă prin vot democratic. Cu majoritate de voturi, am ales să îl numim Lumina Ochilor. Și era foarte corect să îi spunem așa, pentru că Mătușa Encarna, și noi toate de altfel, ne recăpătam lumina din ochi de fiecare dată când eram cu el.

Nici nu intram bine pe ușa casei roz, că și întrebam: „Unde-i Lumina Ochilor?“, apoi ne duceam într-un suflet la el și-l luam în brațe și spuneam „Ce băiat frumos avem“ sau, când vorbeam între patru ochi, spuneam „Când Lumina Ochilor o să crească mare...“ Era o limbă care ne aparținea întru totul. Uneori era de-ajuns să întrebăm unde e María, iar cineva zicea: „E-n cutare cameră, vorbește cu Lumina Ochilor“, așa că băgam capul pe ușă și ne minunam de repeziciunea cu care María-și mișca mâinile, vorbind cu micuțul care o privea fermecat și îi reda și ei lumina din ochi.

Lumina Ochilor avea tenul închis la culoare și era voinic, cu ochii mijiți ca ai unui chinez trist. Pe măsură ce treceau zilele, devenea tot mai puternic, plângea mai puțin, îndrăznea chiar să ne zâmbească. Ajutam și eu cum puteam, îi fredonam cântece și-l legănam în brațe până adormea. „Du-te la Mătușa Camila“, spunea Mătușa Encarna când se sătura să-l țină în brațe, mi-l dădea și eu îl duceam la plimbare prin casă. Uneori stăteam pe terasă și mă gândeam: un copil, un soț, o casă, o curte, flori în ghivece, o bibliotecă, să primesc prieteni la sfârșit de săptămână, să renunț la prostituție, să mă împac cu părinții mei.

Zilele ploioase erau motiv de petrecere și în casa copilăriei mele, în Mina Clavero, orașul care a fost martor la felul în care am început să transform corpul fiului unui cuplu de escroci în corp de travestită.

Când ploua vara și puteam să stau acasă și să nu merg la muncă. Pentru că m-am născut în sărăcie, mi-a fost sortit să muncesc. „Trebuie să înveți să-ți câștigi existența de la o vârstă fragedă“, spunea tatăl meu. Și-mi atârna o ladă frigorifică plină cu înghețată pe umăr și mă trimitea pe malul râului să o vând. Cuvântul era rușine. Nu puteam simți o rușine mai mare decât aceasta: dovada de netăgăduit a sărăciei mele. Milogindu-mă de oameni să cumpere înghețată de la mine, învățând chiar atunci trucurile meseriei pe care mai târziu aveam să le pun în practică pentru a-mi vinde trupul: să le spun clienților ceea ce voiau să audă. Într-un orășel blestemat de pe malul unui râu blestemat.

De aceea ploaia va fi întotdeauna o binecuvântare. Pentru că atunci când ploua nu trebuia să merg pe malul râului să vând înghețată turiștilor, care erau și încă sunt cel mai rău lucru care a existat vreodată. Cum eram săraci, să fii copil și să te duci la muncă era văzut ca ceva foarte demn și am muncit ca să-mi plătesc uniforma și rechizitele școlare, în timp ce colegii mei erau în vacanță. La nouă ani, am suportat mila cu care se uitau turiștii la bietul băiat poponar care vindea înghețată, progresiștii care credeau că e exploatat, precum și puștiul care într-o zi m-a invitat în cortul lui și mi-a arătat pula lui mare, sculată, perfectă și m-a întrebat dacă îmi place și i-am spus că da, și mi-a propus să i-o mângâi, dar cu grijă, pentru că mușcă, și am pus cutia de polistiren plină cu înghețată laoparte și mi-a spus să scot una și s-o frec de scula lui, și mi-a înghețat gura și m-am speriat și nu mi-a plăcut gustul, și s-a făcut tot o năclăială, pentru că înghețata se scursese pe pubisul lui și-l făcuse lipicios, așa că mi-a spus că nu-s bun de nimic, era ceva ce auzeam des de la tatăl meu, și m-a dat afară din cort spunându-mi să nu care cumva să suflu o vorbă despre ce s-a întâmplat, iar eu m-am îndepărtat de râu numărând cele câteva bancnote pe care le câștigasem din înghețată și m-am întors acasă pretinzând că sunt bolnav. Și, într-adevăr, doar pronunțând aceste cuvinte, mi-a crescut febra și am reușit să stau în pat timp de trei zile, amintindu-mi de mirosul jilav din cort, de parfumul tipului, de pula lui frumoasă și de gustul oribil despre care încă nu-mi pot explica de ce ne place atât de mult, când e atât de insipid.

„Pulele n-au niciun gust“, spunea Mătușa Encarna. Te mângâia și îți spunea: „Pleacă-ți capul când vrei să dispari, dar ține fruntea sus în tot restul anului, iubito“. Și era ca o mamă, ca o mătușă, iar noi toate stăteam acolo, în casa ei, uitându-ne la copilul furat din Parc — în mare parte pentru că ea ne învățase să ne descurcăm în viață, să ne apărăm, să ne prefacem că suntem oameni iubitori pedepsiți de sistem, să zâmbim la coada de la supermarket, să spunem mereu te rog și mulțumesc, mereu. Și scuze, îmi cer mii de scuze, o chestie pe care oamenilor le place s-o audă de la niște târfe ca noi.

Așa că, de când am cunoscut-o pe Mătușa Encarna, mi-am făcut un obicei din a-i minți fără încetare pe oamenii obișnuiți și de-a spune oricui te rog și mulțumesc, și scuze, în toate formele lui posibile, astfel încât oamenii să fie împăcați cu ei înșiși și să nu mă mai deranjeze măcar pentru o clipă.

Fiecare act de cruzime din partea oamenilor e ca o durere de cap care durează zile întregi. O migrenă puternică care nu te lasă și pace. Cât e ziua de lungă: insultele, batjocura. Tot timpul lipsa de iubire, lipsa de respect. Golănelile clienților, escrocheriile, peștii care profită de noi, supunerea, prostia de a crede că suntem obiecte ale dorinței, singurătatea, SIDA, tocurile rupte la pantofi, veștile despre cele moarte, despre cele omorâte, luptele de clan pentru bărbați, pentru bârfe, pentru te miri ce zvonuri, toate astea par să nu se oprească niciodată. Bătăile, mai presus de toate celelalte, bătăile primite de la lumea din jur, în întuneric, în cel mai neașteptat moment. Bătăile care vin imediat după futut. Cu toate am trecut prin asta.

Mătușa Encarna spunea pe vremuri că cel mai neînsemnat lucru din lume sunt pulele bărbaților. Că noi o avem pe a noastră între picioare și că o putem apuca când trecem prin momente de slăbiciune. Că trebuie să muncim pentru noi, nu ca să plătim pentru capriciile unui codoș. Și că, atunci când ne culcăm cu un gagiu (așa îi numeam pe cei cu care ne-o trăgeam de plăcere și nu pentru bani), ar trebui să-l facem să plătească în alt fel pentru corpul nostru.

Ne-a mai spus că, la cei o sută șaptezeci și opt de ani ai ei, durerea avea rădăcini adânci. Uneori își simțea picioarele grele ca niște saci de ciment, avea impresia că organele i se făcuseră stană de piatră înăuntrul corpului și că inima-i e țeapănă de la cât de puțin a folosit-o. Plângea din cauza limitelor care ne îngrădeau. Se plângea de nedreptăți. Ca în cazul Maríei Muta, pe care practic o înviase din morți, când o găsise ghemuită într-un coș de gunoi, subnutrită și plină de păduchi, și o luase să locuiască cu ea. I-a oferit o familie, cele mai bătrâne travestite i-au fost nașe, botezul a fost ca scos dintr-un film neorealist.

La vârsta de treisprezece ani, după o săptămână petrecută în casa roz, María fusese botezată ca travestită. Ceremonia avusese loc în curte. În timp ce mâncau turrón și beau cidru, floarea unui cactus s-a deschis dintr-odată, chiar în fața ochilor lor, și a emanat un miros de carne putredă care le-a făcut să încremenească. Una dintre ele a întrebat cu voce tare cum e posibil ca o floare să miroasă în halul ăla, iar alta, care credea că le știe pe toate, i-a răspuns că unele flori sunt polenizate de muște și că trebuie să miroasă a carne putredă ca să le atragă. Dar asta nu le împiedică să fie frumoase și magnetice, capabile să amuțească un grup de travestite care își exercită ritualul intim al botezului și loialității.

Aceea a fost epoca florilor în clanul nostru, în ciuda condamnării la moarte care se profila amenințător deasupra noastră. A fost epoca în care ne miroseam una pe cealaltă ca niște cățele și ne polenizam între noi. Apariția Luminii Ochilor ne transformase ranchiuna într-o dorință nemaipomenită de a fi mai bune. Tucu s-a dus să se înscrie la un liceu pentru adulți pentru că nu voia să moară fără să-i arate diploma mamei ei și să-i spună: „Uite, vezi? Am fost și eu în stare să fac ceva cu viața mea“. Dar se purtaseră ca dracu’ cu ea la școala la care se înscrisese, așa încât, după prima zi de cursuri, apăruse plângând în Parc și strigase că-n noaptea aia o să se fută cu cine-apucă până nu mai poate, că oricum nimic nu mai contează. Atunci Mătușa Encarna i-a tras o palmă de-a văzut stele verzi și a trimis-o acasă să se odihnească.

Leacul pentru toate bolile noastre era odihna. Pentru orice boală a trupului sau a sufletului, Mătușa Encarna prescria odihnă. Era cel mai mare cadou pe care ni-l făcuse cineva vreodată: să ne lase să ne odihnim în timp ce ea stătea de veghe.

Gravitam toate în jurul ei. Se găsea întotdeauna ceva de mâncare la ea acasă și, cum pe atunci ne era adesea foame, ne primea cu brațele deschise și cu pâine pe masă. În timpul zilei duceam o viață de studentă mediocră, eram foarte săracă — acum pot s-o recunosc — și făceam foamea. Să te hrănești numai cu pâine îți deformează corpul, îl face trist. Absența culorii în mâncare te deprimă și te demoralizează. Dar în casa Mătușii Encarna, dulapurile erau totdeauna pline; dacă îți lipsea ceva, îți dădea ea: făină, zahăr, ulei, ceai de yerba maté, lucruri care n-ar trebui să lipsească din casa nimănui. Și ne spunea tuturor că din camera noastră n-ar trebui să lipsească niciodată o imagine cu Fecioara din Vale, care avea ten măsliniu și era rebelă și atât de puternică, încât îți putea schimba destinul.