Lui Magali

Introducere

„Un mic blestem“

Hiperactivitatea poate însemna o vitalitate zgomotoasă sau un entuziasm confuz și, în acest caz, nu ar merita decât o privire amuzată. Poate fi definită, de asemenea, ca o falsă tulburare, concepută de psihologi care vor să facă uz de termeni la modă. Sau, în cele din urmă, și asta vom susține în această carte, poate reprezenta un adevărat sindrom psihologic. Este adevărat că însuși termenul de hiperactivitate pare să se refere doar la agitație, și tocmai din acest termen univoc provine toată ambiguitatea. Hiperactivitatea ridică probleme semantice fiindcă reprezintă mult mai mult decât o simplă agitație, uneori indicând distractibilitate, impulsivitate, emotivitate sau „o mie“ de alte simptome.

În trecut, această tulburare era cunoscută sub numele de instabilitate psihomotorie. Termenul nu era chiar greșit, deoarece sublinia bipartiția acestei tulburări, asociind agitația psihică și agitația fizică. Astăzi, în limbaj „academic“, se preferă un acronim: ADHD, care înseamnă „tulburare de deficit de atenție cu sau fără hiperactivitate“. Toată subtilitatea acestui acronim constă în sintagma cu sau fără, care explică dominanta imperativă a tulburării de atenție și prezența facultativă a hiperactivității, ceea ce, mai exact, nu este în întregime adevărat, deoarece o mică parte dintre hiperactivi sunt mai mult agitați decât neatenți. Există probabilitatea ca această simptomatologie compusă să dea naștere într-o zi unor entități diagnostice distincte, dar pentru moment trebuie să ne mulțumim cu acești termeni incerți.

Vom încerca să eliminăm neclaritățile descriptive și să clarificăm ambiguitățile de diagnostic. Cu toate acestea niciuna dintre aceste aproximări nu trebuie să ne facă să subestimăm importanța acestei tulburări: hiperactivitatea reprezintă o suferință care poate marca toată copilăria și poate afecta întreaga viață. Descrierea simptomelor este uneori puțin seacă și nu dă întotdeauna măsura deplină a chinului pe care o astfel de tulburare îl poate provoca, chiar dacă este adevărat că hiperactivitatea poate fi însoțită și de o bucurie de a trăi, de o ușurință de a fi, de talente și de pasiuni (vom dezvolta aceste puncte în concluzie).

Ni s-a părut că nu poate exista un preambul mai potrivit pentru munca noastră decât cuvintele pacien­ților noștri:

„În mintea mea, în gândurile mele, e un pic de haos; dacă încerc să citesc sau să mă concentrez pe o idee, rareori reușesc. Îmi vin ideile una după alta, e ca o învălmășeală sau un vacarm. Când eram copil, nu înțelegeam de ce trebuia să petrec ore întregi ca să învăț până și cea mai simplă lecție. Credeam că e vina mea, că nu sunt cuminte, că nu vreau să mă maturizez și multe alte lucruri de genul acesta pe care mi le spuneau părinții și profesorii. Am realizat recent că nici cea mai puternică voință din lume nu ar fi în stare să mă elibereze de acest vacarm. Această tulburare este un mic blestem, fiindcă nu seamănă cu nimic din ceea ce cunosc psihiatrii și psihologii. Știu că o să spuneți că sunt arogantă, dar în scurtele momente când reușesc să mă concentrez am un sentiment că totul este simplu de făcut. Aceste momente de eliberare îmi dau puterea de a continua să studiez“.

Trebuie spus totuși că hiperactivitatea poate căpăta uneori un aspect inofensiv sau comic, fără să lase vreo impresie că ar fi o tulburare autentică. În cazul copiilor, multe dintre simptomele hiperactivității sunt percepute ca mici acte de indisciplină, iar în cel al adulților, ca lipsă de eleganță sau de considerație.

„Întotdeauna am fost distrat, de la o secundă la alta mintea mea o poate lua razna. Nu pot vorbi mai mult de câteva minute fără ca gândurile să-mi zboare. Oamenii cu care vorbesc nu și-ar da seama dacă n-aș avea și privirea rătăcită. Mă cert adesea cu partenera mea, care, în funcție de starea ei de spirit, se amuză sau se-ntristează. Prietenii nu-mi spun nimic, dar îmi imaginez că se simt puțin ofensați. Toată chestia asta este jenantă și sfârșește prin a mă împiedica să am o viață socială normală. Din fericire, am un serviciu destul de retras, dar nu pot evita chiar toate întâlnirile cu colegii. Știu că oamenii mă judecă greșit pentru comportamentul meu și sufăr că trec drept un individ impertinent sau necuviincios, când de fapt întreaga mea personalitate aspiră la efort și rigoare.“

Hiperactivitatea poate afecta atât parcursul școlar, cât și viața profesională:

„Funcția mea ca manager junior într-un departament IT nu mă atrăgea prea tare, dar ceea ce percepeam referitor la capacitatea mea de a munci nu mă lăsa să sper la mai mult. Am avut întotdeauna probleme de organizare, în special pentru că începeam o mie de lucruri deodată și tot amânam momentul când trebuia să le termin. Situația s-a mai îmbunătățit un pic atunci când m-am forțat să lucrez încet, minuțios și prudent. După demisia neașteptată a șefului departamentului IT, am fost numit pe acest post în scurt timp. Nu m-am bucurat de promovare, deoarece, cu toate că aveam cunoștințele necesare funcției, îmi făceam griji că ar fi fost prea mult pentru mine. Și exact asta s-a și întâmplat. M-am «împrăștiat» în toate direcțiile, neștiind de unde să încep. Probabil că mi-aș fi pierdut sănătatea și locul de muncă dacă nu aș fi apelat in extremis la un tratament“.

Hiperactivitatea perturbă, de asemenea, viața afectivă și relațională.

„Dacă mă întrebați care este idealul meu de viață, aș răspunde bucuros că îmi place să trăiesc în pace și armonie cu toată lumea. Uneori reușesc asta, dar cu prețul unor eforturi nefirești. Sunt mereu agitat, vorbesc și acționez înainte să gândesc și, din acest motiv, fac mereu gafe sau am stângăcii pentru care ar trebui să-mi cer scuze. Ca să mă justific, spun că este vorba de sinceritate, dar adevărul este că e vorba de prostie. Cu izbucnirile și cu bruschețea mea, îi enervez pe toți. Față de oamenii pe care nu-i plac nu e așa de grav, dar cel mai trist lucru e că îi enervez și pe cei pe care îi iubesc.“

Aceste patru mărturii descriu supliciile obișnuite ale persoanelor hiperactive. Probabil că nu există nimic care să ne emoționeze în comparație cu alte tulburări mentale, cum ar fi schizofrenia sau bipolaritatea. Ca atare, vor fi necesare demersuri îndelungate până ca autoritățile publice să facă din hiperactivitate o prioritate; până ca sistemul național de educație să accepte că hiperactivitatea este una dintre principalele cauze ale eșecului școlar; până ca autoritățile sanitare să recunoască faptul că hiperactivitatea provoacă alte maladii în perioada de recidivă și până ca justiția să considere controlul hiperactivității ca pe un mijloc de prevenție; va fi necesară o perioadă îndelungată…

Este important să nu uităm că hiperactivitatea poate perturba întreaga viață a unei persoane, că rareori dispare (aproape 60% dintre copiii hiperactivi duc tulburarea până la vârsta adultă), că apare la vârste foarte mici (la școala primară, copiii hiperactivi trec prin primele eșecuri și sunt adesea părăsiți de colegi), că nu dispare la adolescență (aproape 30% dintre adolescenții hiperactivi abandonează școala sau dezvoltă comportamente deviante) și persistă, putând aduce mari prejudicii la vârsta adultă.

Chiar dacă această carte despre hiperactivitate va fi doar o modestă încercare de sensibilizare față de o problemă rareori tratată la nivelul suferinței pe care o provoacă, vom fi fericiți că ne-am făcut timp să o scriem.