PROLOG

Pentru dragoste!

Ziarist: De ce scrieţi numai despre relaţii?

Nora Ephron: Mai există şi alte subiecte?

Călătoream de curând prin ţinuturile muntoase din Noua Guinee, pe bancheta din spate a unei camionete, şi stăteam de vorbă cu un bărbat care avea trei soţii. L-am întrebat câte neveste şi-ar dori să aibă. A urmat o pauză, timp în care şi-a frecat bărbia cu mâna. M-am întrebat: Oare va spune cinci? Zece? Douăzeci şi cinci de soţii? S-a aplecat către mine şi mi-a şoptit: Niciuna.

Suntem o specie care formează relaţii pe bază de perechi. Aproximativ 85% dintre culturi îi permit unui bărbat să aibă mai multe neveste, dar puţini bărbaţi îşi construiesc cu adevărat un harem. Bărbatul trebuie să aibă o mulţime de capre, vaci, pământ, bani şi alte resurse impresionante pentru a convinge mai multe femei să împartă patul conjugal cu el. Chiar şi aşa, poate fi o mare durere de cap să ai mai multe soţii. Acestea se ceartă între ele; uneori, chiar îşi otrăvesc copiii una alteia. Noi suntem construiţi pentru a ne creşte copiii în echipe de câte doi — cu multe alte ajutoare în jurul cuibului.

Cartea de faţă reprezintă povestea acestei pasiuni umane monumentale: iubirea. Dar şi a tuturor lucrurilor care derivă din strategia umană fundamentală de reproducere: felul în care facem curte; pe cine alegem; cum relaţionăm; de ce unii comit adulter, iar alții divorţează; cum a evoluat instinctul de a iubi; de ce avem nevoie de adolescenţi şi reţele ample de rude pentru a ne creşte copiii; de ce bărbaţii nu pot să semene mai mult cu femeile şi invers; modul drastic în care s-au schimbat sexul şi romantismul odată cu inventarea plugului; şi, în ultimul capitol, o perspectivă nouă asupra sexului din viitor.

Când W.W. Norton mi-a cerut să fac o a doua ediţie a acestei cărţi, am acceptat cu bucurie, gândindu-mă că era un privilegiu şi o sarcină uşoară. Durase zece ani să scriu prima versiune; am crezut că revizuirea îmi va lua zece zile. Apoi am citit cartea şi mi-am dat repede seama că trebuia să o actualizez aproape pe toată.

Aşadar, am adăugat acum o mulţime de informaţii şi idei, inclusiv date obținute din cercetările neurocognitive despre dragoste, respingerea în dragoste şi dragostea pe termen lung; noile mele date despre biologia personalităţii şi motivul pentru care ne îndrăgostim de o persoană şi nu de alta; informaţii noi despre adulter, dependenţa de dragoste, selecţia sexuală şi alegerea partenerului; cele mai noi statistici referitoare la tiparele de divorţ de la nivel mondial; teoria mea despre dezvoltarea moralităţii pe parcursul vieţii; ipoteza mea referitoare la obiceiurile moderne de a ieşi la întâlniri — ceea ce numesc eu „dragostea lentă“; şi o sumedenie de informaţii noi despre sexul din viitor, obţinute în colaborare cu Match.com1. De asemenea, am adăugat referinţe pentru adăugirile mele (şi am păstrat majoritatea bibliografiei originale) şi două dintre chestionarele mele, ca anexe suplimentare.

Jurnalistul David Gergen m-a numit cândva „ultima optimistă din America“. Există numeroase motive de plâns, dar există şi multe lucruri de sărbătorit — inclusiv instinctul uman inepuizabil de a iubi. Tehnologia schimbă modul în care facem curte. Dar nu poate schimba dragostea. Dragostea romantică şi ataşamentul izvorăsc din cele mai primitive regiuni ale creierului, alături de cele care guvernează setea şi foamea. După cum spunea Platon, foarte corect, în Simpozionul: „Zeul dragostei trăieşte într-o permanentă stare de necesitate“. Într-adevăr, iubirea este o nevoie, o dorinţă, un imbold de a încerca să câştigăm cel mai mare premiu din viaţa aceasta: un partener de cuplu. Suntem născuţi pentru a iubi. Dacă vom supravieţui ca specie, ne vom îndrăgosti şi vom forma relaţii de cuplu şi peste un milion de ani.

Cartea mea trasează traiectoria acestei pasiuni umane indestructibile. Şi se încheie într-o manieră pozitivă. Eu cred cu tărie că, dacă a existat vreodată în evoluţia umană o perioadă în care oamenii au avut ocazia de a încheia parteneriate de succes, această perioadă este prezentul.

Pentru dragoste,

Helen Fisher

1

Joaca oamenilor

Curtarea

„Mişcate de forţa iubirii,
fragmentele de lume se caută unul pe celălalt
pentru ca lumea să poată fi.“

— PIERRE TEILHARD DE CHARDIN

Într-o poveste apocrifă, un coleg s-a întors cândva către marele genetician britanic J.B.S. Haldane şi i-a spus: „Domnule Haldane, ştiind ceea ce ştiţi despre natură, ce îmi puteţi spune despre Dumnezeu?“ Haldane i-a răspuns: „Are o preferinţă exagerată pentru gândaci“. Într-adevăr, în lume există peste 300 000 de specii de gândaci.

Aş adăuga că „Dumnezeu“ adoră jocul de împerechere al oamenilor, deoarece niciun alt aspect al comportamentului nostru nu este la fel de complex, de subtil sau de răspândit. Şi, deşi aceste strategii sexuale diferă de la un individ la altul, coregrafia esenţială a curtării umane, a idilei, a iubirii şi a căsătoriei are o multitudine de planuri ce par întipărite în psihicul oamenilor: un produs al timpului, al selecţiei şi al evoluţiei.

Acestea încep în momentul în care bărbaţii şi femeile intră în raza de curtare — cu modul în care flirtăm.

Limbajul trupului

Irenäus Eibl-Eibesfeldt, etolog german1, a observat un tipar ciudat în comportamentul de flirt al femeilor. Eibl-Eibesfeldt a folosit un aparat de fotografiat cu o lentilă secretă, astfel încât atunci când îndrepta aparatul în faţă, acesta făcea, de fapt, poze dintr-o parte. În acest fel, el putea focaliza asupra peisajelor locale şi imortaliza expresiile faciale naturale ale oamenilor din jurul său. În călătoriile sale prin Samoa, Papua, Franţa, Japonia, Africa şi Amazonia, a surprins numeroase secvenţe de flirt. Apoi, după ce s-a întors în laboratorul său din Institutul de Fiziologie Comportamentală Max Planck, de lângă München, Germania, a analizat cu atenţie fiecare episod de curtare, cadru după cadru.

A reieşit un tipar universal de flirt la femei. Se pare că femeile din locuri extrem de diferite, cum ar fi jungla amazoniană, saloanele din Paris şi regiunile muntoase din Noua Guinee flirtează cu aceeaşi serie de expresii.

În primul rând, femeia îi zâmbeşte admiratorului ei şi îşi ridică sprâncenele într-o mişcare rapidă şi sacadată, atunci când îşi deschide ochii larg, pentru a se uita la el. Apoi, îşi coboară pleoapele, îşi înclină capul în jos şi într-o parte şi îşi fereşte privirea. De multe ori, îşi acoperă faţa cu mâinile, chicotind nervos pe măsură ce se retrage în spatele propriilor palme. Acest gest secvenţial de flirt este atât de specific, încât Eibl-Eibesfeldt este convins că este înnăscut, o tactică de curtare feminină care a evoluat acum miliarde de ani, pentru a semnala interesul sexual şi/sau romantic.

Se poate ca şi alte strategii folosite de oameni să îşi aibă originea tot în trecutul nostru primitiv. Privirea sfioasă este un gest în care femeia îşi înclină capul şi se uită în sus, timid, la peţitorul ei. Şi femela oposum face acelaşi lucru, întorcându-se către pretendentul său, înclinându-şi botul şi privindu-l drept în ochi. Animalele scutură adesea din cap, pentru a atrage atenţia. Femeile implicate într-un ritual de curtare fac acest lucru în mod regulat; îşi ridică umerii, îşi arcuiesc spatele şi îşi scutură buclele într-o mişcare rapidă şi amplă. Albatroşii îşi scutură capetele şi clămpănesc din ciocuri, între reprize de dat din cap, aplecări şi frecat ciocurile unul de celălalt. Ţestoasele de uscat îşi întind şi îşi retrag gâturile, aproape atingându-şi nasurile unul de altul. Femeile nu sunt singurele creaturi care îşi folosesc capetele pentru a flirta2.

Şi bărbaţii folosesc tactici similare cu cele observate la alte specii. Aţi intrat vreodată în biroul şefului dumneavoastră şi l-aţi văzut lăsându-se pe spate în scaun, cu mâinile împreunate la ceafă, coatele în sus şi pieptul împins înainte? Poate că a şi ieşit din spatele biroului, s-a apropiat de dumneavoastră şi v-a zâmbit, şi-a arcuit spatele şi şi-a împins jumătatea de sus a corpului înainte? Dacă da, aveţi grijă. S-ar putea să îşi anunţe, inconştient, dominanţa asupra dumneavoastră. Dacă sunteţi femeie, s-ar putea, în schimb, să vă curteze.

„Împingerea pieptului înainte“ face parte din mesajul postural de bază folosit de regnul animal — „a părea mai mare“. Făpturile dominante se „zbârlesc“. Peştii cod îşi umflă capetele şi îşi împing în faţă aripioarele pelviene. Şerpii, broaştele şi broaştele râioase îşi umflă corpurile. Antilopele şi cameleonii se întorc în lateral, pentru a-şi scoate în evidenţă mărimea. Cerbii catâri se uită pieziş pentru a-şi etala coarnele. Pisicile se înfoaie. Porumbeii se umflă în pene. Homarii se ridică pe vârfurile picioarelor pe care merg şi îşi întind cleştii deschişi. Gorilele se bat cu pumnii în piept. Bărbaţii doar îşi împing pieptul înainte.

Atunci când se confruntă cu o creatură dominantă, multe animale se fac mici. Oamenii îşi apropie degetele de la picioare, îşi încovoaie umerii şi îşi lasă capul să atârne. Lupii îşi bagă coada între picioare şi pleacă pe furiş. Homarii inferiori se ghemuiesc. Iar multe specii se pleacă. Un cod intimidat îşi răsuceşte corpul în jos. Şopârlele îşi mişcă tot corpul în sus şi în jos. Cimpanzeii respectuoşi dau din cap atât de repede şi în mod repetat, încât primatologii numesc acest gest „reverență“.