Cartea aceasta îi este dedicată lui Hugh Carless, din Serviciul Diplomatic al Majestății Sale. Pentru oricine o citește este incontestabil și evident că fără firea lui hotărâtă călătoria aceasta nu s-ar fi realizat niciodată.

„Il faudrait une expédition bien organisée et pourvue de moyens matérials puissants pour tenter l’étude de cette région de haute montagne dont les rares cols sont à plus de 5 000 mètres d’altitude.“1

L’Hindou Kouch et le Kaboulistan,

Raymond Furon

Prefață

Domnul Eric Newby nu trebuie confundat cu celălalt scriitor englez având același patronim. Am început să citesc Scurtă plimbare prin Hindukush crezând că e vorba de cartea tizului său, ale cărui scrieri m-au desfătat cu mult înainte. Am descoperit ceva la fel de încântător, dar foarte diferit.

Între timp am aflat că domnul Eric Newby este autorul unui interesant jurnal de bord, The Last Grain Race, o relatare a felului cum, la optsprezece ani, s-a îmbarcat ca singurul englez pe velierul finlandez Moshulu, a trăit ca mus în teuga corabiei, a îndeplinit sarcini și corvezi, a trecut ca matelot pe lângă ambele capuri geografice, înfruntând toate greutățile acelei rute istorice, astăzi dispărute, pe care erau transportate grâne din Australia până în Regatul Unit, la bordul corăbiilor de tip windjammer. Cariera lui militară a fost eroică și romantică. Curajul nesăbuit și cerbicia care l-au făcut pentru scurtă vreme marinar au fost puse apoi în serviciul regelui. După război, a intrat în cea mai improbabilă dintre industrii, haute couture. E nevoie de un efort de imaginație să ți-l închipui pe acest tânăr și viguros aventurier vânzând haine de damă. Suntem scutiți de o atare dificultate grație propriei sale descrieri, delicios de amuzante, care captivează imediat cititorul primelor capitole din Scurtă plimbare. „Chemarea pustiului“ este singura expresie, stupid de banală, care poate să descrie imboldul straniu care l-a purtat pe domnul Newby din Mayfair până în munții sălbatici din Afganistan. Când s-a îmbarcat pe Moshulu, el nu era navigator; nici alpinist nu era când a hotărât să escaladeze Hindukush. Câteva zile de cățărare încordată pe stâncile din Țara Galilor, consemnate fermecător în carte, au reprezentat singura lui pregătire. Ce l-a atras nu a fost alpinismul; în Alpi sunt nenumărate posibilități pentru acest fel de activități. Au fost nostalgia, pasiunea, nesăbuința care zac adânc în sufletul celor mai mulți dintre englezi și care îi împing să evite folosirea atât de faimoșilor ochelari ai turistului și, fără să acorde vreo atenție științei, politicii sau comerțului, să calce pur și simplu prin locuri pe unde puțini oameni din lumea civilizată au pus piciorul.

Un critic american care a citit manuscrisul acestei cărți a blamat-o ca fiind „prea englezească“. Într-adevăr, chiar este profund englezească, în ciuda faptului că cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în locuri cât se poate de îndepărtate și că e scrisă într-un stil idiomatic, spontan, în totală opoziție cu eleganța stilului „mandarin“. Cartea este o bucurie pentru sufletul conaționalilor englezi și ar trebui măcar să îi lumineze pe aceia care au cât de puțină curiozitate când vine vorba de caracterul neobișnuit al Regatului nostru. Ea ilustrează amatorismul esențialmente tradițional (unii, dar nu eu, ar spune chiar deplorabil) al englezilor. De mai bine de două sute de ani englezii umblă prin lume de dragul propriilor plăceri, suspectați peste tot că sunt agenți ai guvernului, spre marea rușine a oficialilor noștri. Scoțianul a îndurat greutăți în numele negoțului; francezul, fie în numele puterii, fie al evanghelizării. Doar englezul aproape că s-a dat de ceasul morții (și din tot sufletul) să scape din Anglia. Domnul Newby este cel mai recent exemplu al acestei tradiții fanteziste și mă rog să nu fie și ultimul. Stilul său are toate semnele, nu în întregime absurde, ale antecedentelor personale. Eufemismele, autoironia, încântarea față de stranietatea străinilor, refuzul net de a încerca în vreun fel să atragă compasiunea cititorilor săi față de greutățile pe care singur le-a căutat cu atâta ușurință; și, în sfârșit, modestia cu care, în prezența specialistului, s-a lăsat pe sine în planul secund (păstrând respectul pentru propria persoană neexprimat, dar esențial), și cu care încheie, aproape prea brusc, această seducătoare istorisire — prin toate aceste calități, domnul Newby a încântat inima unui om a cărui viață de călător s-a încheiat și care își vede mult prea adesea compatrioții reprezentați în străinătate de indivizi diferiți, tipologii noi și (fir-ar să fie!) mai puțin elevate.

Dragă cititorule, dacă ți-a mai rămas cât de puțină sensibilitate față de idiosincraziile grosolanei noastre rase insulare, lasă-te sedus și desfată-te cu acest produs atât de caracteristic.

Evelyn Waugh

1959

Mulțumiri

Se cuvine să aduc mulțumiri Guvernului Afganistanului, pentru amabilitatea și cooperarea pe care mi le-a arătat permițându-mi să călătoresc în Nuristan, și celor de la Vogue, pentru că au fost de acord să reproduc aici Întâlnire cu un explorator, apărut pentru prima dată în revistă și inclus aici în capitolul douăzeci.

Harta care ilustrează călătoria se bazează pe hărțile din Survey of India, pe secțiunea parcursă de Wilfred Thesiger, decorat cu ordinul pentru „servicii deosebite“ în 1956, și pe cercetările noastre.

CAPITOLUL UNU

Viața unui comis-voiajor

Cu toate luminile aprinse și ușa închisă, spre a ne proteja de curentul infernal care sufla pe scările din dos, camera de probă era ca un cuptor cu oglinzi. Eram patru oameni înghesuiți acolo: Hyde-Clarke, designerul, Milly, un manechin foarte contemporan care nu avea niciuna dintre protuberanțele normale, croitoreasa cu față acră în atelierul căreia era făcută rochia și Newby.

Lucrurile nu mergeau bine. Se întâmpla în ultima săptămână dinaintea prezentării Colecției de Primăvară 1956, o perioadă în care vendeuses2 se cocoșau în spatele birouașelor lor crem cu auriu și mâzgăleau cu furie, iar Directorii se năpusteau prin showroom-urile mari și pustii, stingeau frenetic luminile, să facă economie, și afundau în întuneric aripi întregi din clădire. Era vremea probelor interminabile, iar fetele din ateliere munceau până târziu. Corsetierii, brodezele, producătorii de blănuri, modistele, croitoresele, creatorii de fuste și cei care se ocupau cu asortatul hainelor, toți cădeau pradă dezastrelor și le depășeau — însă la momentul acela erau deja cu toții ușor nebuni.

Rochia în lucru era însă un dezastru pe care nimeni n-avea să îl depășească. În fișa atârnată pe peretele camerei de probă era scris numele real al rochiei, Royal Yacht, alături de o mostră de material fixată cu steguleț. Prin acord general însă o botezaserăm cu toții Grand Guignol.

Eu aveam în mână un borderou unde erau trecute toate componentele folosite la realizarea rochiei, pe măsură ce erau solicitate din depozit. Lista acoperea deja o foaie întreagă. Nu era doar o rochie hidoasă; era una care sugea banii ca un burete.

— Ce chestie ciudată. Conform borderoului, Grand Guignol are montate nouă fermoare. Sigur trebuie să fie vorba de o greșeală.

Hyde-Clarke stătea pe vine și îndesa la bolduri în Grand Guignol de ziceai că e mașină de nituit.

— Rochia asta e blestemată. Știu sigur că e blestemată. la dracu’, am înghițit un bold! Repede, bolduri, bolduri.

Croitoreasa, o femeie slăbuță ca o gardiancă de la Old Bailey cu același aer de indiferență față de suferința umană, i-a întins o mână osoasă care avea prinsă la încheietură o pernuță de ace din catifea ca un ceas. Hyde-Clarke a luat trei ace și le-a îndesat cu răutate în material; timorată, Milly a tras o înjurătură zdravănă.

— Ai grijă pe unde înfigi... acele-alea. Ce crezi că sunt — vreun afurisit de yoghin?

— Scumpete, trebuie să stai nemișcată. Nu ajungem nicăieri dacă te tot unduiești, a zis Hyde-Clarke.

S-a ridicat gâfâind și și-a aprins o țigară. A urmat o tăcere lungă, întreruptă doar de scrâșnetul dinților croitoresei.

— Acum ce părere ai, domnule Newby? l-a întrebat Hyde-Clarke. Tu ești cel care trebuie să o vinzi.

— E mult mai rău, domnule Hyde-Clarke.

(Amândoi găseam o anume plăcere ironică în a ne adresa unui altuia cu „domnule“.)

— Seamănă cu unul dintre catargele-alea cu drapele pe care le instalează pe Mall3 când se-ntoarce acasă regina.

— Nu sunt de acord. Eu cred că, îmbrăcată așa, Milly seamănă cu un druid... unul din bătrâneii ăia de la Eisteddfod4 cărora le curge groaznic nasul și sunt înfășurați în cearșafuri. Cât a costat rochia până acum?

I-am spus.

— expiră, scumpete. Poate c-o să arăți mai bine fără aer în plămâni. Să-ți spun drept, nu există nimic mai înfiorător decât jerseul alb când nu se așază bine.

„Scumpetea“ a expirat, iar rochia a alunecat de pe ea și i-a căzut până la glezne. Și-a pus brațele cruciș peste umeri și a ridicat disperată privirea spre tavan, de i s-a văzut albul ochilor.

— Nu e nevoie să te porți ca o scârbă, a zis Hyde-Clarke, care își punea deja haina. Mai încercăm o dată la ora două. Mă duc să prânzesc.

S-a întors apoi spre mine.

— Vii și tu? m-a întrebat.