Nota autorului

Originea cuvântului Mater provine de la abrevierea pronunției japoneze a denumirii locomotivelor Mountain. În timpul ocupației japoneze, cincizeci de locomotive Mater 1, fabricate după modelul Mountain din Statele Unite, au fost construite la uzina din Gyeongseong (Seoul) și fabrica Kisha Seizo din Japonia. Locomotiva Mater 2, o versiune îmbunătățită fabricată la uzina Kawasaki, avea treizeci și trei de vagoane și circula cu precădere în Coreea de Nord. Din aceeași serie a făcut parte și Mater 2-10, care a fost confiscată de armata sud-coreeană în timpul Războiului coreean, în avansul către nord. A circulat pe ruta dintre Gaeseong și Pyeongyang, dar când forțele aliate au început să se retragă, punctul terminus a fost gara Jangdan, la sud de Gaeseong. La 31 decembrie 1950, armata americană a distrus locomotiva Mater 2-10, pentru a nu cădea în mâinile inamicului. Mult timp a fost abandonată ca o cutie de conserve ruginită în zona demilitarizată ce desparte Coreea de Sud de Coreea de Nord, unde i se spunea „coșul de fum“. În 2004, a fost ridicată din zona demilitarizată, ca parte a unui proiect de restaurare a patrimoniului cultural. Lucrările de reparație au durat doi ani, apoi a fost expusă în Parcul unificării din Imjingak, în 2006, ca parte din patrimoniul cultural național, cu numărul de inventar 78. Caroseria ruginită a locomotivei Mater 2-10, îndreptată către nord, inscripțio­nată cu sloganul Calul de fier vrea să alerge!, este o imagine reprezentativă a Războiului coreean, pe care o întâlnești în manuale, ziare, reviste și broșuri de promovare oficiale, și chiar și pe timbre. Semnificația simbolică a rămășițelor colosului de fier ruginit s-a schimbat odată cu istoria și guvernele ce s-au perindat la putere, pendulând între imaginea Războiului Rece și anticomunismului și imaginea păcii și reconcilierii. Mater 2-10 a fost conservată chimic ca o mumie îngropată și transformată într-o fosilă comemorativă a erei diviziunilor.

Hwang Sok-yong

Mater 2-10

1

Yi Jino și-a făcut un loc în care să se ușureze pe partea opusă a pasarelei circulare, cât mai departe de cortul unde dormea. La prima încercare, s-a ținut cu mâinile de balustradă, dar trupul i s-a înclinat în față. Trebuia să-și încordeze degetele mari de la picioare cât putea de mult, să nu se dezechilibreze când se lăsa pe vine. Doar așa ar fi evitat să cadă cu capul înainte sau să se arcuiască pe spate și să aterizeze în fund. Asta a și făcut: și-a încordat degetele în teniși ca pe niște gheare de vultur. Într-o astfel de poziție, nu avea cum să rateze ținta.

A lăsat capul în jos și s-a uitat între picioare, să se asigure că excrementele nimeresc în bolul de plastic, folosit mai demult pentru terciul de orez. Îi luase ceva timp până să descopere acest înlocuitor de latrină atât de convenabil. Într-o zi, când făcuse diaree, colegii din grupul de sprijin îi trimiseseră la micul-dejun terci de orez. După ce a ras trei boluri cu terci, parcă i-a fost mai bine și a avut o revelație: diametrul și adâncimea bolului îl făceau înlocuitorul perfect pentru un vas de WC. Puțea rău pe pasarela îngustă după ce-și făcea nevoile, dar totul se termina cu bine când punea capacul peste bol și-l băga într-o pungă de plastic, pe care o lega strâns, cu un nod zdravăn. De îndată ce solicitarea lui a ajuns la echipa de jos, colegii i-au pregătit vreo zece boluri, pe care i le-au trimis pe rând, în tranșe de câteva bucăți. Firește, folosea doar o dată fiecare bol, abia apoi le strângea pe toate și le trimitea înapoi jos. Colegii lui le spălau temeinic, le uscau, apoi i le trimiteau înapoi sus.

După ce s-a ușurat și a închis bine capacul, Yi Jino a rămas câteva clipe cu mâinile pe balustradă, uitându-se în jos la priveliștea neschimbată a orașului. Soarele se ițea pe cerul de la răsărit unde începuse să se crape de ziuă, iar lumina dimineții se strecura printre nori. Clădirile mari și mici din centrul orașului, precum și blocurile de apartamente îl trimiteau cu gândul la o junglă. De unde era cocoțat, vedea un șir de copaci de-a lungul șoselei și, pe partea dreaptă, păduricea din parcul Yeouido. Era luna mai, a frunzelor de un verde crud și proaspăt. Podul Omongnae1, pe care se juca în copilărie, fusese turnat în beton, dar râul de sub el continua să se verse în fluviul Han ca întotdeauna.

În urmă cu o lună, Yi Jino se urcase în dricul nopții în vârful coșului de fum de la marginea clădirii centralei electrice. Coșul avea o înălțime de patruzeci și cinci de metri, cam cât un bloc cu șaisprezece etaje. Obișnuit cu blocurile din ziua de azi, cu douăzeci sau treizeci de etaje, coșul nu i se părea prea înalt, și nici nu-l lua cu amețeală dacă privea în jos. Cu toate astea, pasarela ce înconjura coșul era atât de îngustă și de expusă în cele patru zări, încât la început a fost cât pe ce să calce în gol peste balustradă. Coșul avea diametrul de șase metri, dar pasarela circulară era lată de un metru și lungă cam de vreo douăzeci de pași. Ba nu: dacă scădea spațiul ocupat de cort, rămâneau șaisprezece pași. Învățase să supraviețuiască la înălțime de la alți muncitori, care protestaseră în alte orașe urcați în vârful macaralelor. Printre ei se număra Yeongsuk, o sudoriță mai în vârstă pe care o cunoștea foarte bine. Femeia dormise în cabina macaralei în timpul grevelor, ba chiar cultivase roșii și flori la ghiveci între vergelele grilajului de fier al macaralei. Odată, Yeongsuk i-a povestit că în fiecare noapte stâlpii uriași de oțel de pe șantierul naval se transformau, în vis, în copaci — poate că simțea că trupurile lor mici, fragile și pulsând de viață în vârful macaralei se contopeau cu oțelul. Macaralele de pe șantier se transformau în copaci cu frunze late și răsăreau ici-colo pe mare ca niște trunchiuri uriașe. Însă coșul de fum în care se urcase Jino nu se preschimba în ceva atât de spectaculos.

Acolo sus, în vârful coșului de fum, timpul se scurgea implacabil, ca un elastic de cauciuc ce se lungește și se încordează când tragi de el, dar care se scurtează dacă îi dai brusc drumul. Odinioară, oamenii măsurau trecerea timpului și deosebeau ziua de noapte orientându-se după mersul soarelui și cât de sus urca el pe cer, după cât de puternică era lumina ori cât de adânc era întunericul afară, dar el avea un telefon mobil ce îi arăta cu precizie minutele și secundele. Și totuși, încetul cu încetul, nu a mai avut niciun sens să deosebească ziua de noapte. Viața lui în vârful coșului era un ritual fără de sfârșit, monoton, în care nu se întâmpla nimic. Orele stabilite de autorități pentru micul-dejun, prânz și cină erau singurele noduri ce marcau intervalele regulate pe axa timpului unei zile. Micul-dejun era servit la ora opt, prânzul la ora treisprezece, iar cina la șase seara. Colegii care-i aduceau de mâncare într-un rucsac pe care-l cărau în spate parcurgeau distanța de la poarta centralei până la baza coșului în mai puțin de cinci minute.

Yi Jino avea cincizeci și cinci de ani și muncise în fabrică douăzeci și cinci. Aproape zece ani lucrase în Yeongdeungpo2, locul unde copilărise, apoi următorii cincisprezece ani muncise într-o fabrică dintr-o provincie din sud. Începuse ca simplu muncitor, apoi a fost promovat maistru, și se înscrisese în sindicatul muncitorilor încă din tinerețe. Cam pe când fusese numit șef de echipă, a fost concediat. Vorba vine că a fost concediat. În realitate, fabrica fusese închisă și vândută altei companii. Rămași peste noapte fără loc de muncă, oamenii erau distruși. Au mers la Seoul, la sediul central al companiei, unde au protestat ca să-și recapete slujbele. Din cei douăzeci de muncitori protestatari, doar unsprezece mai continuau lupta, refuzând să renunțe la revendicări și cerând să fie reangajați sau transferați la noua fabrică. Cinci dintre aceștia, cu funcții de conducere în sindicat, sau care aveau unde să stea în Seoul, alcătuiau nucleul grupului ce organizase protestul din coșul fabricii: Yi Jino, Kim Changsu, de-o seamă cu el, Jeong și Bak, trecuți de patruzeci de ani, și Cha, cel mai tânăr dintre ei, care abia împlinise douăzeci de ani. Cei patru colegi aveau grijă pe rând de Jino, continuând să muncească după pregătirea fiecăruia — salahori pe șantier sau zilieri. Cinci ofițeri de la secția de poliție locală păzeau cu schimbul coșul în vârful căruia se urcase Jino, iar în ghereta paznicului de la poarta fabricii erau mereu câte un sergent sau un caporal. Uneori, când muncitorii din sindicatul metalurgiștilor sau activiștii sociali demonstrau în fața centralei, un autobuz plin cu polițiști pentru intervenții speciale se oprea la baza coșului și rămânea în așteptare. În zilele fără proteste, unul dintre colegii lui intra pe poarta principală a fabricii, apoi se oprea la baza coșului unde polițistul de serviciu îi dădea voie să treacă cu proviziile după ce îi cotrobăia prin rucsac după produse de contrabandă. Verificările erau mai stricte dimineața decât seara, când oamenii din conducere terminau programul de lucru. Dacă polițistul găsea produse interzise, le confisca. Fiindcă nimeni nu era arestat sau bătut ca în alte vremuri, unii dintre colegii lui Jino riscau. Totuși, cei care erau prinși trebuiau să dea pe loc o declarație în care descriau în detaliu produsele aduse și motivele pentru care veniseră cu ele. Urmau cel puțin zece zile de controale la sânge. Colegii lui Jino se înțeleseseră între ei să aducă cele necesare doar seara, iar lucrurile ce riscau să fie confiscate, în serile de la sfârșitul săptămânii. Dar polițiștii sunt și ei oameni. Cei tineri, militari recrutați pentru paza fabricii, simpatizau cu cauza muncitorilor concediați și închideau ochii. Asta însemna că, din când în când, anumite obiecte interzise ajungeau în vârful coșului.