Pentru mama mea și copiii exilaților și refugiaților de pretutindeni —

fie să vă găsiți drumul spre obârșie. Morții deschid ochii celor vii.

Și pentru lacuri, pentru generozitatea lor fără margini.

Un lac este cea mai frumoasă și mai expresivă trăsătură a peisajului. El este ochiul pământului; și uitându-se în el, privitorul își măsoară adâncimea propriei sale firi.1

Henry David Thoreau

Introducere

În această carte se povestește despre două lacuri străvechi. Unele locuri sunt înscrise în ADN-ul nostru, și totuși durează mult până ce își dezvăluie contururile, așa cum unele călătorii sunt gravate în peisajul vieții noastre, și totuși ne ia o viață să le întreprindem. Așa e și cu mine și cu lacurile acestea.

Lacul Ohrid m-a atras încă de când eram mică, fiindcă bunica mea din partea mamei era de acolo, și ea a reprezentat o figură marcantă în primii mei ani de viață. Ca adult, m-am gândit deseori să revin la Lac așa cum se cuvine, dar simțeam că nu eram pregătită. Ca să pornești într-o călătorie spre locurile de unde ți se trag strămoșii, trebuie să fii în stare să vezi ceea ce ar fi mai ușor să negi.

Ce m-a mânat în cele din urmă a fost îngrijorarea că, odată cu trecerea timpului, s-ar putea întâmpla ceva, pe nesimțite. Că dacă nu ajung să înțeleg peisajul existențial al familiei din partea mamei, este posibil să repet tipare vechi. Că pe măsură ce continuăm să fim martori la conflictele civile și fratricide din acest secol, la politicile de divizare dintre națiuni și dinăuntrul acestora, la revizionismul și autocrația patriarhală, la strămutarea și emigrarea în masă, dacă nu devenim conștienți de felul în care ne ducem propria moștenire, există riscul să devenim și noi — fără să ne dăm seama — agenți ai distrugerii.

Generații de strămoși de-ai mei au trăit lângă Lac. Am sperat că ei ar putea servi drept portal spre Lac și spre acest colț, surprinzător de puțin cunoscut, al Europei. Regiunea Lacurilor adăpostește peisaje spectaculoase și istorii bogate. Este tărâmul altitudinilor înalte și al adâncimilor fascinante, al vulturilor și podgoriilor, al livezilor și civilizațiilor vechi, un pământ tatuat cu istorii nespuse. Acum câțiva ani am explorat sud-estul îndepărtat al Europei pentru a căuta povești ale oamenilor din zona de graniță triplă dintre Bulgaria, Turcia și Grecia. Lacurile ocupă sud-vestul Peninsulei Balcanice și sunt, de asemenea, împărțite între trei țări.

Lacurile gemene Ohrid (cu „h“ dur) și Prespa sunt înglobate ca niște diamante între pliurile muntoase ale Macedoniei de Vest și ale Albaniei de Est. Se află relativ aproape de Adriatică și Egee, dar indiferent pe unde le-ai aborda, par îndepărtate de orice, inclusiv unul de altul. Trebuie să traversezi lanțuri muntoase și să străbați drumuri pustii. Pe aici trecea drumul strategic roman Via Egnatia, de la Dyrrachium, la Marea Adriatică, până la Constantinopol, pe Bosfor. Mai târziu, în calcar au fost săpate schituri și biserici ortodoxe, iar și mai târziu au apărut caravanseraiuri islamice și lăcașuri pentru derviși. Datorită Căii Egnatia, construită la jumătatea secolului al II-lea î.Hr. pentru a conecta lumea romană și folosită timp de aproape două milenii, regiunea Lacurilor a devenit pentru o vreme, ca să îl citez pe istoricul Alain Ducellier, „centrul nervos al Balcanilor“.

Drumul care a modelat istoria a fost, la rândul său, modelat de geografie. A urmat valea râului Shkumbin printre măreții munți ai Iliriei, a ocolit lacurile gemene, a șerpuit printre lanțurile muntoase care acum stau călare pe granița dintre Macedonia (de Nord) și Grecia, înainte să coboare în câmpiile pelagonice, a ajuns la Egee și a continuat, paralel cu țărmul, tocmai până la Bosfor.

Lacurile iau naștere din izvoare, sunt înconjurate de izvoare și sunt conectate unul cu celălalt prin izvoare subterane. Se află la intersecția a două și, pe alocuri, trei granițe naționale — Grecia mușcă din capătul de sud al lacului Prespa și aproape că înghite lăcușorul în formă de lacrimă de la capătul lui, Mikri Prespa (Micul Prespa). Aici, la confluența puternicelor forțe civilizatoare din Antichitate până în prezent, se întâlnesc curenții a două mări calde și vânturile înghețate ale munților de aproape 3 000 de metri înălțime.

Ohrid și Prespa sunt cele mai vechi lacuri din Europa. Ohrid s-ar putea să fie chiar al doilea cel mai vechi din lume. Lacurile obișnuite rezistă cel mult o sută de mii de ani înainte să se umple cu sedimente, dar câteva — Tanganyika, Baikal, Ohrid-Prespa — au dăinuit mai bine de un milion de ani. În ciuda cercetărilor recente, oamenii de știință nu pot stabili cu exactitate vârsta lacurilor Ohrid-Prespa; este posibil să aibă chiar trei milioane de ani vechime.

Lacul Ohrid este alimentat de afluenți, izvoare sublacustre și — cel mai remarcabil — de izvoare subterane din lacul Prespa, care traversează muntele calcaros Galicica (pronunțat Ga-li-ci-ța, 2 254 m înălțime). Aceste izvoare surori furnizează un sfert din apa care intră în lac. Carstul poros asigură filtrarea naturală a apelor înghețate ce ajung în lacul Ohrid. Această transfuzie extraordinară, alături izvoarele lacustre bolborositoare, poate fi văzută în acțiune, clipă de clipă, la Izvoarele Sf. Naum din Macedonia și la Izvoarele Drilon din Albania.

Prespa se află la 180 de metri înălțime față de Ohrid și, văzută din aer, perechea de lacuri arată ca doi ochi pe un chip străvechi. Zona lacurilor și muntele Galicica aflat între ele formează o rezervație cu o biosferă extrem de bogată. Ariile înalte sunt populate cu urși bruni, lupi și acvile de munte. Unii spun că poziția geomagnetică a lacurilor creează o vibrație caracteristică foarte înaltă. Unii chiar cred că lacul Ohrid se află într-un „vortex de energie“, iar o legendă locală hiperbolizată, chiar dacă nulă din punct de vedere științific, susține că sub munte s-ar afla încă un lac — unul „îngropat“. Se vorbește și despre un munte subacvatic, rezultat în urma mișcărilor tectonice din regiune — ceea nu este improbabil. Cert este însă că sistemul de comunicare subteran dintre cele două lacuri este unic în Eurasia.

Acum zece ani, în timpul unei vizite la Lac, am întâlnit un tânăr călugăr care m-a întrebat unde este înmormântată bunica mea. Am spus că la Sofia. Mi-a zis că nu contează, că spiritul ei se întorsese aici, pentru că lacul Ohrid este „un punct de adunare“.

Cu ocazia aceleiași vizite, am fost martora unui accident ciudat. Era o zi caldă de septembrie. Mă aflam pe stâncile din Kaneo2, deasupra orașului Ohrid. De aici se vedea tot țărmul. Am fotografiat o barcă cu turiști ce aluneca pe oglinda lacului. Peste treizeci de minute, barca s-a înclinat și s-a scufundat fără urmă, ca și cum ar fi fost înghițită de lac. Oamenii din ea erau vizitatori din Bulgaria. Cincisprezece dintre ei s-au înecat, restul au fost salvați de localnici. Straniu simbolism, barca se numea Ilinden, după tragica Răscoală de Ilinden (ziua Sfântului Ilie) din 1903, care a avut ca scop eliberarea Macedoniei de sub dominația otomană. Ilinden este comemorată în fiecare an în Bulgaria și în Republica Macedonia (de Nord), deși, într-o demonstrație de naționalism retrospectiv, guvernele celor două țări se contrazic periodic în legătură cu cine a luat parte la ea — macedonenii sau bulgarii, ori ambele părți — și dacă și în ce măsură există vreo diferență între cele două naționalități.

Turiștii vin în fiecare vară la lacul Ohrid, dar curenții mai profunzi ai regiunii le rămân ascunși. Balcanii sunt o țesătură complexă de civilizații, în care localnicii citesc versiuni diverse și uneori contradictorii ale realității, iar străinii le proiectează pe ale lor. Acest fenomen asemănător unui test Rorschach a generat și a supraviețuit nu doar unui singur război apocaliptic. În Balcani, la fel ca în multe locuri din întreaga lume unde este iarăși în ascensiune un nou nativism de tip vechi, creuzetele multiculturale sunt în pericol. Tărâmul lacustru împărțit astăzi între trei țări este unul dintre cele mai vechi creuzete civilizaționale care au supraviețuit în Europa și Orientul Mijlociu.

O salade macédoine desemnează în franceză salata cea mai asortată. „Cu puțin noroc, cineva care călătorește prin Macedonia poate să audă în aceeași piață șase limbi distincte și patru dialecte înrudite“, scria ziaristul britanic Henry Noel Brailsford în 1905, pe când regiunea Macedoniei făcea parte dintr-un imperiu decăzut, iar străbunicii mei erau supuși otomani. La un secol după aceea, ca rezultat indirect al acestui efect de turn Babel, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost implicată într-o dispută cu Grecia privind patrimoniul, întinsă pe o generație. În cele din urmă, în timpul călătoriei mele, s-a ajuns la o rezoluție formală prin Acordul de la Prespa, care a dus la schimbarea numelui țării — destul de rapid și, pentru unii, dureros — în Republica Macedonia de Nord. Deși regiunea își continuă tradiția de confuzie, controverse și conspirație, Macedonia (de Nord) și Albania se agață cu disperare de vechiul obicei al toleranței.

De la sfârșitul Războaielor Iugoslave (1991-2001), „Balcanii“ au fost identificați în mod eronat cu fosta Iugoslavie, care ocupă doar Balcanii de Vest, iar numele a fost înlocuit pe scară largă în birocrația internațională cu Europa de Sud-Est, dar în această carte eu le spun Balcani. Asta în spiritul recuperării numelui natural, cândva neutru, al peninsulei, inspirat de legendarii munți Balcani din Bulgaria.