Pentru Frances

Nota autoarei

Ceea ce urmează este o operă de ficțiune. Personajele principale sunt rodul imaginației mele, fără nicio legătură cu ființe de pe acest pământ, cel puțin din câte știu. Dar acel Congo în care le-am plasat este autentic. Personajele istorice și evenimentele descrise aici sunt la fel de reale precum le pot eu reda cu ajutorul istoriei documentate, cu toate variațiile ei fascinante.

Deoarece nu am putut intra în Zair în timp ce mă documentam pentru acest roman și îl scriam, m-am bazat pe memorie, pe călătorii în alte părți ale Africii și pe relatările multor oameni privind istoria naturală, culturală și socială a statului Congo/Zair. Diversitatea acestor surse și valoarea lor — pentru mine și pentru oricare cititor care ar dori să știe mai multe despre evenimentele ce stau la temelia acestui roman — m-au determinat să le citez pe multe dintre ele în bibliografia de la sfârșitul cărții. Dintre acestea, de cel mai mare și mai profund ajutor a fost descrierea perioadei postcoloniale a Zairului realizată de Jonathan Kwitny în excelentul său volum Endless Enemies, care mi-a trezit pasiunea să scriu un roman pe acest subiect. Am revenit de nenumărate ori la volumul cu pricina, pentru tabloul larg și numeroase detalii. Am aflat multe aspecte din Muntu, textul clasic al lui Janheinz Jahn; din romanul lui Chinua Achebe O lume se destramă; din Congo: Background of Conflict, semnat de Alan P. Merriam; și din Lumumba: The Last Fifty Days de G. Heinz și H. Donnay. N-aș fi putut nicidecum scrie romanul fără două remarcabile surse de inspirație literară, aproximativ egale ca dimensiune: Diction­naire Kikongo-Français de K.E. Laman și Biblia în versiunea Regelui James.

M-am bazat, de asemenea, pe prietenii mei, o comunitate plină de viață, dintre care unii poate s-au temut că-și vor da ultima suflare înainte să apuc să le prezint noi și noi versiuni ale unui manuscris înalt cât un munte. Steven Hopp, Emma Hardesty, Frances Goldin, Terry Karten, Sydelle Kramer și Lillian Lent au citit și au făcut, fiecare în parte, observații prețioase pe marginea ciornelor mele. Cu un tact colegial extraordinar, Emma Hardesty a dat dovadă de multă prietenie și eficiență, permițându-mi să mă dedic scrisului. Anne Mairs și Eric Peterson m-au ajutat cu detalii privind gramatica limbii kikongo și stilul de viață congolez. Jim Malusa și Sonya Norman mi-au oferit sugestii pentru varianta finală. Kate Turkington m-a încurajat din Africa de Sud. Mumia Abu-Jamal a citit și a comentat pe marginea manuscrisului din celula lui din închisoare; îi sunt recunoscătoare pentru inteligență și curaj.

Le mulțumesc, în mod special, Virginiei și lui Wendell Kingsolver, pentru că sunt atât de diferiți, în toate aspectele, de părinții pe care i-am creat pentru naratoarele acestei povești. Am avut norocul să fiu fiica unor angajați în sistemul medical și de sănătate publică a căror compasiune și curiozitate i-au făcut să meargă în Congo. M-au dus într-un loc minunat, m-au învățat să fiu atentă la tot și, de la o vârstă fragedă, m-au încurajat să explorez terenul vast și schimbător dintre justiție și ceea ce este drept.

Am petrecut aproape treizeci de ani așteptând să dobândesc înțelepciunea și maturitatea care să-mi permită să scriu această carte. Faptul că am scris-o nu dovedește nici una, nici alta, ci încurajarea permanentă pe care am primit-o de la extraordinarul meu soț, încrederea lui necondiționată, conversațiile noastre neobosite și teancurile de cărți de referință obscure pe care mi le procura exact la momentul potrivit. Mulțumesc, Steven, pentru că m-ai învățat că nu are rost să aștept lucruri care se văd doar în depărtare și ai crezut că, într-o aventură, temeritatea e, de obicei, suficientă.

CARTEA ÎNTÂI

Facerea

Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și
umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării,
peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile
ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul“.

Facerea 1:28

ORLEANNA PRICE

Insula Sanderling, Georgia

Imaginează-ți o distrugere atât de ciudată, încât n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Întâi, închipuiește-ți pădurea. Vreau să fii conștiința ei, ochii din copaci. Copacii sunt coloane de scoarță netedă, vărgată, asemenea unor animale musculoase crescute dincolo de orice rațiune. Fiecare spațiu e plin de viață: broaște veninoase, delicate, apărând ca niște schelete în camuflajul lor, încleștate în copulație, secretându-și ouăle prețioase pe frunze de pe care picură apa. Vrejuri ce-și sugrumă suratele în lupta eternă pentru lumina soarelui. Răsuflarea maimuțelor. Alunecarea unui pântec de șarpe pe o creangă. O armată de furnici în șir indian, care mușcă un copac-mamut în fărâme egale pe care le duc, în întunecimea pământului, reginei lor nesățioase. În replică, un cor de mlădițe își arcuiesc grumajii din buturugi putrezite, sorbind viață din moarte. Pădurea asta se devorează pe sine și trăiește veșnic.

Departe jos, într-un singur șir pe potecă, vine o femeie urmată de patru fete, toate îmbrăcate în rochii strânse în talie. Văzute de sus, par niște flori palide sortite pieirii, care îți trezesc compasiunea. Atenție, însă! Mai târziu, va trebui să decizi ce compasiune merită. În special mama — uită-te cum le conduce, cu ochii palizi, hotărâtă. Părul ei negru este legat cu o batistă de dantelă zdrențuită, maxilarul curbat este luminat de cercei mari, cu perle false, ca și cum aceste lămpi dintr-o altă lume ar putea arăta drumul. Fiicele mărșăluiesc în urma ei, patru fete comprimate în trupuri la fel de încordate precum coarda arcului, fiecare nerăbdătoare să pună la bătaie o inimă de femeie pe o potecă proprie, spre glorie sau damnare. Chiar și acum se opun asemănărilor, ca niște pisici închise într-un sac: două blonde — una scundă și îndârjită, cealaltă înaltă și arogantă — flancate, ca de două suporturi de cărți, de două brunete, geamăna din frunte mergând cu un fel de aviditate, în timp ce geamăna de la urmă mătură pământul cu un șchiopătat ritmic. Dar, destul de curajoase, se cațără împreună peste trunchiuri putrezite, căzute pe potecă. Mama flutură o mână grațioasă în fața ei, în timp ce le călăuzește pe potecă, dând laoparte perdea după perdea de pânze de păianjen. Pare că dirijează o simfonie. În urma lor, perdeaua se închide. Păianjenii se întorc la îndeletnicirile lor criminale.

Pe malul pârâului, le pregătește un picnic sărăcăcios, constând doar din pâine densă, sfărâmicioasă, unsă cu alune-de-pământ zdrobite și felii de banane plantain amare. După luni de foamete moderată, copiii uită să se plângă de hrana primită. Înghit în tăcere, se scutură de firimituri, apoi o iau pe mal la vale, ca să se scalde în apa mai rapidă. Mama rămâne singură la adăpostul copacilor uriași, pe malul unui ochi de apă. Locul ăsta îi este la fel de familiar ca sufrageria unei case dintr-o viață la care nu s-ar fi așteptat niciodată. Se odihnește neliniștită în tăcere, uitându-se la furnicile ce clocotesc întunecate peste firimiturile a ceea ce păruse mai devreme un prânz incredibil de sărac. Întotdeauna există cineva mai flămând decât copiii ei. Își vâră poala rochiei sub coapse și-și inspectează bietele picioare lipsite de pene, instalate în cuibul lor de iarbă de la marginea apei — păsări gemene, neputincioase să-și ia zborul de acolo, să se depărteze de dezastrul de care e sigură că va urma. Ar putea pierde totul: pe sine sau, mai rău, ar putea să-și piardă copiii. Cel mai rău: pe tine, singurul ei secret. Preferatul ei. Cum ar putea o mamă să trăiască știindu-se vinovată?

Este inuman de singură. Și, deodată, nu mai este. Un animal minunat se oprește pe malul celălalt al apei. Femeia și animalul își abat privirile de la propriile vieți, uimiți să se găsească în același loc. Animalul împietrește, o cercetează pe femeie cu urechile lui cu vârfuri negre. Coborând dinspre micul greabăn, spinarea îi e maroniu-roșcată în lumina palidă. Umbrele pădurii se rânduiesc una după alta peste coapsele vârstate cu alb. Picioarele din față, țepene, stau crăcănate ca niște catalige, căci a fost surprins tocmai când se apleca să bea apă. Fără să o slăbească pe femeie din ochi, își zvâcnește ușor genunchiul, apoi greabănul, acolo unde-l chinuie o muscă. În cele din urmă, renunță la starea de surpriză, își desprinde privirea de la femeie și începe să bea. Femeia simte atingerea limbii lui lungi și curbate pe suprafața apei, ca și când ar bea din palma ei. Capul animalului tresaltă ușor, mișcându-și cornițele catifelate, luminate în alb, ca niște frunze abia mijite.

A durat doar o clipă — orice-ar însemna asta. Cât îți ții respirația? După-amiaza unei furnici? A fost scurt, asta pot să garantez, căci, deși au trecut mulți ani de când copiii mei mi-au rânduit viața, o mamă își amintește măsura tăcerilor. N-am avut niciodată mai mult de cinci minute de liniște neîntreruptă. Eu am fost femeia aceea de pe malul pârâului. Orleanna Price, baptistă din Sud prin căsătorie, mamă a unor copii vii și morți. Atunci și numai atunci un okapi a venit la pârâu, iar eu am fost singura care l-a văzut.

Nu știam cum se numea ceea ce văzusem atunci — abia mai târziu am aflat, peste ani, în Atlanta, când am încercat, pentru o perioadă scurtă de timp, să mă îngrop în biblioteca publică, convinsă că orice sfâșiere în sufletul meu poate fi astupată cu o carte. Am citit atunci că masculul okapi e mai scund decât femela și mai timid, și că nu se știe mai nimic despre aceste animale. Vreme de sute de ani, oamenii din Valea Congoului au vorbit despre această sălbăticiune minunată, stranie. Când europenii au auzit de ea, au declarat că e un animal legendar: unicornul.