Partea I

Nu mai pun pe foc.

Privea flăcările din sobă, le-a tot privit până s-au stins de tot, şi a spus nu, în niciun caz, nu, până aici, nu există mai departe, pentru că n-are rost, ce până azi a fost fierbinte acum e rece, ce până azi mai devenea din când în când incandescent acum e complet stins, pe mine viața n-o să mă mai afecteze şi nici nu mă mai interesează, nu mişcă, a spus, se opreşte, precum inima în ultima clipă, păi ce dracu’ mai caută el aici, să vină odată sfârşitul, nu-i pasă, a văzut destule, s-a luptat destul şi destul a lucrat sângele în el, şi limfa şi muşchii şi nervii, să-l găsească Tatăl Ceresc aici, în acest loc, oricât l-ar încuraja ceilalți, el tot nu, hai, Maiestate, de v-ați plimba puțin, locuiți în vârf de munte, în punctul cel mai înalt al pădurii, terasa din spate dă spre o vale adâncă, nicicând n-a creat mama natură ceva mai dumnezeiesc, cel puțin o plimbărică pe zi în frumusețea asta calmă, măcar o oră, pădure, tufişuri, păsărele, pe deasupra aerul curat, şi sănătatea vă e salvată şi mai rămâneți printre noi mulți-mulți ani, spre marea noastră bucurie şi respect şi uimire şi admirație, bineînțeles nu cu aceste cuvinte, ci în felul lor, mai împiedicat şi mai stângaci, ei sunt fiii unui popor simplu, dar cu înclinație spre bine, aşa că trebuie să le aprecieze eforturile, bucuria, respectul, uimirea şi admirația, întrucât, după cum reieşise, îl caută de zeci de ani, au răscolit bibliotecile şi anticariatele, au căutat, au vânat, au scormonit prin arbori genealogici şi blazoane, şi până la urmă l-au găsit, căci ştiau că trebuie să existe, ştiau că el trăieşte pe undeva, astfel că într-o bună zi i-au bătut la poartă, mai bine zis au tras de clopoțelul de la ghereta acarului, anunțând că ei sunt, care ei, a strigat el prin crăpătura uşii, însă n-a primit răspuns, numai foşnete şi fâşâieli, a întrebat deci încă o dată, cine-i acolo, păi, ei, s-au uitat la el impresionați când a ieşit şi le-a deschis poarta, până şi Zsömle, bătrânul câine, şi-a ridicat capul, deşi în ultima vreme nu prea îi mai stătea în obicei, aşa că nici el nu voia să fie nepoliticos, fireşte că s-a dus şi le-a deschis, şi pentru că un timp vizitatorii nu s-au clintit din fața porții, doar se uitau la el, de parcă nu le-ar fi venit să-şi creadă ochilor, iar din talmeş-balmeşul de cuvinte se înțelegea doar că ei ar vrea să-i dea binețe, de aia au venit, păi dacă au venit, le-a făcut semn să intre, atunci să intre, şi ei au mărşăluit în urma lui, în şir indian, intrând în casă, dar de aşezat n-au vrut să se aşeze nici în ruptul capului, noi nu ne aşezăm în prezența Voastră, pentru că am căutat şi am scormonit şi am vânat şi v-am găsit, iar de acum înainte noi Vă Vom servi, numai că lui nu-i trecea prin minte nimic prin care ei să-l fi putut servi, pe deasupra trebuia să fugă la plită, care de mult nu-i mai servea la nimic, în afară de suport pentru reşou, deci s-a repezit la plită, căci tocmai începuse să-şi gătească tăiței cu cartofi şi se temea să nu se ardă, aşa că a mestecat energic în oală, lovind apoi lingura de lemn de marginea ei pentru a desprinde tăițeii lipiți de ea, a rotit butonul reşoului la doi, turnând peste tăiței puțină apă din cana de tablă înflorată şi, pentru că vizitatorii tot nu-şi declaraseră încă intențiile, a încercat să iasă din încurcătură, căci bănuia, după tonul solemn al vocilor, că aflaseră cum că tocmai primise sabia Ordinului Sfântul Gheorghe, fusese ales cu mult timp în urmă, dar primise sabia abia acum, urmând ca în viitor el să-i inițieze pe noii cavaleri, o să le-o arate dacă vor, vreți cafea?, le-a aruncat peste umăr înainte de a continua, tocmai am fiert-o, pot să vă torn?, la care au început protestele politicoase, vai, ei nu de aia au venit, ei nu vor să-l obosească, ei pentru altceva au venit, însă până la urmă au acceptat cafeaua, bineînțeles că nu era suficientă, aşa că în timp ce primii patru îşi sorbeau pe-ndelete cafelele, el a mai pus pe plită, alături de oala cu tăiței, de-o nouă porție în cafetiera de aluminiu de patru persoane, căci pe asta o folosesc, a spus, asta încă nu m-a dezamăgit, iar cei şapte sau câți or fi fost doar stăteau temători tot repetând că ei au parcurs, la figurat, cale lungă pentru a-l vedea şi el să ignore faptul că ei nu prea sunt în stare să-şi spună propriile poveşti şi că-şi găsesc cu greu cuvintele, mai bine să le spună ce pot face pentru el în prezent, însă în prezent nu era nimic de făcut pentru el, nici în continuare nu-i venea nimic în minte şi nici nu înțelegea prea bine la ce se gândeau ei, nu era sigur de cât şi ce ştiau ei, cu toate că de bănuit bineînțeles că bănuia, deşi părea foarte improbabil ca tocmai astfel de oameni simpli, da, simpli, simpli, totuşi, căci când i-a întrebat care cu ce se ocupă, unul s-a declarat electrician cu normă întreagă, altul era un muzicant ambulant care cânta la chitară, al treilea, detailer de mașini, al patrulea era un așa-numit crescător de armăsari, „salvator de rase strămoșeşti“, apoi mai erau un polițist, un contabil consultant și un sergent pensionar, iar în cele din urmă a reieşit că printre ei se afla și un fost profesor de liceu, căruia ceilalți îi ziceau Profesorul şi care nu protesta împotriva acestui apelativ, doar că atunci când se pronunța „domnule profesor“, clătina uşor din cap, o dată spre stânga, o dată spre dreapta, apoi încă o dată, în aceeaşi ordine, apoi îşi dregea glasul, îşi aranja ochelarii pe nas, iar în continuare, dacă se vorbea, atunci mai mult el, el a spus în mod repetat că nu de aia au tras de clopoțelul de afară și l-au întrerupt din treburile sale importante?, însă formulând aşa-zicând cu umor, noi nu, nu plecăm de-aici până nu începem să facem ceva, oricât de nesemnificativ ar fi acel ceva, pentru Dumneavoastră, accentua puternic cuvântul „facem“, în timp ce grijuliu, pentru a evita clinchetul, a aşezat alături de celelalte ceaşca goală de cafea pe masa de bucătărie acoperită cu hârtie brună de ambalaj, cel puțin, a continuat pe un ton rugător, vreo trebșoară utilă, oricât de mică, nu s-ar găsi?, pe care s-o putem face?, pentru că ei vor să i se recomande nu prin vorbe, ci prin fapte, aşa hotărâseră, iar dacă el le-ar permite, ei vor face, iar conștiința lor va fi împăcată, astfel că până seara au curățat toate cele patru colțuri ale gospodăriei, întrucât le spusese că dacă le-ar fi recunoscător pentru ceva, atunci pentru cele patru colțuri de afară, căci acele patru colțuri îl deranjează foarte mult, având în vedere că de ani de zile sunt atât de vraişte, atât de neglijate, căci degeaba era gospodăria în mare parte, după cum se exprimase, în regulă, grație unor săteni, iarba cosită din când în când, grădina de legume din când în când udată, pomii fructiferi din când în când altoiți, însă cu sătenii ăştia are şi el problemele lui, nu-i invitase niciodată să facă treaba asta, să curețe colțurile adică, iar s-o facă singur nu se putea gândi, n-a avut timp, i-a mințit, supărându-se de-ndată pe el însuşi, rușinat că fusese nevoit să mintă, a şi roşit că invocase drept scuză faptul că e ocupat, cu toate că lipsa forței sale fizice trebuia s-o invoce, lipsă care îl împiedicase până şi să ia în considerare ideea că într-adevăr ar trebui să facă odată ceva cu acele patru colțuri, ceea ce cu atât mai puțin ar fi vrut să recunoască, totuşi nu voia să pară slab în ochii lor, ai acestor străini, poate odată, altădată, o să le spună, căci în relațiile umane mai superficiale el considera slăbiciunea fizică un defect de caracter sau, mai degrabă, o recunoaștere a acestuia și, comparativ cu acest fapt jignitor, era mai bine să dea vina pe multiplele sale îndatoriri, după cum se exprimase, din care cauză au rămas buruienile, pe care aceşti şapte sau câți or fi fost oameni, până seara, le-au făcut dispărute ca pe nimica, încât n-avea idee nici unde dispăruse tot ce au smuls ei din pământ, nici cum să le mulțumească, poate dacă i-ar invita acum şi la o ceaşcă de ceai sau la un păhărel de vin, după ce vor fi terminat, numai că, la fel ca buruienile din cele patru colțuri, şi aceştia au dispărut de pe proprietate, de parcă s-ar fi evaporat, după lăsarea serii nu se mai auzea decât huruitul unor automobile îndepărtându-se, avea timp până a doua zi să regândească toate astea, întrebarea fiind dacă vrea el într-adevăr să fie descoperit, să se afle cine e el de fapt, nu, nu voia, însă din moment ce acest lucru deja se întâmplase, va trebui să se folosească de asta, deocamdată o să-i ia cu binişorul, a hotărât, numai că frazele zise cu binişorul cu care i-a salutat data următoare au fost atât de subtile, încât ei n-au înțeles ce voia să spună, adică să nu mai vină, ba mai mult, erau vizibil fascinați să-l audă vorbind atât de clar, de parcă le-ar fi vorbit pe limba lor, nu se așteptau, de aceea au fost și mai puțin dispuși să se așeze în bucătărie, acceptând cafeaua abia după multe scuze, nici de data asta nu i-a putut servi cu altceva, ori cafea, ori ceai, ori poate un strop de vin, atunci poate cafea, au spus, apoi din cauza picioarelor şi a vechilor sale probleme de echilibru el s-a aşezat, în toiul sorbiturilor zgomotoase nimeni n-a scos o vorbă, fix ca prima dată, patru îşi beau cafeaua în tăcere, iar unul dintre cei care aşteptau, sergentul care se oferise voluntar — după cum precizase — era ocupat cu reumplerea cafetierei, deci era linişte, mai bine zis ar fi fost din nou linişte, numai că asta, se înțelege de la sine, îl incomoda, aşa că s-a ridicat iute de pe scaun, în ciuda picioarelor sale șubrede şi a vechilor tulburări de echilibru rămăsese agil în mişcări, de aceea sătenii ăia pervertiți îi ziceau Agilă, deci s-a sculat brusc, a intrat în cameră, de sus, de pe dulapul de haine a luat sabia şi a adus-o afară, făcându-le semn să adune ceştile, apoi a aşezat sabia pe masă, scoțând-o din stofa de lână vopsită în roşu-alb-verde în care fusese înfăşurată şi, urmărind cu degetul literele frumos îmbârligate, le-a arătat înscrisul de pe lamă, Ordinul Internațional Sfântul Gheorghe, și șapte, sau câte or fi fost, capete s-au aplecat asupra fiecărei litere, iar deviza lor este aici, a întors sabia, ia te uită, scrie, şi-a trecut degetul peste literele gravate, IVISHFS este o prescurtare, e deviza lor, a spus în şoaptă, apoi le-a explicat că de fapt regina Angliei i-o trimisese, fiindu-i înmânată de Ordinul Cavalerilor după ce reușise să afle, anturajul reginei Angliei adică, modalitatea ca sabia să ajungă la adresa lui, ceea ce dumneavoastră, nu-i aşa, le-a făcut complice cu ochiul, deja ați reuşit să aflați cumva, că Egerlovászi, str. Mihály Táncsics nr. 23/d, în ceea ce priveşte adresa totul fusese clar încă de la bun început, ştiau unde stă, apoi au considerat potrivit ca Ordinul Cavalerilor să-i înmâneze sabia, şi astfel a ajuns la el, gata cafeaua?, s-a întors către sergentul pensionar, cafeaua-i gata, a raportat acesta, aşa că şi-au băut-o şi ceilalți trei, dacă atâția erau, şi exact la fel s-a întâmplat şi a treia oară, cu deosebirea că de această dată erau mult mai mulți, abia încăpeau, de fapt nu încăpeau defel în bucătăria minusculă, unii stăteau în antreu, de acolo îl ascultau, holbându-se la el cu răsuflarea tăiată, numai că el nu prea zicea nimic, iarăşi disconfortul dat de găsirea unui subiect, îşi sorbeau cafelele, cei care apucaseră, apoi cu mare grijă, cu mâinile uşor tremurânde, le aşezau pe masa de bucătărie, atunci i-a întrebat dacă i-ar interesa scrisoarea pe care i-o trimisese Jimi Karter, când acesta, ascultând de glasul inimii sale nobile, în sfârşit înapoiase Ungariei coroana şi, da, erau curioşi, Jimi Karter, au şoptit întorcându-se cu fața către antreu, scrisoarea lui, da, scrisoarea, iacăt-o, a ieşit din cameră cu o mapă gri în mână, în ea se află totul, a aşezat mapa pe masă, a deschis-o, căutând scrisoarea cu pricina, asta-i numai o copie xerox, le-a explicat, am şi originalul, numai că l-am ascuns, na, ia uitați-vă, iar norocoşii din apropiere puteau să se aplece şi să se uite la scrisoare, mai bine zis numai plicul scrisorii pe care, în josul timbrului, se iscălise Jimi Karter, bineînțeles cu ortografia lor, cu J şi C, a adăugat şi în vocea lui se putea citi mirarea, că ia te uită, în ce mod ciudat folosesc americanii ăştia literele, şi tocmai ar fi urmat ceilalți la rând să se uite la scrisoare, însă el a închis mapa, spunându-le: în regulă, şi-a dat seama că n-avea rost să mai facă pe secretosul, aşa că ar fi mai bine să lămurească lucrurile, da, aşa e, s-a ascuns şi a trăit la Szeged, având în vedere că toată familia lui provenea de acolo, dar după aceea au locuit peste tot, până şi în America, la Detroit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca în cele din urmă el, ultimul moştenitor de drept, să se stabilească aici împreună cu nevasta, ştiți, la Egerlovászi, strada Mihály Táncsics 23/d, însă auditoriul nu ştia ce să facă cu această informație, pe deasupra oferită a doua oară, căci nu se aflau la Egerlovászi, însă deocamdată nimeni n-a întrebat nimic, au acceptat această egerlovásziadă, sperând că o să înțeleagă mai târziu, în orice caz, a continuat, ăştia, a făcut o grimasă de dezgust în direcția satului, habar n-au cine locuieşte la ei în sat, ceea ce e foarte bine, iar când îi zic Agilă, el nu le face observație, la ce bun, n-au decât să-i zică cum vor, pe deasupra nici nu mai e agil, pe vremuri, da, o moştenise de la taică-su, ăla a fost un adevărat Agilă, nu stătea locului o clipă, mereu pe fugă, pentru nimic în lume nu s-ar fi aşezat să se odihnească, nu, fugea încolo şi-ncoace, se agita, muncea pe brânci, deci o chestiune de sânge, de acolo o are, numai că anii au trecut şi peste el, au trecut, a ridicat capul, aşteptând mândru privirile neîncrezătoare, a trecut de nouăzeci, vă vine să credeți?, nu, ceee?, nuuu!, a sosit pe loc, în cor, răspunsul neîncrezător, pentru ca apoi să se stingă într-un ungher din capătul antreului, ba da, în 6 ianuarie anul acesta a împlinit nouăzeci şi doi, nu zice că-i chiar vaişamardecurumeu, dar, după cum se vede, se ține bine, nevastă-mea e a douăsprezecea, sau cum, da, sunt doisprezece ani de când a plecat sărăcuța de ea, nici ea nu ştia, pentru că nici ei nu i-a spus, deşi slavă Domnului a fost o căsnicie lungă, s-au avut bine, Ilona, suflet blând şi scumpă la vorbă, trăia numai pentru el, făcea totul în casă şi în jurul casei, în timp ce el a muncit până la pensionare, pentru că viața asta ascunsă pe care a dus-o presupunea să aibă şi o meserie, el niciodată n-a disprețuit munca, îi respecta pe cei care munceau şi se descurcau în ciuda originii lor nobile, mai precis tocmai de aceea, pentru că, ştiți dumneavoastră, atitudinea unui nobil adevărat nu este aşa cum şi-o imaginează omul de rând, adică leneveală şi strângeri de mână şi dans şi jecmăneală şi altele din astea, ci să ne găsim locul în lume orice ne-ar aduce soarta, vai, ce frumos spus, Maiestate, a exclamat în stânga lui electricianul cu normă întreagă, la care el, datorită intonației şi dialectului savuros, a revenit numaidecât cu picioarele pe pământ, adică aici, sus pe munte, în realitate, în bucătăria lui minusculă, înconjurat de oameni despre care nici acum, la a treia întâlnire, nu prea ştia ce vor de fapt de la el, i-a şi întrebat, de data asta mult mai ferm, păi, ar fi vorba, şi-a fixat profesorul de istorie de gimnaziu privirea pe talpa piciorului său dinspre masă, în punctul în care se sprijinea pe podea, că noi am dori, acum, când în sfârşit v-am găsit şi toate profețiile s-au adeverit, noi am vrea, dar să n-o tot dau pe lângă gard, că n-am obiceiul s-o dau pe după gard, deci şi prin urmare noi am vrea să reinstaurăm monarhia, pentru că după părerea noastră monarhia n-a dispărut, continuitate juridică mai există şi azi, dumneavoastră sunteți dovada vie, întrucât, aici trebuia să intervină, a intervenit el, povestind că în 1945 a hotărât să nu se ocupe de politică, ceea ce a şi făcut până-n zilele noastre, aciuându-se aici, în căsuța asta împreună cu Ilona care nu bănuia nimic, sărăcuța de ea, nu-i aşa, a plecat acum doisprezece ani, însă continuă să fie prezentă în spirit, deci fără politică, dar nici noi nu ne gândim la politică, Maiestate, s-a speriat vizibil profesorul de istorie de gimnaziu, pentru noi regalitatea nu înseamnă politică, iar dumneavoastră, regele, nu sunteți o parte a politicii, ci conform Doctrinei Sfintei Coroane dumneavoastră sunteți Custodele, Purtătorul, el nu neagă, a spus, ba mai mult, Miklós Horthy şi încă câțiva, o să vă povestesc altă dată, ştiau totul, însă habar n-are de unde ştiu ei, căci până acum nimeni n-avusese habar, au trecut vremurile alea, acum întreaga lume, inclusiv Sfânta Noastră Patrie, e ocupată cu venirea sfârşitului lumii la finele acestui an, după cum am citit în ştirile de presă, şi cu şansele nemernicului ăluia de preşedinte negru, el nu face politică, odată, dintr-un motiv imposibil de menționat aici şi acum, a hotărât că, urmând tradiția familiei, va trăi discret, lipsit de rang, ceea ce a şi făcut, s-a calificat ca electrician şi mecanic de utilaje agricole, devenind astfel, ca meseriaş, util Sfintei Patrii Maghiare, mereu acolo unde tocmai era nevoie, însă fără politică, să fie clar, îi promisese asta lui Horthy, nu în ’45, ci încă în ’44, şi până acum s-a ținut de promisiune, precum o va face şi de-acum încolo, noi, a arătat în jur profesorul de gimnaziu, nu vrem să vă convingem de nimic sau, Doamne fereşte, să vă forțăm, noi ştim ce-i respectul, pentru că şi ei gândesc la fel, politica e o treabă viermănoasă, putredă, leproasă, departe de ea sunt şi ei, tocmai de aceea au căutat, au vânat şi au scormonit ca să-l găsească, iar acum se află aici, să-i creadă pe cuvânt că este un motiv de bucurie până şi simplul fapt că l-au găsit, iar în ceea ce priveşte regalitatea... na, o să rezolve ei dacă n-are nimic împotrivă, vocea era rugătoare, iar murmurul sonor drept întărire, convingător, cei pe care-i vede aici, a ridicat privirea de pe piciorul mesei profesorul, arătând către ceilalți, caută numai puritatea, doresc numai redobândirea moralității, ar miza pe asta chiar şi cu prețul vieții lor, bine, în regulă, l-a întrerupt, întrebându-i dacă nu le e sete, că are el un vinişor, astfel vrând să-şi exprime recunoştința pentru faptul că deunăzi îi curățaseră colțurile gospodăriei, ah, un fleac, au mormăit oamenii, o nimica toată, Maiestate, la care el: hai să stabilim ceva, dacă au şi planuri pe termen lung şi această vizită a lor nu este ultima, în primul rând niciodată să nu-i mai spună aşa, să rămânem înțeleşi, s-a uitat la profesor, dar adresându-se tuturor şi ridicând vocea, că el este

Józsi baci

şi atât, să țină minte, că e necesar, Józsi baci, da, am priceput şi ne ținem de asta, a dat din cap electricianul, dar atunci lăsați-ne să vă aducem lemne, căci am observat că nici la prima vizită n-ați pus pe foc, nici la a doua şi nici acum, deşi suntem în martie şi nopțile sunt răcoroase, nici vorbă, a intervenit el, începând să le explice că el nu pune pe foc, nici acum, nici mai târziu, ştiți, de un timp asta e un fel de laitmotiv pentru mine, a continuat cu elan, apoi a repetat că nu, şi nu din neglijență sau ca să fac economii, despre altceva este vorba, întrucât atunci când el spune că nu va mai pune deloc pe foc, atunci, aici a făcut o mică pauză, începând să se uite şi el la piciorul mesei, ca să-şi dea seama ce-o fi găsit profesorul atât de interesant de văzut acolo, atunci a hotărât că nu va mai pune deloc pe foc, a se înțelege că niciodată, şi nu numai dincolo, în teracotă sau aici, în plită, deci nu, în niciun caz, nu, adică de-acum încolo nu va mai participa la viață, afirmație bineînțeles primită cu proteste vehemente, însă, a ridicat arătătorul, şi-ar dori să fie bine înțeles, pentru că este vorba de faptul că e obosit de viață, acum, că s-au întâlnit şi pentru a treia oară, consideră că poate să li se adreseze confidențial, de aceea mărturiseşte că şi cel mai mic efort îl oboseşte fizic şi consideră asta un semn cum că se apropie sfârşitul, gata, atâta i-a fost, nouăzeci şi unu de ani ajung pentru o viață de om, nu-i aşa?, a văzut atâtea, a trăit atâtea, trebuia să îndure atâtea, şi chiar a îndurat, cu demnitate, după cum i-au cerut familia, poruncile religioase şi Patria iubită, însă a fost destul, găteşte în fiecare zi, mănâncă, spală vasele, se pune-n pat, se scoală la timp, dar numai pentru ca toate să meargă aşa cum trebuie, dar ia spuneți-mi, s-a uitat în jur, ocupațiile unora dintre dumneavoastră le ştiu deja, însă numele dumneavoastră, ruşine să-mi fie, n-am putut să le rețin din prima, la care oamenii au răsuflat uşurați că gazda lor schimbase subiectul şi au început să înşire, făcând o reverență stângace spre masa de bucătărie, eu sunt Ferenc Jorcsik, iar eu László Pesti, iar eu Péter Pakusza, iar eu Lajos Nagy, respectele mele, apoi au urmat Bendegúz Vékony, Rudolf Dudás, Zoltán Sors-Bíró, Zoltán Krisstóffy și József Molnár Véres, urmați de Alfonz Szabó, Örs Csíszér, József Petrás, László Krasznahorkai, apoi Endre János Budafalvi Domokos, Dániel Szávoszd-Uvas, Rudolf Uhel, Alajos Lehár, Béla Tyirityán, Rudolf Sigray și Hugó Payr, de aici încolo nu le-a mai putut auzi bine, nici n-a mai încercat să le rețină, ştia că oricum nu va putea lega numele de o anume persoană, cu toate că mai erau şi alții, la urmă doar îi strigau din antreu numele organizațiilor din care făceau parte, Garda Maghiară, Biserica Protomaghiară, Partidul Popular Mondial, Sânge și Onoare, kuruc.info, Nufacerăumaghiarului, Cevafi Cristi, Liga pentru Regatul Ungariei, Săgețile Maghiarilor, Şaizecişipatru de Județe, Biserica Maghiară Înțeleaptă și așa mai departe, suntem o platformă coordonată, aşa ne şi numim, Platforma Coordonată, prescurtat PeCe, atunci am depus jurământul când v-am găsit, Maies... Józsi baci, uite ce-i, le-a răspuns el, totul este iertat, nu vă faceți griji, doar că, după cum v-am spus deja, îmi plac lucrurile clare, mulțumiți-vă cu faptul că, independent de intențiile mele, ba mai mult, contrar intențiilor mele, dumneavoastră m-ați găsit, în regulă, dar permiteți-mi să vă rog ceva, porunciți, Józsi baci, s-a auzit din toate direcțiile, vă rog ca descoperirea dumneavoastră, cum că eu exist şi că ne tot întâlnim aici, să rămână o taină sub şapte peceți, nimeni, ați înțeles, dar absolut nimeni n-are voie să afle despre asta, nimeni n-are voie să ştie cine sunt şi unde aş putea fi găsit, de aceea vă mai rog, ca să nu atragem atenția, să nu mai veniți atât de mulți odată, formați grupuri mai mici, căci dacă mereu vom fi atât de mulți ca acum vom atrage atenția, în primul rând aici în sat este un foarte prost, dar foarte insistent şi violent jandarm, despre care se zice că de fapt e un criminal, are o gaşcă cu care umblă noaptea pe străzi cu un jip, speriind oamenii şi mai făcând cine ştie ce, nu ştiu, eu sunt în pat la ora aia, cu toate că adorm greu, mă trezesc des, cum se întâmplă la vârsta asta, nu-i aşa?, dar nu despre asta-i vorba, ci despre faptul că trebuie să-mi promiteți, şi să vă şi țineți această promisiune, odată ce până acum am reuşit să rămân incognito, trebuie să mă înțelegeți, şi eu vă respect siguranța, înțelegeți, pentru că n-ar da bine nici dacă ați atrage atenția asupra dumneavoastră, suntem perfect de acord, a spus profesorul, care pe lângă apelativul de Profesor mai răspundea şi la numele de Pakusza, şi-a aranjat ochelarii pe nas, căci stătuse prea mult timp aplecat, iar ochelarii, ca de atâtea alte ori, o luaseră la vale, dar acum stăteau iarăşi la locul lor, astfel că a reacționat spunând că ei vor fi foarte mulțumiți dacă Józsi baci le va permite să-l viziteze din când în când şi să asculte ceea ce el va binevoi să le povestească despre viața lui, iar între timp ei o să se ocupe de tot ce ar avea el nevoie, de acum înainte dumneavoastră, Józsi baci, nu veți fi singur, noi n-o să vă lăsăm de izbelişte, numai cu afirmația dumneavoastră, pe care atât de plastic şi totodată atât de întristător ați exprimat-o, cum că nu veți mai pune pe foc, nu ne putem împăca, ah, Józsi baci, noi vă vom urma orice ar fi, însă nu putem accepta faptul că vreți să renunțați, am vrea să vă convingem să adoptați un stil de viață mai sănătos, este doar o rugăminte măruntă, pentru că nu înțelegem de ce nu vă plimbați puțin, locuiți în cel mai înalt punct al pădurii, în vârf de munte, terasa din spate dă spre o vale adâncă, păi nicicând n-a creat mama natură ceva mai dumnezeiesc, cel puțin o plimbărică pe zi în frumusețea asta calmă, măcar o oră, pădure, tufişuri, păsărele, pe deasupra aerul curat, şi sănătatea vă e salvată şi mai rămâneți printre noi mulți-mulți ani, spre marea noastră bucurie şi respect şi uimire şi admirație, înțelegem noi că nu mai puneți pe foc, bineînțeles că înțelegem ce vreți să spuneți cu asta, dar fie-le îngăduit să remarce că ei nu pot fi de acord cu asta, nu se pot consola cu gândul, chiar nu?!, s-a răstit el, atunci să nu mai vină, la care toți cei din jurul lui au bătut imediat în retragere, numai cei din ultimul rând nu pricepuseră despre ce era vorba mai în față, totuşi mesajul a ajuns cumva şi la ei, că fără Maiestate, de-acum înainte parola şi apelativul vor fi Józsi baci şi intră în vigoare discreția absolută despre tot ce se petrece aici, şi fără foc, ce? fără ce?, au întrebat cei din antreu, păi, fără foc, atât am priceput şi noi, ochei, au spus cei de afară, atunci fără, Maies... Józsi baci probabil vrea să spună că nu se va pune pe foc încă, în regulă, am înțeles, s-a transmis că totul e clar şi în spate, iar în seara aceea au plecat plăcut emoționați, fiind conştienți de faptul că au un secret comun cu Maiestatea sa, deci destinele lor se împletiseră, cel de la volanul primei maşini a apăsat puternic pedala de accelerație, pe serpentina de la ieşirea din sat, după vreo sută cincizeci de metri a şi călcat o căprioară, pur şi simplu a luat-o în plin, au oprit maşina, bineînțeles blocând calea celor ce veneau în urma lor, doi dintre ei au aruncat o privire fugitivă spre botul destul de deteriorat al maşinii, dar acum nu prea le-a păsat de asta, se grăbeau ca nu cumva să-i vadă vreun pădurar sau altcineva, au adunat rapid mațele, au aruncat hoitul în portbagaj, i-au trântit capacul şi duşi au fost, au coborât în viteză curbele, după care zilele următoare au ținut-o tot aşa, venind în vizită o dată pe săptămână, astfel că el deja reuşea să asocieze numele cu purtătorul acestuia, în primul rând al tânărului ăluia înalt şi zdravăn, acel László Krasznahorkai, al cărui nume îl fascinase din prima, pentru că suna atât de bine doina aceea de jale, acompaniată de taragot, deodată a şi început să cânte, iar tânărul cu nume frumos şi-a luat chitara, o purta mereu în spinare, într-un toc, a slobozit un Do major ca să dea tonul, el s-a ridicat în picioare, s-a uitat la băiat, i-a făcut cu ochiul şi a început să cânte cu fix cinci semitonuri mai sus, băiatul cu nume frumos, ca un profesionist ce era, a nimerit din prima tonul dictat, comutând pe Fa major, iar el a ridicat privirea spre înaltul cerului şi a început

PESTE KRASZNAHORKA, VECHI CASTE-E-EL,

SE-NSEREAZĂ ÎN CULORI PASTE-E-EL

PÂNĂ CÂND ÎN FIECARE TURN

VA SĂ CADĂ SUMBRUL CEAS NOCTURN

AMINTIND DE RÁKÓCZI, CE N-ARE

A MAI REVENI DIN NEAGRA ZA-A-ARE.

OȘTILE EROULUI DE MU-U-ULT

AMUŢIT-AU, ARMELE-N TUMU-U-ULT

AU AMUŢIT ȘI ELE, NICIUN CLOPOT

NU-I MAI MULT DECÂT UN SEARBĂD ȘOPOT

ATÂT DE-AL NIMĂNUI ȘI FĂRĂ ŢEL

E KRASZNAHORKA, FALNICUL CASTE-E-EL,1

vocea lui era firavă, lipsită de putere, însă limpede şi vioaie, răzbătând din ea o asemenea tristețe, încât unii vizitatori aveau ochii în lacrimi, de parcă ar fi auzit Imnul Secuiesc, iar după ultimele acorduri în Fa major nu puteau decât să şoptească, ceva mai frumos, noi nicicând ceva mai frumos, şi vocea asta! — în timp ce el s-a lăsat încet înapoi pe scaun, a sprijinit coatele pe masă şi s-a uitat la băiatul care încă nu-şi abandonase instrumentul, stătea în aşteptare, poate Józsi baci mai cântă ceva, apoi a intonat primele acorduri din

EȘTI FRUMOASĂ, EȘTI MINUNATĂ, UNGARIA,

el i-a făcut semn să înceteze şi i-a spus, bine, băiete, cânți frumos, dar e destul, în schimb poți să-mi spui dacă ai vreo legătură cu acel minunat Krasznahorka, la care acesta doar a clătinat din cap, ca unul care auzise de multe ori această întrebare, ei, şi în afară de balalaica asta, ai la tine şi ceva mai serios?, ai cumva un taragot?, ah, nu, n-am, a răspuns roşind Laci muzicantul ambulant, Józsi baci să-i spună Laci, îi propusese, pentru că la concertele sale el foloseşte acest nume, e muzicant ambulant, întrucât umblă prin toată Ungaria, nu ocoleşte nici cea mai obscură şcoală, umblă prin Ardeal, umblă şi prin Slovacia, cântând copiilor şi bătrânilor frumoasele melodii străvechi ca să nu se uite cine suntem, cine am fost şi cine vom fi în curând, pe asta a zis-o frumos muzicantul nostru, nu-i aşa?, s-a uitat întrebător la cei din jur, toți au fost de acord, iar Krasznahorkai s-a retras cu modestie lângă plită, ascultând explicațiile pe care Józsi baci se simțea dator să i le ofere, anume că până atunci el încălzise cu curent electric, curent cu care îşi alimenta şi reşoul, însă de un timp, din cauza prețurilor astronomice, fusese nevoit să treacă pe lemne, dar după cum le spusese deja, acum nu mai foloseşte nici lemne, pentru gătit a revenit la curent, că se poate gospodări mai bine, aprinde-stinge şi gata, pe când focul, dacă ar fi să fac focul aici, ar arde şi când nu trebuie, cu alte cuvinte să nu se insiste, pentru că n-o să-şi schimbe decizia, el niciodată nu-şi schimbă deciziile, are obiceiul să cugete mult asupra unei probleme, iar dacă decizia e luată, atunci e de-a binelea luată, de-a binelea gândită, aşa că nu, nici plimbare în sânul naturii, nici foc, nici lemne, nici viață, iar despre sânul naturii doar atât, că dacă ar ieşi pentru plimbarea propusă, şi mai ales o dată pe zi după cum i se sugerase, pe loc l-ar muşca de cur un câine, căci aici, în satul ăsta nenorocit, obiceiul este ca numai aşa, din glumă, mai nou nu numai noaptea, ci şi ziua, oamenii să-şi lase javrele slobode, javre care nu sunt asemenea câinelui meu, ăştia sunt adevărați câini de țară, numele cel mai puțin fioros fiind Demon, cu alte cuvinte ăştia nu ştiu de glumă, cum văd un străin, cum se năpustesc asupra lui, şi anume în haită, el nu vorbeşte aiurea, pe el l-au muşcat deja de patru ori, odată abia a reuşit să scape să nu-l sfâşie, după părerea lui, a spus dezolat, câinii ăştia precis, sută la sută sunt dresați pentru asta, să muşte, ei, şi atunci ce pădure, ce aer curat, ce păsărele, nu, nu, nu, el n-o să iasă din casă, domnilor, subiectul ăsta e încheiat, de altfel, şi-a întors capul în cealaltă direcție, Zita Szeleczky a fost îndrăgostită de mine, ştiți cine a fost Zita Szeleczky, off, sunteți altă generație, pe vremuri orice maghiar o cunoştea pe Zita Szeleczky şi s-ar cuveni s-o cunoască şi acum, pentru că a fost un star, o adevărată stea de cinema care, din varii motive, întâi a plecat în Argentina, iar de acolo în America, unde s-a împrietenit cu familia Karter, într-o oarecare măsură ei trebuie să-i mulțumim că Jimi Karter ne-a înapoiat coroana, ah, domnilor, Zita, ce voce suavă avea, plină de subînțelesuri, dacă mă-nțelegeți, numai două săptămâni a ținut dragostea noastră, însă a meritat, a plecat capul şi a zâmbit năpădit de amintiri, pentru un timp s-a lăsat tăcerea, nimeni n-a zis nimic, las’ să se bucure Józsi baci de trecut, apoi tânărul Krasznahorkai a început să şuşotească cu detailerul de maşini de lângă el, cu acel Bendegúz Vékony, astfel că la următoarea vizită muzicantul ambulant şi cu acest Bendegúz Vékony au adus un pick-up, l-au aşezat pe credențul din bucătărie şi, grație unui prelungitor, în încăpere a început să răsune o întreagă orchestră simfonică, iar Zita Szeleczky cânta

Frumoasa mea cu ochi albaştri

Ce n-au pereche printre aştri.

Inima-mi saltă când o văd pe ea,

Mor după-o sărutare, floarea mea!

Atunci şi Józsi baci a sărit în picioare şi a început să cânte împreună cu Zita Szeleczky

Cântă-mi, țigane, că e vai

Şi-amar dacă nu-mi cânți din nai: (că)

Frumoasa mea cu ochi albaştri

Ce n-au pereche printre aştri...

Ei, ia spune, ce culoare au ochii mei, s-a întors către profesor, acum îi zicea la fel cum îi ziceau şi ceilalți, ia spune-mi, cum îi vezi, albaştri, ei, vezi, a râs, e înmormântată la Nekézseny, a spus oprind muzica, joia asta o să merg, dacă găsesc pe cineva care are treabă pe acolo, e aici, aproape, adică nu-i prea departe, m-am uitat pe gugăl, numai două ore jumate, de mult m-am uitat, ca om cu abilități tehnice mă pricep bine la compiutăre, la înmormântare n-am putut să merg, pentru că tocmai ajunsesem la spital din cauza migrenelor, însă de atunci mă pregătesc, mă tot pregătesc, numai că până acum nu s-a ivit ocazia potrivită, dar dac-o fi să ies, atunci numai pentru Zita Szeleczky, deoarece nicicând Pământul Nostru Sfânt n-a purtat în cârcă o femeiuşcă mai unguroaică şi mai frivolă ca ea, şi n-ar mai fi nevoie să spunem că imediat s-au găsit voluntari, chiar doi dintre cei mai tineri, care în următoarea săptămână şi-au făcut apariția încă de dimineață, spunându-i, hai, Józsi baci, maşina cui o alegi, de ce, unde mă duceți, păi, la Nekézseny, la mormântul artistei Zita, unul era Ferenc Jorcsik, cu un jip Suzuki, iar celălalt, József Molnár Véres, contabilul, cu un modest Ford vechi, deci ei doi, numai pentru că profesorul întârziase şi nu mai găsise pe nimeni acasă, a şi profitat de ocazie ca să dea o raită prin satul care nu-l impresiona cu nimic, în orice caz cu nimic mai mult decât alte sate din zilele noastre, căci în deceniile trecute el cutreierase aproape toate localitățile Ungariei Mari, strângând materiale despre cum mor şi se împuținează maghiarii ori care comori, amintiri, ruine sau dâmburi ar trebui salvate pentru prezent şi viitor, case de tip cort de pe vremea lui Kádár, cu grădini în față, pline de tufe de trandafiri îmbobociți, apoi grădini abandonate, năpădite de buruieni, drept clădiri publice a găsit doar o crâşmă deschisă, una închisă şi primăria, apoi o stație de autobuz, o capelă, pe uşa căreia era o listă cu decedații recent, şi gata, asta a fost tot şi nimeni, nicăieri, numai doi găligani în stația de autobuz, stăteau cu fundul pe spătar şi cu picioarele pe lemnul băncii şi fumau, unul îşi storcea coşurile, şoptindu-i ceva celuilalt, la care au început să chicotească amândoi, aruncându-i priviri piezişe, oare cine-o fi, ce caută aici, şi-a zis că-i mai bine să se întoarcă pe străduțele înguste la casa lui Józsi baci, ca să-şi ia maşina, vai, ungurii, ungurii ăştia, a mormăit printre dinți, neştiind că satul era locuit aproape exclusiv de slovaci get-beget, auăleu, ce s-a mai stricat totul în lumea asta multi-culti, a condus cu grijă până la stația de autobuz, cei doi găligani nu mai erau acolo, apoi afară din sat, pe lângă un vechi jip albastru ce staționa gol, cu girofarul de pe capotă clipind roşu şi ritmic, purtând pe lateral inscripția — veche — ÎN TIMP CE NOI DORMIM, a redus viteza, rulând agale la cotitură în jos, spre oraş, unde-l aşteptau traficul, oamenii, viața — şi unde a expirat uşurat aerul reținut îndelung în plămâni.

1. Traducere de Şerban Foarță.