Editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

Fondator:

Ion Mărculescu, 1994

Director editorial:

Virginia Lupulescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Ilustrație copertă: © Tom Roberts

Design copertă: © Katie Anderson

Hartă: Julie Johnson & Alison Cnockaert

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: THE WIND WEAVER

Autor: Julie Johnson

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-978-864-6

ISBN (EPUB): 978-606-978-906-3

CAPITOLUL

Ștreangul mă zgârie, ca un colier nemilos al morții.

Îmi simt pulsul — sacadat, dar constant — cum zvâcnește sub pielea subțire și fragilă a gâtului. Nu există frică. Nu mai există. Mi-a fost frică mai devreme, când aveam mâinile înghețate și câini mârâitori pe urmele mele, hăituindu-mă prin mlaștinile sălbatice, dar s-a risipit odată cu soarele și a alunecat dincolo de orizont, în întunericul apăsător.

Ce spunea Eli mereu?

Frica înseamnă că încă mai ai ceva de pierdut.

Acum însă nu mi-a mai rămas nimic. Nimic în afară de viața mea, care oricum nu valorează mare lucru pentru nimeni.

Cu siguranță, nu pentru cei care m-au capturat.

— O șireată mică și ticăloasă, nu-i așa?

Undeva, în stânga mea, o voce gravă izbucnește într-un hohot de râs.

— A trebuit să mobilizăm jumătate din unitate ca s-o prindem. O duzină de oameni. Trei zile am stat în mocirla aia nenorocită, plină de viespi, șerpi și păianjeni. Noroi până la genunchi, mușchi și cine știe ce alte gunoaie. Aproape că ne-a scăpat aseară, când s-a lăsat întunericul. Elf mizerabil!

O flegmă îmi aterizează pe obraz.

O altă voce răspunde — un glas mai tânăr și ușor nesigur. Poate că este un recrut nou, încă neatins de acest război nesfârșit și sângeros pe care oamenii par hotărâți să-l ducă.

— Este… atât de tânără!

— Nu te lăsa păcălit, băiete! E doar o amăgire fermecătoare. Își ascund adevărata natură sub chipuri frumoase și zâmbete dulci, ca o floare otrăvitoare. Se spune că, odinioară, farmecul lor era atât de puternic, încât te făceau să vezi doar ce voiau ele. Te atrăgeau spre o prăpastie, în timp ce tu credeai că alergi pe un câmp plin de margarete.

Soldatul mai tânăr trage aer în piept, zgomotos. Teama lui este atât de puternică, încât o simt chiar și prin bandajul ce-mi acoperă ochii.

— Nu-ți face griji, fiule! Magie de felul ăsta n-a mai fost văzută pe-aici de-aproape două secole, spune vocea răgușită, cu un râs domol. Cei pe care-i vânăm, cum e neghioaba asta de față, sunt mai degrabă niște întrepătrunși. Relicve din vremurile de dinaintea Marii Nimiciri, când amestecul de sânge nu era permis. Nu sunt mai vrăjiți decât tine sau decât mine.

Se lasă o pauză apăsătoare. O tăcere grea, adâncă precum o peșteră, se așterne între cei doi bărbați.

— Neîndoielnic, asta nu-nseamnă că-s lipsiți de apărare, adaugă soldatul mai în vârstă, aproape defensiv. Ne-ar ucide în somn dacă li s-ar ivi cea mai mică ocazie. Să nu uiți asta niciodată!

— Până la urmă cum ai reușit s-o capturezi?

— Am urmărit-o până la Prăpastia Roșie. Minereul din stâncile de-acolo este suficient de puternic pentru a-i deruta. Le tulbură simțul direcției și le încețoșează mintea. Niciun dușman nu este invincibil — nici măcar o amărâtă de ascuțită, adaugă el, expirând scurt.

Mă încordez la auzul insultei și simt cum legăturile mi se strâng și mai tare peste piept, în ciuda eforturilor mele de a rămâne nemișcată. Ascuțită. Soldații care m-au luat prizonieră folosesc des cuvântul, fie când își schimbă turele, murmurându-l ca pe o glumă între ei, fie aruncându-l nepăsători în discuțiile de la focul de tabără. De parcă reducerea întregii noastre rase la o singură trăsătură fizică distinctă — vârful ascuțit al urechii — le-ar putea justifica barbaria, făcând-o mai ușor de suportat. De fiecare dată când aud acel cuvânt, simt cum ceva în mine se zbate, o furie mută. Sunt un animal rănit care tânjește să se răzbune, fără s-o facă vreodată.

Zeilor din ceruri, lăsați-mă să mă răzbun în viața mea viitoare!

— Nu e chiar atât de greu să-i ucizi, de fapt, spune soldatul mai în vârstă, cu un soi de înțelepciune aspră. Ai nevoie doar de arma potrivită. Fierul e cel mai bun, desigur. Dar, jur pe zei, dacă înfigi ceva ascuțit în ei, treaba e ca și rezolvată. Toate vietățile din pădure sângerează la fel ca ascuțiții ăștia. Tatăl tău nu te-a dus niciodată la vânătoare, băiete? N-ai jupuit niciodată o căprioară?

— Nu… eu… noi…

Tânărul soldat se foiește de pe un picior pe altul, iar bocancii îi scrâșnesc pe covorul de frunze uscate.

— Suntem fermieri, domnule.

— Fermieri?

— Da, domnule. Avem o mică bucată de pământ pe coasta mării. Cultivăm mai ales fructe-de-gheață.

Soldatul mai în vârstă râde scurt, aspru.

— Atunci, ai face bine să ai gheață în vine pentru misiunea asta. E un frig cumplit de-al dracului, atât de aproape de Cimerieni.

În spatele legăturii care-mi acoperă ochii, imaginea prinde contur. O tabără de soldați, istoviți după săptămâni întregi de drumuri lungi. Un foc ce trosnește, alungând frigul — și lupii. O cină simplă, pregătită direct pe jar.

Vântul mi-aduce mirosul cărnii, iar stomacul meu răspunde cu un mârâit batjocoritor. Iepure, cel mai probabil, sau vițel. Poate mistreț, dacă vreunul dintre ei știe să tragă cu arcul. Sigur sunt vânători printre atâția. Oameni antrenați să urmărească prăzi mai valoroase decât mine și decât cei asemenea mie. Totuși, dacă am fi fost comestibili, poate ne-ar fi mâncat și pe noi.

Iarna asta fusese nemiloasă.

Mă întreb din ce regat fac ei parte și căruia dintre regii războinici i-au jurat loialitate. Poate chiar celui care a trimis armatele în Seahaven, lăsând în urma lor doar flăcări și cenușă în Pădurea Stelară — singura casă pe care o cunoscusem vreodată.

O mână smucește lanțurile care-mi strâng încheieturile rănite. Aud șuieratul înainte ca durerea să-mi străpungă carnea. Mirosul de piele arsă îmi năvălește în nări.

Propria-mi carne arzând.

Îmi trebuie toată voința să nu țip — nu le voi oferi satisfacție acestor soldați. Inspir adânc și-mi apăs spatele și mai tare de scoarța copacului de care sunt legată, încercând cu disperare să rămân conștientă.

Zeilor din ceruri, cât de tare doare!

— Vezi cum face bășici? întreabă soldatul mai în vârstă. Ai spune că i-am pus un lemn în flăcări pe piele!

— D-da… văd, bâiguie tânărul.

Fiarele-mi iscă valuri neîncetate de agonie care nu scad deloc — nici măcar acum, când încheieturile-mi sunt arse aproape până la oase, până la tendoane. Lanțurile se mișcă și, cu fiecare zvâcnire, un nou val de suferință mă înghite.

— Când… când o să…?

Recrutul tânăr își drege glasul, ezitând.

— Când o spânzurăm? Nu mai durează mult. Comandantul Scythe o s-ajungă aici înainte de miezul nopții. Căpitanul spune că n-avem voie să ne-atingem de ea până când nu dă el aprobarea.

— De ce?

— Îi place să fie sigur că sunt cu adevărat morți, presupun. Să mai scormonească prin cenușă, să se asigure că nimic nu mai mișcă. Mi se pare o nebunie, dar e ordin de la Regele Eld, așa că eu fac așa cum mi s-a spus. Îi spânzur, îi ard.

Se aude un zgomot ca atunci când scoți un dop. Apoi un gâlgâit dintr-o ploscă. O răsuflare agitată domolindu-se.

— Oamenii tind să devină superstițioși când vine vorba de execuția ființelor magice. O să înțelegi și tu asta, băiete! adaugă el.

— Da…, zice tânărul părând cuprins de îndoială. Când m-am înrolat, nu credeam că o să vânăm întrepătrunși. Nici măcar nu știam că mai există vreunul.

— Nu mai sunt mulți în zilele noastre. Mai ales așa de departe, în Tărâmurile de Mijloc. Cei din Sud… ei bine, au niște practici diferite. Ar trebui să te consideri norocos că nu ești staționat la granița cu Tărâmurile Îndepărtate. Am auzit că e greu de suportat acolo. Și, să fiu sincer, nici n-am aflat prea multe.

Inima mi se strânge. Zvonurile despre soarta întrepătrunșilor din Ținuturile de Sud nu m-au cruțat. Nu pe deplin. Într-o noapte, la un pahar de whiskey tare, Eli m-a lăsat să întrezăresc o parte din acea întunecime.

S-ar putea să nu te omoare imediat, Rhya, dar, după ce vor termina cu tine, vei dori să fi fost ucisă…

Îmi forțez mintea să se abată de la acel drum întunecat. Nu duce spre nimic bun.

— Fiule, ține-ți capul plecat, mâinile sigure și întrebările pentru tine! Și-o să-ți fie bine. E doar o slujbă, ca oricare alta — indiferent de ce-ți spune lumea pe-aici.

Vocea bărbatului în vârstă scade în intensitate:

— Pe cuvântul meu, unora li se face pielea de găină doar văzând elfii zvârcolindu-se la capătul unei frânghii. E doar un alt fel de sete de sânge, înțelegi?

— E dezgustător!

— Așa-i! Dar asta nu-nseamnă că nu-i adevărat.

Bărbatul mai trage o dușcă zdravănă din ploscă.

— Cu mult timp în urmă, când eram doar un puștan ca tine, ascuțiții ăștia erau mai des întâlniți pe-aici. Unitatea noastră a dat de-o familie-ntreagă ascunsă-n peșterile de sub o cascadă.