Un șoarece care are mult de mers se hotărăște să rămână

Domnul Peck s-a aplecat pe fereastră de pe bufetul din mansarda cu orgă a bisericii St. Mary’s in the Valley și a privit în sus la micul obiect rotund care se mișca de colo-colo pe cer, deasupra capului său.

— Nu-mi dau seama ce este, mamă, a exclamat el, străduindu-se să vadă mai bine. Jur că nu-l văd. Tot vine și pleacă.

— O să cazi dacă te mai apleci mult pe fereastră, l-a avertizat soția lui cu severitate. Și atunci or să rămână în parohie nouăsprezece șoareci fără tată!

Doamna Peck s-a uitat neliniștită spre cei nouăsprezece membri ai familiei în cauză, străduindu-se să vadă ciudatul dispozitiv care apărea și dispărea, apoi dispărea din nou în spatele copacilor ce străjuiau curtea bisericii, mai departe, în jos.

— Aș vrea să se hotărască într-un fel sau altul, a spus ea. În curând va avea loc un accident neplăcut. Domnul Peck a preferat să ignore observația aceasta.

— Tu ce crezi, Ponty? a întrebat el, adresându-se unei siluete masive care plutea prin spatele mesei de cină. Ai vederea bună.

Unchiul Ponty a aruncat o privire vinovată din farfuria cu brânză.

— Mie mi se pare că-i roșu, a spus el, scuturând în grabă câteva firimituri de pe vestonul său galben. Poate că s-a întâmplat ceva cu soarele, a adăugat el cu speranță. Un fel de fenomen.

— Ar fi chiar fenomenal dac-ar sta treburile așa!

Vocea unchiului Washington a intervenit cu dispreț din partea din față a grupului. Lucrul ăsta vine dinspre vest. Soarele răsare de la est și apune la vest. Nu poți schimba natura. În plus, nu este destul de strălucitor.

— Are dreptate, să știi, a spus domnul Peck hotărât. Oricum, soarele nu se mișcă precum chestia aia. Nu a stat nemișcat nici măcar o secundă de când l-am văzut prima dată.

— Dacă mă întrebați pe mine, a intervenit doamna Peck, înainte ca vreo ceartă să aibă timp să se dezvolte, mai bine l-am trezi pe bunicul. El o să știe ce este.

— Să-l trezim pe bunicul!

Domnul Peck a aruncat o privire spre o grămadă de pături dintr-un colț îndepărtat al camerei și a dat din cap cu îndoială.

— N-o să-i placă. Îi face rău la digestie.

— Chestia aia de acolo îmi tulbură mie digestia, a spus iute soția lui. Va trebui să-nghită gălușca măcar o dată.

— Ei bine, să nu spui că nu te-am avertizat, a răspuns domnul Peck cu tristețe. Numai ce-a ațipit.

— Ce? Cum? Cine-a ațipit?

Cuvintele abia ieșiseră din gura domnului Peck că păturile s-au și ridicat brusc în aer și bunicul Aristide a ieșit în scaunul său cu rotile de sub pături, privind dușmănos spre ceilalți indivizi din încăpere.

— Ce se întâmplă? a răcnit el, lovind podeaua cu bastonul. Unde mi-e trompeta de ureche? Nimeni nu-mi spune niciodată nimic. Nimănui nu-i pasă dacă știu ce se întâmplă sau nu. Doar pentru că țin ochii închiși și capul sub pături, nu înseamnă că dorm.

— E un lucru roșu ciudat pe cer, bunicule, a strigat doamna Peck ca să-l calmeze când liniștea a fost în sfârșit restabilită. Și vine încoace.

— Ce? Cum? Vorbește mai tare! a replicat bunicul Aristide nerăbdător.

Unchiul Ponty a tras o cutie la capătul mai larg al scoicii care slujea drept trâmbiță de urechi bunicului Aristide.

— Ești aici? a strigat el în timp ce se cocoța pe cutie.

Bunicul Aristide se frecă la ureche privind în sus către el.

— Dacă sunt aici? Bineînțeles că sunt. Nu e nevoie să strigi. Nu sunt surd.

— Nu te pot vedea de aici, a spus unchiul Ponty pe un ton certăreț. Din punctul meu de vedere, poate că ai ieșit pe-afară.

— Am ieșit pe-afară, a mormăit bunicul Aristide. Eu nu ies niciodată. Nu am mai ieșit de ani de zile.

Unchiul Ponty trase adânc aer în piept.

— Este un obiect, o chestie rotundă destul de neobișnuită pe cer, bunicule, a spus el, alegându-și cuvintele cu grijă. Ne întrebam dacă ai tu vreo idee.

— Ce e aia? Ceva neobișnuit pe cer?

Bunicul Aristide privea în sus la fereastră.

— Nu văd nimic din cauza acelui mare balon roșu care-mi stă-n cale, a exclamat el. Dacă cineva ar vrea să-l miște, v-aș putea spune ce este.

Cuvintele bunicului Aristide au avut un efect mult mai puternic decât intenționase chiar și el, pentru că tot publicul s-a întors și a privit cu gura căscată la priveliștea din fața ochilor.

— Un balon! a șuierat domnul Peck. Vezi, mamă? Un balon mare și roșu, al naibii să fie!

— Trebuie c-a plutit mai aproape în timp ce vorbeam, a spus doamna Peck, care părea impresionată, deși n-ar fi vrut. Nu am mai văzut niciodată unul atât de mare, a exclamat domnul Peck.

Bunicul Aristide a pufnit în timp ce se întindea după o pătură.

— Vrei să spui că mi s-a întrerupt siesta din cauza unui simplu balon? a mormăit el.

— Dacă mă întrebi pe mine, ăla nu e un balon oarecare, bunicule, a spus domnul Peck. Cred că e ceva special. Ia uitați — are o etichetă într-o parte.

— Și o desagă, a adăugat unchiul Washington.

— Mie mi se pare ceva important, a fost de acord unchiul Ponty. Mă întreb ce-o fi în ea?

Cât timp ceilalți sporovăiau, domnul Peck s-a cocoțat pe pervazul ferestrei.

— Aruncă-ne umbrela ta, Washington, a strigat el. O să văd dacă-l pot prinde.

— Ai grijă! l-a avertizat doamna Peck. Dacă se lovește de iederă s-ar putea să pocnească.

Punându-și labele la urechi, restul familiei a privit cu admirație tăcută cum domnul Peck încerca să prindă cu coada umbrelei duza balonului, dar o clipă mai târziu s-a auzit un oftat de dezamăgire când s-a îndepărtat chinuitor de încet în afara razei sale, iar apoi, purtat de un curent de aer, a început să se învârtă în cercuri din ce în ce mai mici în timp ce prindea încet viteză în coborâre.

— Pfuii! Ai comis-o! a răcnit unchiul Ponty. Măreața ta umbrelă trebuie să-l fi înțepat, Washin’ton.

— Cum adică umbrela mea l-a înțepat? a strigat unchiul Washington. Nu eu l-am înțepat.

— Să nu ne certăm, a spus doamna Peck, vrând să liniștească apele. Hai să facem ceva.

— Așa-i, mamă! a zis domnul Peck, a sărit jos de pe fereastră și și-a lins lăbuțele cu poftă. Să fie ceva acțiune. Aliniați-vă cu toții. Bunicule — pregătește-te să apeși alarma.

— Voi citi eu codul, a zis unchiul Washington cu importanță, în timp ce bunicul Aristide, a cărui cochilie servea și drept trompetă pentru situații de urgență, se pregătea să sufle.

— Chiar este nevoie de toate astea? a întrebat doamna Peck.

Unchiul Washington părea foarte supărat.

— Nu știm ce se găsește în desaga aia de jos, a spus el pe ton neutru. Ar putea fi orice. Unii dintre noi s-ar putea nici să nu se mai întoarcă.

— Un Bufetar, a intonat el, ridicând laba pentru a face liniște, în timp ce un fior de teamă a străbătut salonul familiei Peck, nici nu tresare vreodată în fața pericolului.

— Un Bufetar, au cântat nouăsprezece voci chițăite, nici nu tresare vreodată în fața pericolului.

— Poate doar dacă se apropie prea mult, a murmurat unchiul Ponty, gustând din niște brânză gorgonzola cu aerul cuiva pentru fiecare îmbucătură ar putea fi ultima.

— Poate doar dacă se apropie prea mult, au repetat unul sau doi dintre membrii mai puțin iuți la minte ai familiei.

— Un Bufetar, a continuat unchiul Washington, alegând să ignore întreruperea inoportună, nu lasă niciodată de izbeliște un coleg Bufetar.

— Toți pentru unul, a scandat în cor auditoriul. Unul pentru toți.

— Și la bine, a spus unchiul Washington.

— Și la bine.

— Și la rău.

— Și la rău.

Ecoul cuvintelor unchiului Washington s-a adăugat la sunetul tânguitor al scoicii bunicului Aristide și a ricoșat în jurul camerei cu asemenea tărie și entuziasm, că doamna Peck s-a întins repede spre ceștile și farfurioarele de pe șifonier, ca să nu cadă și să se spargă.

— Minunat lucru e hotărârea, mamă, a oftat domnul Peck, alergând în ajutorul ei. Cu toate acestea, uneori îmi doresc să nu fie atât de zgomotoasă.

— Unii dintre noi, a spus unchiul Ponty, trag de timp. Ce ești tu, Washin’ton — șoarece sau purice? De ce nu cobori, în loc să stai acolo și să reciți?

Unchiul Washington s-a înălțat cât de mult a putut el, iar fața lui a început să capete o culoare purpurie în timp ce căuta cuvintele cu care să se exprime.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a exclamat doamna Peck. Dacă nu vă grăbiți, chestia asta va fi spulberată de vânt și nu vom afla niciodată ce a fost acolo.

— Ori asta, a replicat domnul Peck relaxat, ori Chiorăitorii vor ajunge primii acolo.

Chiorăitorii era numele dat de șoareci tuturor oamenilor care îi vânau cu arme, capcane, momeală otrăvită și alte lucruri prea urâte pentru a fi menționate în societatea politicoasă. Simpla șoptire a cuvântului era de ajuns pentru a băga groaza până și în inima celui mai curajos șoarece și când, cu o mare tropăială, camera s-a golit brusc de ocupanții ei, doamna Peck a aruncat o privire plină de reproș în direcția soțului său.

— Nu am spus că o să ajungă acolo primii, spuse domnul Peck pentru propria apărare. Am spus doar că s-ar putea să ajungă.

A chicotit încântat.

— Trebuie să recunoști că i-am pus în mișcare, mamă. Și s-au întors mai deștepți, a adăugat el, în timp ce tunetul iscat de multe labe se auzea din nou mai tare, doar că de data asta cu sunetul adăugat de ceva greu care era târât în cârcă, bum, bum, bum, pe scări.

— Ar trebui să fiu atentă, a avertizat doamna Peck, în timp ce grupul de șoareci a intrat împleticindu-se în cameră și și-a depus povara pe podea. Ar putea fi un fel de capcană.

— Poate e de mâncare, a spus unchiul Ponty cu speranță, în timp ce unchiul Washington s-a târât spre sac și a prins șnurul cu cârligul umbrelei sale.

— Mărețe clanțe fumegânde! Unchiul Washington a revenit brusc la viață, ca și cum sfârșitul lumii i-ar fi bătut la ușă. Nu e ceva — e cineva!

— Doamne apără și păzește!

Doamna Peck a exprimat gândurile tuturor celorlalți din cameră când gura sacoșei s-a desfăcut și a scos la lumină un alt șoarece care stătea întins cu ochii închiși și cu lăbuțele încrucișate la piept.

— Încă mai respiră, a anunțat unchiul Washington, apropiindu-și urechea de silueta aceea întinsă.

— Mai bine să-l așezăm pe canapea, a spus unchiul Ponty. Dați-vă cu toții-n spate și lăsați-l să respire.

— De unde, Doamne, iartă-mă, o fi venit? a întrebat doamna Peck.

— Mie mi se pare cam străin, a zis domnul Peck, în timp ce ajuta la ridicarea trupului. Străin și nu chiar, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

— Ssh! Doamna Peck l-a redus la tăcere pe soțul ei cu o mișcare a labei când silueta de pe canapea a început să miște încetișor. Cred că își revine. Poate că vrea să spună ceva.

— Unde... unde mă aflu? a întrebat o voce atât de slabă, încât abia putea fi auzită.

— Ești printre prieteni, a spus domnul Peck, îngenunchind lângă canapea. Nu trebuie să-ți faci griji. Ești într-o sală de orgă, a explicat unchiul Washington. St. Mary’s din Valley. Este o biserică de țară.

— Dar nu departe de mare, l-a întrerupt unchiul Ponty, nerăbdător să spună ceva.

— După cum zboară corbul, a fost de acord unchiul Washington cu reticență, ai putea spune că nu suntem departe de mare. Se spune că este posibil să vezi Franța din vârful clopotniței bisericii, într-o zi senină. Nu am fost niciodată acolo sus, desigur.

Bunicul Aristide și-a ridicat pătura și a pufnit în forță.

— Pff! Dacă vorbiți toți deodată, băiatul n-o să mai știe de capul lui, a exclamat el.

— Poți să ne spui cum te cheamă? a întrebat doamna Peck cu blândețe, în timp ce șoricelul s-a ridicat în picioare și a privit cu mare surprindere cercul de chipuri care-l înconjura.

— 1397869, a răspuns prompt oaspetele.

— 1397869? a repetat unchiul Washington cu uimire. Ăsta nu e nume — e un număr.

— Asta e tot ce aveam noi acolo de unde vin, a explicat șoarecele cu o voce mai puternică. Eram destul de mulți în Cămin, așa că nu aveam nume — doar numere.

— Cămin? a repetat unchiul Ponty.

Musafirul familiei Peck a aprobat din cap. Căminul pentru Șoareci Orfani și Șoareci Vagabonzi. Nu mi-a plăcut prea mult acolo, așa că am evadat.

Bufetarii s-au uitat la el cu sporit respect.

— Am auzit de locul acela, a zis domnul Peck. La mile depărtare de orice alt loc. Vrei să spui că ai străbătut tot drumul singur, într-un balon?

— Nu chiar tot drumul, a răspuns șoarecele. A trebuit mai întâi să sap o gaură pe sub zid, apoi am intrat într-un camion al unui Chiorăitor, care m-a dus la un târg. După ce m-am dat în tiribombă și alte chestii, am găsit balonul. Cred că era un fel de întrecere...

— Are dreptate, să știi, spuse unchiul Washington emoționat. El a ridicat eticheta care fusese legată de partea laterală a balonului. Aici scrie: Vă rugăm să vă completați numele și adresa și să-l returnați imediat spunând unde l-ați găsit. Un premiu va fi acordat celui care găsește balonul care parcurge cea mai mare distanță!

— O cursă de baloane! Și culmea — chiar noi l-am găsit.

Domnul Peck a fluierat încet în timp ce un zumzet de entuziasm străbătea camera.

— Se înțepenise într-un copac, a explicat musafirul lor, așa că m-am cățărat, mi-am legat desaga într-o parte, am sărit înăuntru... și... și iată-mă. Nu a fost foarte greu.

— Dar nici foarte ușor n-a fost, din ce aud, a spus doamna Peck, încuviințată de toată lumea. Cum rămâne cu familia ta? N-o să se îngrijoreze?

Șoarecele păru foarte surprins de întrebare.

— Nu am nicio familie, a răspuns el pur și simplu. Am fost găsit pe pragul unei uși.

— Fără familie! Bufetarii s-au uitat unii la alții consternați.

— Vom rezolva rapid această situație, spuse doamna Peck cu hotărâre. Poți să locuiești cu noi. O gură în plus de hrănit n-o să fie un dezastru. Asta numai dacă vrei să fii un Bufetar, a adăugat ea.

— Un Bufetar? a repetat șoarecele cu îndoială.

— Este un șoarece care trăiește într-un bufet, a explicat unchiul Washington.

— Un bufet în mansarda orgii, a adăugat unchiul Ponty. Nu uitați treaba asta. E foarte important.

— Uneori o să dai o mână de ajutor la magazin, a spus domnul Peck.

— Și uneori prin casă, a adăugat soția sa.

— Cu toții facem asta pe rând, a spus unchiul Ponty.

— Cei mai mulți dintre noi, l-a întrerupt unchiul Washington intenționat. Unii dintre noi fac mai mult decât alții.

— Vara mergem să culegem fructe, a spus grăbit domnul Peck. Strângem provizii pentru iarnă.

— Căpșuni, a spus unchiul Ponty, salivând la gândul acesta. Iar toamna sunt nuci și mure.

Șoarecele s-a gândit o clipă, încă nevenindu-i să creadă în schimbarea bruscă a sorții sale.

— Sună foarte frumos... a început el.

— J, îl întrerupse doamna Peck. Dacă rămâne aici, va trebui să aibă un nume și acesta trebuie să înceapă cu J.

— Mamei îi place întotdeauna ca numele copiilor ei să fie în ordine alfabetică, a explicat domnul Peck. Pe termen lung, e mult mai ușor. Eu sunt Aristotel, a spus cel mai înalt dintre copiii familiei Peck, întinzând laba. Te-am ajutat să urci scările.

A arătat spre rândul de fețe nerăbdătoare din spatele lui.

— Acesta este Blaze și acesta este Cadwallader. În spatele lui sunt Desdemona, Ethel, Francesca, Gaston, Hildegard, Iolanthe și Kean.

— Iar eu sunt Ludowick, a ieșit în față următorul șoarece din rând, în timp ce Aristotel făcea o pauză pentru a-și trage sufletul. Iar aceștia sunt Mordecat, Napoleon, Osborn, Peregrine, Quentin, Rowena și Sylvester.

— Nu putem înceta să fim alfabetici acum, a început doamna Peck.

În timp ce vorbea, se uită la fereastră și apoi își ridică îngrozită labele spre cer.

— Vai, mie! a strigat ea. Uitați-vă la soare. E chiar deasupra noastră. Cred că a trecut de mult ora noastră de culcare. Dacă nu dormim puțin, n-o să putem munci la noapte.

Domnul Peck s-a ridicat în picioare și a pleznit tare din bretele.

— Ai dreptate, mamă. Toată vorbăria asta, a spus el, înăbușind un căscat în timp ce se întorcea spre oaspetele lor. Mă tem că va trebui să rămâi fără nume pentru moment. Nu contează, ne vom gândi la ceva.

— Unii ajung să arate ca numele lor, a zis unchiul Ponty, pregătindu-se să plece, în timp ce restul familiei se împrăștia și începea să scoată paturile și să le aranjeze pentru a se pregăti de culcare. Trebuie să fii foarte atent.

— Uită-te la tușa Lăptucă, a fost de acord unchiul Washington, ajutându-l pe celălalt să-și pună haina. În ultima vreme bătrânica a ajuns în stadiul în care nu mai iese nicăieri. Stă acolo, bosumflată, în salatiera aia a ei.

Domnul Peck a căscat iar din greu și s-a întins în timp ce îl conducea pe oaspete la un pat liber.

— Parchează aici, jos. Mama o să-ți aducă ceva de mâncare înainte să te culci. Ne vom mai gândi la asta mai târziu.

— Ce bine e să ai iarăși pe cineva tânăr prin casă, a spus doamna Peck, în timp ce soțul ei se alătura celorlalți. De când au crescut toți copiii așa de repede, cred că începuserăm să devenim un pic cam rigizi. Deja mă simt altfel. Sper să rămână la noi.

Domnul Peck a încuviințat.

— N-o să uităm prea curând ziua asta de joi, a spus el, urmărind grupul fericit din cealaltă parte a camerei. Chiar că a fost o zi de joi de neuitat!

— Joi!

Spre surpriza tuturor, bunicul Aristide, care stătea sub pătură și se refăcea după efortul cu scoica, a revenit brusc la viață.

— Joi! a tunat el. Asta este. Un nume foarte bun. Nu știu de ce nu s-a gândit nimeni la el până acum.

— Joi! a exclamat doamna Peck surprinsă.

— Joi.

Domnul Peck a repetat cuvântul de mai multe ori, și apoi s-a așezat savurând rezultatul așa cum ar fi savurat o mostră de brânză din magazinul său.

— Știi, cred că bunicul are dreptate, mamă.

Bunicul Aristide, care nu era întotdeauna atât de greu de auzit pe cât îi plăcea să creadă, a privit spre adunare.

— Dreptate? Bineînțeles că am dreptate! I se potrivește. Arată ca un Joi. Începe și cu J. Ce mai vreți?

— Copilul de Joi ajunge departe, a spus unchiul Washington cu aer expert. Mie mi se pare foarte potrivit.

— Poți pune BUF. ONOR. (TEMP.) după numele tău dacă te hotărăști să rămâi, a adăugat unchiul Ponty. Asta înseamnă că vei fi un Bufetar Onorific.

— Doar temporar, desigur, a avertizat domnul Peck. Până când se așază lucrurile cum trebuie.

— Dar ai dreptul la toate beneficiile, a adăugat unchiul Washington. Ca un membru al familiei, așa-i?

Domnul Peck a aprobat din cap.

— Dacă rămâi definitiv, a spus doamna Peck, ai putea chiar să devii Bufetar în toată regula într-o bună zi. Nu există niciun motiv să nu se-ntâmple asta.

— O să ai parte de o mulțime de aventuri, a spus Aristotel, vorbind în numele celorlalți. Noi avem mereu aventuri.

— Te rugăm să rămâi, a intonat în cor restul familiei.

Oaspetele lor s-a gândit o clipă. Combinația dintre călătoria lungă, căldura și pălăvrăgeala de la bufetul din mansarda orgii, precum și toate fețele prietenoase pe care le vedea în jurul său începea să își facă efectul.

— Cred, a anunțat el în cele din urmă, în mijlocul unei explozii de aplauze din partea membrilor mai tineri ai familiei, că mi-ar plăcea foarte mult să fiu un Bufetar pe nume Joi. Mai ales, a adăugat după ce s-a gândit, dacă voi avea parte de multe aventuri. Îmi plac aventurile.