Lui Blair, lumina vieții mele

Încheieturile mâinilor le erau legate cu o panglică roșie ca o rană.

Era vară, spre finalul lunii Sólmánuður, o zi potrivită pentru nuntă. Pe cerul palid se întrezăreau câțiva nori răzleți. Valurile mării scăldau prundișul plajei, în timp ce soarele de după-amiază arunca pe suprafața ei raze aurii, ca niște fărâme de fractali. Pietrele rotunjite se ridicau din spuma subțire, stropite cu sare și cu ecoul vag al cântecului sirenei — dacă credeai în asemenea lucruri, ceea ce nu era cazul miresei.

Dar ea credea în dragoste și în bărbatul din fața ei. 

Părul lung și castaniu al mirelui era împodobit cu fire de cupru. Barba lui — impresionant de deasă pentru un bărbat care nu împlinise încă optsprezece ani — era împletită cu inele metalice și mărgele de porțelan, parfumată cu un ulei distins, din rășină de pin și salvie. Purta o tunică și pantaloni închiși la culoare, o brățară de aur și o curea de piele strânsă în jurul taliei. De curea atârna o sabie impresionantă, al cărei mâner era împodobit cu rubine. O moștenire de familie.

Un zâmbet larg îi lumina fața, iar ochii îi sclipeau de fericire. O cunoștea pe mireasă de o viață întreagă și visase la ziua asta de mai bine de zece ani. Ea era firul de aur care-i străbătea viața, legându-i trecutul și viitorul într-un tot armonios.

Mireasa însă era încordată ca un arc. Îmbrăcată într-o rochie lungă de in, în cea mai deschisă nuanță de crem, împodobită cu mărgele argintii, era o apariție discre­tă, suplă.

Fiecare celulă a corpului ei era tensionată, gata să reacționeze.

Pe jumătate vânător, pe jumătate pradă.

Mirele abia dacă observase. Era prea absorbit de moment, de țipetele pescărușilor și de cuvintele de catifea ale bătrânei care oficia ceremonia.

În timp ce făceau schimb de jurăminte, mâinile le erau în continuare legate. Panglica roșie fusese țesută din tunica mamei răposate a mirelui, astfel încât să poată totuși avea și ea un rol în ceremonie. Într-adevăr, mirele simțise prezența mamei sale acolo, atât ca pe o umbră spectrală la o oarecare depărtare, cât și ca pe o forță liniștitoare în jurul încheieturii lui. Inima îi bătea cu putere, făcându-l să simtă o apăsare dureroasă în torace.

La insistența neașteptată a miresei, cei doi au schimbat arme în loc de inele: cuțite forjate de fratele miresei, cu lame de argint curbate și gravate fiecare cu simbolul Valknut al zeului Odin — cele trei triunghiuri împletite. Era zeul preferat al mirelui; bărbatul era atras în mod iremediabil de împletirea trecutului cu prezentul și viitorul, de nodul etern al vieții, morții și renașterii.

Bătrâna cu fruntea brăzdată de riduri i-a făcut semn mirelui să-și rostească jurămintele.

— În numele soarelui și al zeilor, a spus mirele cu glas sugrumat de emoție, jur să te iubesc și să te onorez întotdeauna.

Și-a scos sabia și a atins umărul miresei cu mânerul acesteia, incrustat cu pietre prețioase.

Bătrâna a dat din cap încă o dată, solemn, aproape funerar:

— Bănuiesc că mireasa și-a compus propriile jurăminte.

Ceva straniu a străbătut fața bătrânei.

Dispreț?

Mireasa tremura. Răceala se instalase în corpul ei cu o zi în urmă, când se lepădase de viața de fată asudând în izvoa­rele termale; privirea impasibilă a bătrânei era neli­niș­titoare.

Briza s-a întețit, iar marea s-a învolburat în creste ascuțite.

Vocea ei era joasă și cristalină în timp ce-i vorbea mirelui.

— Ca valurile mării cu fluxul și refluxul lor, iubirea e o forță dinamică și eternă. Să nu ne fie frică de putere și de slăbiciune, de înălțări și de căderi, de eternul curent din adâncuri. De fiecare dată când sufletele noastre se întâlnesc, să ne scufundăm trupurile în apa rece a mării de un albastru strălucitor și să lăsăm valurile să ne regenereze, a spus și o lacrimă i-a alunecat pe obraz. Te iubesc, te-am iubit și te voi iubi mereu!

Mirele și-a lipit fruntea caldă de a ei.

— Te iubesc, te-am iubit și te voi iubi mereu!

Au așteptat câteva momente, fiind siguri că vor auzi în curând binecuvântarea uniunii de către bătrâna înțeleaptă. Un val s-a rostogolit spumegând, iar un nor de fum s-a ridicat deasupra focului proaspăt aprins unde urma să fie friptă carnea pentru ospățul ce se apropia.

Tăcerea s-a prelungit nefiresc de mult, un murmur strecurându-se printre invitați.

Pe fața rumenă a mirelui se vedea confuzia, dar corpul miresei a înțeles ceva îngrozitor înainte ca mintea ei să-l conștientizeze, un semnal de alarmă sunând adânc în pieptul ei.

Și apoi au venit cuvintele dure, tăioase, ca o lopată ce crapă pământul înghețat:

— Chiar ai crezut că n-o să vă găsesc?

Mireasa și mirele și-au ridicat privirea în același moment, îngroziți, și au dat de ochii bătrânei care străluceau ca doi cărbuni aprinși. Fața ei brăzdată de riduri se netezea, iar unghiile i se lungeau, îngroșate și negre.

Mirele s-a dat înapoi împleticindu-se. Fără ezitare, mireasa a trecut lama ceremonială peste gâtul lui, deschizând o rană ca o gură adâncă, din care a țâșnit sângele gâlgâind.

El căuta să ia o gură de aer, dar nu reușea.

Fața i-a fost străbătută rapid de o undă de șoc, după care tânărul s-a prăbușit pe prundișul țărmului.

Mireasa a căzut și ea o secundă mai târziu, gâfâind, deși gâtul său era teafăr. Lama plină de sânge i-a căzut din mână, iar simbolul Valknut continua să strălucească în lumina indiferentă a zilei.

Ultimul lucru pe care l-au văzut amândoi a fost panglica roșie a destinului care încă le ținea încheietu­rile legate.

Masa era pregătită pentru festin, însă toate cuți­tele de tranșat fuseseră ascunse. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca un oligarh să fie înjunghiat la o întâlnire cu carne asada.

Doisprezece dintre noi am luat loc la masă: familia Sola pe o parte, familia Quiñónez pe cealaltă. Servitorii mișunau ca furnicile în jurul nostru, așezând cu grijă farfurii albastre pline cu pupusas aburinde și yuca frita. Lumina focului pâlpâia în candelabrele de argint, iar pașii răsunau sub tavanul boltit. În aer era un iz de friptură și coriandru.

— Cum mai stați cu producția de cafea pacamara? a întrebat Papá, încercând să-și ascundă tensiunea din voce.

Oaspeții noștri dețineau o plantație mare de cafea în Chalatenango.

— Cam slabă recolta anul ăsta, nu? Cu atât de puțină ploaie, a adăugat el.

Domnul Quiñónez s-a așezat mai comod în scaunul de lemn.

— Rafael a experimentat niște tehnici noi de procesare și rezultatele sunt extraordinare, l-a fixat el pe tatăl meu cu o privire sfidătoare. Ne întâlnim cu un client important din Europa săptămâna viitoare.

— Mă bucur să aud asta, a spus Papá făcându-și gura pungă.

În realitate, era clar că nu fusese în viața lui mai puțin încântat.

Era celebru pentru cât era de irascibil, pentru înjurăturile sale interminabile și temperamentul aprins, dar eu știam câtă tandrețe exista în adâncul inimii sale. Câtă pasiune pentru muzica rock, câtă dragoste pentru arhitectură și cât simț al umorului uimitor. Nutrea o afecțiune sinceră pentru noi, copiii săi, manifestată nu prin vorbe dulci sau povești spuse seara la culcare, ci prin felul în care muncea pe brânci ca să ne ofere un trai bun.

Îmi era dor de el încă dinainte să plec — era un soi de durere anticipată cu care mă obișnuisem atât de bine de-a lungul ultimelor secole. Într-o încercare zadarnică de autoconservare, mintea mea simula pierderea înainte ca moartea să-și închidă pumnul, ca și cum exersarea ei ar fi putut să îmblânzească durerea loviturii. Dar n-o făcea niciodată.

A optsprezecea mea aniversare era la doar câteva zile distanță.

Ceea ce însemna că în curând aveam să fiu moartă.

Și, în următoarea viață, Papá ar fi fost doar un străin.

Fără să-mi dau seama ce fac, am cercetat cu grijă fiecare invitat, apoi pe servitorii care forfoteau în jurul mesei, căutând acea scânteie, acea atracție, acel… ceva.

Dar atenția mea n-a zăbovit pe nimic — și pe nimeni — suspect.

Cercetarea fețelor era un tic paranoic care-mi era la fel de natural ca respirația. Hipervigilența nu-mi servise la nimic până acum, și totuși comportamentul ăsta era prea înrădăcinat în mine ca să mai sap să văd ce-i cu el.

— Buen provecho! a exclamat Mamá, făcându-le semn oaspeților noștri să se înfrupte din bucate.

Arăta ca o gazdă impecabilă în rochia ei albă cu mâneci bufante și cu rujul roșu aprins, dar în cutele din jurul ochilor sălășluia neliniștea.

— O să fie bine, Mamá, i-am șoptit în bucătărie înainte de sosirea lor. Vă doriți tot binele din lume pentru copiii voștri, iar asta este tot ce contează.

M-a strâns de mână, oftând.

— Tu vezi întotdeauna tot ce-i mai bun în oameni. În situații. Nu știu pe cine ai moștenit, mi rayo de sol, dar sper să nu te schimbi niciodată.

Familiile Sola și Quiñónez fuseseră vechi prietene care se transformaseră în dușmance înverșunate. Interesele noastre se aliniaseră în cea mai mare parte a secolu­lui XX — plantațiile noastre se întâlneau la gra­niță —, până când ambele ferme fuseseră distruse de un incendiator fără scrupule la izbucnirea Războiului Civil. Familiile se acuzaseră reciproc, pretinzând că un complot menit să-și saboteze competitorii se întorsese împotriva propriilor pământuri. 

Acum fusese încheiat un armistițiu temporar, pentru că ridicola mea soră, Silvia, se îndrăgostise de fiul cel mare al familiei Quiñónez, iar tatăl meu și tatăl lui preferau ca orice vărsare de sânge să aibă loc înainte de nuntă.