EDITORI:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTOR:

Victor Popescu

DESIGN copertĂ:

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Dan Crăciun

CORECTURĂ:

Irina Botezatu

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: We Who Wrestle With God

Autor: Jordan Peterson

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2870-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3040-5

În memoria mamei mele recent decedate, Beverley Ann Peterson, care, asemenea nouă, tuturor, s-a luptat cu Dumnezeu (cel mai adesea într-un mod fericit).

CONSOLARE CADAVERICĂ

Nu, consolare cadaverică, Disperare, eu nu mă voi ospăta din tine;

Și nu voi deznoda, oricât de slabe ar fi, aceste fire de om

Din mine sau, atât de ostenit, a plânge nu voi mai putea. Eu pot,

Pot, sper, ceva, odată cu dorința și nu aleg să nu fiu.

Dar vai, tu cea năprasnică, de ce vrei să-ți zgudui aspru asupră-mi

Piciorul drept cel ce strivește lumea; să-ți lași laba de leu împotriva mea? să-mi pândești

Cu ochi întunecați, înfometați oasele ostenite? Să te stârnești,

În fuior de furtună, cu mine chircit acolo, cu mine înnebunit să fug de tine când vii?

De ce? Ca să-mi zboare pleava, ca să mi se așeze grâul, curat și spălat.

Nu, în toată truda, în toată această legătură, căci (se pare) nuiaua am sărutat,

Sau mai degrabă mâna, vezi, inima mea a sorbit putere, a furat bucurie, a râs, a aclamat.

Dar pe cine să aclame? Eroul al căror fapte în ceruri m-au azvârlit aici, în picioare călcat

Pe mine? Sau pe mine care s-a luptat cu el? Cu care? Este câte un fiecare? În noaptea aceea, în anul acela,

Cu negura isprăvită, eu nemernicul ședeam să mă înfrunt (Dumnezeule!) cu Dumnezeul meu.

Variante de lucru pentru ultimul vers:

În isprăvita negură, pe care eu nemernicul am înfruntat-o, m-am încleștat cu Dumnezeu.

Isprăvit fiind, știu că eu nemernicul m-am înfruntat, m-am încleștat, Dumnezeule.

Fiind isprăvit, știu că eu nemernicul m-am înfruntat, m-am încleștat cu Dumnezeu.

În negură, chiar isprăvită, eu nemernicul în înfruntare-s încleștat.1

—Gerald Manley Hopkins (1885)

Istoria Ființelor supreme de structură cerească are o importanță capitală pentru cine dorește să înțeleagă istoria religioasă a omenirii. Departe de noi intenția de a o relata aici, în câteva pagini. Trebuie totuși să amintim un lucru care ni se pare esențial, și anume că Ființele supreme de structură cerească tind să dispară din cult, „îndepărtându-se“ de oameni și retrăgându-se în Cer, unde devin dei otiosi. Ca și cum zeii, după ce au creat Cosmosul, viața și omul, s-ar simți cuprinși de un soi de „oboseală“, ca și cum uriașa lucrare a Creației i-ar fi vlăguit. Se retrag deci în Cer…2

—Mircea Eliade, Sacrul și profanul

PREFIGURARE: UN MURMUR UȘOR ȘI DULCE

Ne începem călătoria, lupta noastră cu Dumnezeu, cu o poveste unică. Este una care prezintă o idee remarcabil de importantă, în forma dramatică tipică narațiunilor biblice, o idee care ne poate ajuta să înțelegem de ce ar trebui să explorăm aceste povești străvechi din ce în ce mai des date uitării. Este povestea profetului Ilie, cunoscut și ca Elias, și oferă una dintre caracterizările sau definițiile fundamentale ale lui Dumnezeu. Profetul în cauză a trăit în vremea regelui Ahab și a soției sale, Izabela, în secolul al IX-lea î.H. Deși povestea sa este una scurtă, Ilie se remarcă printre profeți din două motive: plecarea sa stranie de pe pământ și apariția sa mult mai târziu, alături de Moise și Iisus din Nazaret, pe vârful Muntelui Tabor, în timpul Transfigurării (Schimbării la Față), când Iisus și-a dezvăluit identitatea divină discipolilor săi (Matei 17:1-9; Marcu 9:2-8 și Luca 9:28-37). Acest termen, transfigurare, a fost folosit de traducătorii latini ai textului original grecesc, care s-au referit la acest eveniment prin cuvântul metamorphoō, folosindu-se de conotațiile sale de transformare calitativă a omizii în fluture. Ființele umane cresc și se dezvoltă pe măsură ce se maturizează (presupunând că se maturizează) într-un mod aproape la fel de radical precum insecta înaripată. După cum notează apostolul Pavel în 1 Corinteni 13:11: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului“.* Astfel, e cât se poate de relevant faptul că termenul grecesc psyche (ψυχή), rădăcina din care provine termenul psihologie, semnificantul pentru spiritul sau sufletul uman, înseamnă literalmente fluture.

Oricât de profundă ar fi această legătură între suflet și fluture, nu este singurul motiv pentru comparație. Fluturii sunt, de asemenea, capabili de performanțe uimitoare în materie de navigație. Acest lucru este aproape miraculos, având în vedere fragilitatea și inteligența lor presupus limitată. Prin această capacitate de navigație și, poate, prin scurtimea vieții și restricțiile la care sunt supuși, fluturii sunt asemănători ființelor umane, care au călătorit de la punctul lor african de origine până în fiecare colț al planetei, oricât de îndepărtat și neospitalier va fi fost. Insectele cu aripioare vaporoase sunt, de asemenea, frumoase, excepțional de simetrice și remarcabile prin capacitatea lor de a sesiza această frumusețe și simetrie când își caută parteneri pentru reproducere. Ele pot detecta cu o precizie uimitoare abaterile în ce privește ambele caracteristici. Ceea ce relevă o capacitate ridicată de judecată în raport cu idealul — iată încă o capacitate pe care insecta perfect concepută o împărtășește cu psihicul uman. Ce treabă au toate acestea cu relatarea noastră despre profetul Ilie și cu înțelegerea vieții? Modul în care a murit și apariția sa ulterioară în compania lui Hristos transfigurat sunt ambele reprezentative sau simbolice pentru capacitatea psihicului de transmutare calitativă și revoluționară.

Aflăm din 4 Regi 2:2 că Ilie a fost înălțat cu trupul la cer în timp ce era încă în viață, un privilegiu pe care Vechiul Testament îl mai acordă doar profetului Enoh (Facerea 5:24). Desigur, e bine știut în tradiția creștină că Iisus s-a înălțat la cer, într-un mod similar, după învierea sa (Luca 24:50-53; Fapte 1:9-11). O mare parte a creștinătății acceptă, de asemenea, doctrina Adormirii Maicii Domnului și luarea trupului și sufletului ei la cer după moartea sa, dar cam aici se termină aceste fenomene. Ascensiunea sau înălțarea la tărâmul divin marchează prezența unei persoane remarcabile. În momentul înălțării lui Ilie, acesta se află în compania lui Elisei, discipolul și succesorul său. Ei călătoresc de la Ghilgal la Betel, ambele locuri având o importanță biblică profundă. Ghilgal este, de exemplu, locul unde israeliții au ridicat un monument lui Dumnezeu, pentru a comemora trecerea în siguranță peste râul Iordan către pământul făgăduinței (Iosua 4:19-24). Betel, la rândul său, înseamnă „casa lui Dumnezeu“. Acesta apare pentru prima dată în Facerea 28:10-22, ca fiind locul în care Iacov visează o scară care se înalță spre cer și pe care coboară și urcă îngerii, acești intermediari între divinitate și om. În acest vis, Dumnezeu îi reconfirmă lui Iacov legământul pe care îl încheiase cu Avraam și Isaac, promițându-i urmași numeroși, pământ și protecție divină. Orice poveste care îi prezintă pe eroii săi trecând de la un loc important la altul, cu consecințe echivalente sau chiar mai mari, este o descriere a ideii de „călătorie semnificativă“ în sine, o descriere a unei căi de viață care se realizează, la modul ideal, trecând prin aventuri care au un sens clar. În concordanță cu aceasta, ultima și cea mai mare aventură a lui Ilie are loc la Betel sau în apropiere, locul viziunii Scării lui Iacov. Elisei este cu el:

Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ți fac, înainte de a fi luat de la tine“. Iar Elisei a zis: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!“

Răspuns-a Ilie: „Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi așa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi“.

Pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer.

Iar Elisei se uita și striga: „Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui!“ Și apoi nu l-a mai văzut. Și, apucându-și hainele, le-a sfâșiat în două.

4 Regi 2:9–12

Aici, Ilie este trimis în Împărăția lui Dumnezeu în același mod în care marele căutător al frumuseții și marele navigator al lumii insectelor își ia zborul spre ceruri după metamorfoza sa. Această înălțare a profetului la tărâmul divin pregătește terenul pentru reapariția sa ulterioară alături de Iisus pe vârful Muntelui Tabor:

Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una.

Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată un glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L“.

Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte.

Matei 17:1–6

O transformare la fel de uluitoare are loc în relatările despre Moise: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu știa că fața sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron și toți fiii lui Israel, văzând pe Moise că are fața strălucitoare, s-au temut să se apropie de el“ (Ieșirea 34:29-30). Această strălucire este, ca să spunem așa, comanifestarea unei maiestăți supreme alături de ceea ce în mod normal este doar uman — un indiciu al coborârii divinului în profan sau al ascensiunii profanului sau lumescului într-un plan superior.

Prin urmare este perfect logic, din punct de vedere simbolic, ca astfel de mutații ale eroului poveștii (astfel de transmutări ale psihicului) să aibă loc pe vârfurile munților.