Soției mele, Jessica

Zguduitoare vești ajuns-au până la noi, de la Ierusalim și din cetatea Constantinopolului, iar acum necurmat pus-au stăpânire pe cugetul nostru; căci aflat-am că seminția perșilor, un neam străin și lepădat de Dumnezeu… a cotropit pământurile creștinilor și le-a pustiit cu măceluri, jafuri și pârjoluri.

Robert (Călugărul) din Reims

O solie din partea împăratului de la Constantinopol a venit în sinod, implorând pe Papă și pe toți creștinii să sară în ajutor împotriva păgânilor pentru apărarea acestei sfinte Biserici, care acum a fost aproape nimicită în acea regiune de către necredincioșii care au cucerit-o chiar până sub meterezele Constantinopolului. Sanctitatea Sa Papa a chemat fidelii în număr mare la înfăptuirea acestei îndatoriri, cerându-le să făgăduiască sub jurământ că vor călători într-acolo prin voia lui Dumnezeu și că, neprecupețind niciun efort, îi vor aduce împăratului sprijinul cel mai cucernic cu putință împotriva păgânătății.

Bernold de Constance

Celții se strângeau de pretutindeni, unul după altul, cu arme, cai și toate celelalte echipamente de război. Plini de entuziasm și de ardoare, înțesau toate drumurile, iar cu acești războinici venea și o gloată de civili, mai numeroși decât nisipul țărmurilor mării sau decât stelele cerului, ducând frunze de palmier și purtând cruci pe umeri… aidoma afluenților curgând spre un râu din toate direcțiile, așa și aceștia se revărsau spre noi cu toată forța.

Ana Comnena

În sinea sa, împăratul era ca un scorpion; căci, deși după chipul lui n-ai fi avut de ce te teme, bine ți-era încă să te ferești de împunsătura cozii lui.

Guillaume din Tir

Hărți

Prefață și mulțumiri

Așa cum atâția studenți ajung să constate la un moment dat, pe durata studiilor lor, ideea ca un curs să înceapă la ora nouă dimineața poate părea nedreaptă și aproape crudă. Îmi amintesc cum am urcat cu lehamite scările Facultății de Istorie de la Cambridge, în 1992, făcând eforturi să mă dezmeticesc pentru a mă încumeta să stau și să audiez prima prelegere a semestrului despre teza pe care mi-o alesesem, numită „Bizanțul și vecinii săi, 800–1200“. Peste cinci minute, pe neașteptate eram alert și captivat, de parcă aș fi băut un espresso triplu. Auzeam despre necruțătorii pecenegi, nomazi ai stepelor, și despre cum erau ei în stare de orice pentru a primi în schimb piper, mătăsuri purpurii și fâșii de piei din Orientul Mijlociu; mă întrebam cum de conducătorii bulgari păgâni au putut alege să devină creștini în secolul al IX-lea; aflam despre Noua Romă — orașul împărătesc Constantinopol.

Entuziasmul acelei prime prelegeri a declanșat un apetit vorace pentru informații despre Imperiul Bizantin și vecinii acestuia. Cum era de așteptat, mi-am dorit să continui și să întreprind cercetări postuniversitare, singura dificultate fiind alegerea unui subiect. Ceea ce mi-a captat interesul a fost domnia împăratului Alexios I Comnen, cu acele izvoare documentare de o splendidă bogăție și cu nenumărate întrebări rămase fără răspuns. Totuși, în scurt timp, mi-a devenit limpede că, pentru a putea cunoaște cu adevărat cum a fost Imperiul Bizantin la sfârșitul veacului al XI-lea și la începutul veacului al XII-lea, trebuia să înțeleg literatura acestei perioade, și mai cu seamă Alexiada; apoi, sursele documentare în latină și greacă din sudul Italiei; apoi, lumea nomazilor stepelor; apoi, arheologia și cultura materială a Constantinopolului, a Balcanilor și a Asiei Mici; apoi, istoria cruciadelor, papalitatea medievală, întemeierea coloniilor latine din Țara Sfântă… Ceea ce începuse, destul de nevinovat, cu o prelegere universitară dimineața devreme a devenit o pasiune; uneori copleșitoare, alteori frustrantă, dar mereu palpitantă.

Sunt mulți aceia cărora li se cuvin mulțumiri pentru sprijinul și pentru ajutorul lor de-a lungul anilor. Rectorul și confrații de la Worcester College mi-au fost gazde minunate și amabile, începând din anul 1997, remarcabili prin generozitatea lor și nepretențioși în cerințele pe care le-au avut. Datorez mulțumiri Universității Princeton, pentru acordarea unei burse Stanley J. Seeger Visiting Fellowship, care mi-a oferit șansa de a antama noi direcții de cercetare. Le rămân îndatorat și recunoscător, de asemenea, confraților de la Harvard, care m-au primit cu o bursă de vară de cercetare la Dumbarton Oaks, unde unele dintre ideile de aici prinseseră contur cu multă vreme în urmă. Membrii personalului de la Biblioteca Bodleiană, mai cu seamă de la Lower Reading Room, și de la Biblioteca Facultății de Istorie s-au arătat extraordinar de răbdători și binevoitori. Același lucru este valabil în privința nenumăraților mei colegi de la Oxford, unde am avut marele privilegiu de a lucra alături de unii dintre cei mai distinși cărturari din domeniul Antichității târzii și al studiilor bizantine.

Le datorez mulțumiri multora dintre colegii mei de la Oxford, însă cu precădere lui Mark Whittow, Catherine Holmes, Cyril și Marlia Mango, Elizabeth și Michael Jeffreys, Marc Lauxtermenn și James Howard-John­ston, care s-au arătat mărinimoși în a-mi împărtăși opiniile lor despre secolele al XI-lea și al XII-lea. Multor altora, de la cursanții și studenții mei postuniversitari până la colegii mei, cu care am discutat despre Constantinopol, Alexios și cruciade până noaptea târziu la întruniri, le datorez deopotrivă recunoștința mea. Dacă am dat greș în a le urma bunele sfaturi, dar și pe cele ale altora, nu îmi rămâne decât să îmi cer scuze.

Catherine Clarke a fost minunată, încurajându-mă să spun povestea Primei Cruciade din nou. Această carte nu ar fi fost scrisă fără îndrumarea ei și fără ajutorul fantasticei sale echipe de la Felicity Bryan. Will Sulkin de la The Bodley Head și Joyce Seltzer de la Harvard University Press s-au dovedit generoși și încurajatori pe tot parcursul. Îi datorez mulțumiri lui JÖrg Hensgen pentru întrebările dificile pe care le-a formulat, făcând astfel ca această carte să fie mai bună decât ar fi fost altminteri. Chloe Campell a fost aidoma unui înger păzitor, răbdarea și sfaturile ei arătându-se consecvente și inestimabile. Multe mulțumiri lui Anthony Hippisley și, de asemenea, lui Martin Lubikowski pentru hărțile lui. Nu aș ști cum să le fiu mai recunoscător de atât părinților mei, care m-au inspirat de când eram copil.

Cea mai mare gratitudine o am față de soția mea, Jessica, persoana care a auzit despre nomazi, Bizanț și Mediterana de Est în aceeași zi cu mine, având în vedere că i-am povestit cu entuziasm despre noua lume pe care o descoperisem în acea dimineață. M-a ascultat cu răbdare când îi povesteam cum îmi găsisem subiectul visurilor mele și m-a încurajat să îl aprofundez, în timp ce beam împreună primul din nenumăratele noastre cappucino la Clowns; această carte îi este dedicată ei.

Peter Frankopan

iulie 2011

Introducere

Pe 27 noiembrie 1095, în orașul Clermont din centrul Franței, papa Urban al II-lea a rostit cu temeritate unul dintre cele mai vibrante discursuri din istorie. Își petrecuse săptămâna precedentă conducând un conciliu bisericesc, la care participaseră doisprezece arhiepiscopi, optzeci de episcopi și alți înalți clerici, înainte de a anunța că dorea să țină o cuvântare de o însemnătate deosebită, adresată credincioșilor. În loc să vorbească de la amvonul bisericii din Clermont, Urban a decis să dea glas predicii sale pe un câmp din apropiere, astfel încât toți cei care se adunaseră în așteptare să îl poată auzi.

Tabloul era spectaculos. La adăpostul unui lanț de vulcani stinși, cu cel mai impunător dintre acele domuri de lavă, Puy-de-Dôme, vizibil limpede la doar opt kilometri depărtare, papa alesese un decor grandios. Mulțimea ciulea urechile să îl audă, când acesta a început să vorbească în acea zi friguroasă de iarnă: „Frați preaiubiți“, a spus el, „eu, Urban, suveran pontif și din îngăduința lui Dumnezeu prelat al întregii lumi, am venit în aceste vremuri de stringentă necesitate la voi, slujitorii lui Dumnezeu de pe aceste meleaguri, ca un mesager în numele admonestării divine.“1

Papa se pregătea să lanseze o zguduitoare chemare la arme, îndemnându-i pe bărbații cu experiență militară să străbată pe jos mii de kilometri până la Orașul Sfânt Ierusalim. Discursul său avea menirea de a informa și de a provoca, de a înflăcăra și de a mânia; de a stârni o reacție de o amploare fără precedent. Și este exact ceea ce a realizat. După nici patru ani, cavaleri apuseni erau campați lângă zidurile orașului unde Iisus Hristos fusese răstignit și se pregăteau să cucerească Ierusalimul în numele lui Dumnezeu. Zeci de mii de oameni își părăsiseră locuințele și traversaseră Europa, îmboldiți de cuvintele lui Urban la Clermont și hotărâți să elibereze Orașul Sfânt.

„Vrem ca voi să aflați“, a exclamat papa în alocuțiunea sa de la Clermont, „întristătorul motiv care ne-a adus pe pământurile voastre, precum și porunca imperioasă, pentru voi și pentru toți credincioșii, care ne-a mânat pe noi aici.“ Zguduitoare vești ajunseseră până la el, a spus papa, atât de la Ierusalim, cât și din cetatea Constantinopol: musulmanii, „un popor străin și lepădat de Dumnezeu, cotropiseră ținuturile aparținând creștinilor, nimicindu-i și jefuind populația locală“. Mulți fuseseră omorâți cu brutalitate; alții fuseseră luați prizonieri și duși departe în captivitate.2

Papa a descris plastic atrocitățile care se săvârșeau în Răsărit de către „perși“ — termen prin care se referea la turci. „Dărâmă altare, după ce le pângăresc cu propriile scârnăvii, îi circumcid pe creștini, iar sângele scurs îl toarnă fie pe altare, fie în vasele baptismale. Când li se năzărește să îi supună pe vreunii la o moarte efectiv dureroasă, le sfredelesc buricul, le smulg dinăuntru capătul mațelor, li-l leagă de un stâlp și, biciuindu-i, îi silesc să se învârtă în jurul acestuia până când, cu toate măruntaiele smulse din ei, se prăvălesc fără suflare la pământ. Alții, legați de ruguri, sunt împroșcați cu săgeți; pe alții îi atacă din nou, după ce i-au tras de gât întinzându-li-l în afară, și își scot săbiile ca să vadă dacă izbutesc să le reteze grumazul dintr-o singură lovitură. Și ce să mai spun despre grozăviile pe care le fac cu femeile, căci e mai bine ca asemenea fapte să fie trecute sub tăcere decât să fie înșiruite cu de-amănuntul!?“3

Urban nu a intenționat să informeze mulțimea care se strânsese, ci să o impulsioneze. „Nu eu, ci Dumnezeu vă încurajează, în calitate de trimiși ai lui Hristos, să îndemnați necontenit oamenii din toate categoriile, cavaleri, precum și pedestrași, bogați și săraci, ca degrabă să stârpească această josnică rasă de pe ținuturile noastre și să le vină în ajutor la timp locuitorilor creștini.“4

Cavalerii Europei aveau datoria să se ridice și să pornească temerar ca o oștire a lui Hristos, năpustindu-se cât de repede cu putință ca să apere Biserica din Răsărit. Trebuia să se formeze o linie de bătaie din cavaleri creștini și să înainteze năvalnic spre Ierusalim, izgonindu-i în calea lor pe turci. „Fie ca în cugetul vostru să vă străluminați de frumusețea de a muri pentru Hristos în orașul unde El a murit pentru noi.“5 Dumnezeu îi binecuvântase pe cavalerii Europei cu o extraordinară pricepere în luptă, cu un măreț curaj și cu forță. Venise vremea, a spus papa, ca ei să își folosească puterile, să răzbune pătimirile creștinilor din Răsărit și să elibereze Mormântul Sfânt, redându-l în mâinile credincioșilor.6

Diversele relatări privind spusele lui Urban la Clermont ne încredințează că discursul papei a fost cu adevărat o capodoperă oratorică, cu exortații meticulos cumpănite și cu exemple înspăimântătoare perfect alese pentru a oglindi jugul turcesc.7 În continuare, a descris răsplata care îi aștepta pe cei care se ridicau la luptă: toți oamenii care mergeau în Orient aveau să fie binecuvântați pe vecie. Toți erau încurajați să accepte această ofertă. Potlogari și tâlhari erau îndemnați să devină „ostași ai lui Hristos“, în timp ce acelora care până atunci se luptaseră cu frații și cu rubedeniile lor li se spunea să își unească acum forțele și să lupte legitim împotriva barbarilor. Tuturor celor care porneau în pelerinaj, însuflețiți de evlavie, și nu de patima banilor sau a gloriei, aveau să li se ierte toate păcatele. Citând cuvintele unui observator, era „un nou mod de a ajunge la mântuire“8.

Reacția la predica lui Urban a fost plină de exaltare. Din pieptul tuturor a răsunat strigătul: „Deus vult! Deus vult! Deus vult!“ — „Voia lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu!“ Mulțimea a ascultat cu nesaț ca să afle ce avea să spună papa în continuare. „Fie ca acesta să fie strigătul de război pentru voi în luptă, fiindcă a venit de la Dumnezeu. Când vă veți aduna laolaltă pentru a-l ataca pe vrăjmaș, acest strigăt trimis de Dumnezeu va fi strigătul tuturor — Voia lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu!“9

Mulți dintre cei care au auzit cuvântarea papei au fost cuprinși de entuziasm, grăbindu-se spre casă pentru a începe pregătirile. Clerici s-au risipit în toate direcțiile pentru a răspândi mesajul, în timp ce Urban și-a asumat un program extenuant, străbătând Franța în lung și în lat pentru a propovădui expediția, trimițând scrisori vibrante în regiunile pe care nu avea timp să le viziteze. În scurtă vreme, întreaga Franță fremăta de febra plecării în cruciadă. Bărbați ca Raimond de Toulouse, una dintre cele mai puternice și mai bogate figuri din Europa, au fost de acord să participe; la fel și Godefroi, duce de Lorena, care era atât de plin de râvnă, încât înainte de a porni la drum a bătut monede inscripționate cu legenda „GODEFRIDUS IEROSOLIMITANUS“ — „Godefroi Ierusalimiteanul“.10 Vestea expediției la Ierusalim s-a propagat rapid și frenetic.11 Și așa a pornit Prima Cruciadă.

*

Peste patru ani, la începutul lunii iulie 1099, ponosiți și răpănoși, însă formând o forță armată de neclintit, cavalerii au ocupat poziții lângă zidurile Ierusalimului. Cel mai sfânt loc al creștinătății urma să fie atacat și capturat de la musulmani. Mașini de război fuseseră construite și erau pregătite pentru asalt. Rugăciuni fervente fuseseră înălțate. Cavalerii erau pe punctul de a săvârși una dintre cele mai uimitoare fapte de vitejie și dârzenie din istorie.

Ambiția Primei Cruciade izvora cumva și din anvergura operațiunii propriu-zise. În trecut, armatele străbătuseră distanțe lungi și înfruntaseră toate potrivniciile sorții pentru a face cuceriri răsunătoare. Campaniile marilor generali ai Antichității, ca Alexandru cel Mare, Iulius Caesar și Belizarie, au arătat cum ținuturi întinse puteau fi înghițite de soldați disciplinați și bine conduși. Ceea ce diferenția însă cruciada era faptul că forțele apusene nu reprezentau o armată de cucerire, ci de eliberare. La Clermont, Urban nu i-a îndemnat pe cavaleri să ocupe teritorii pe parcursul călătoriei lor spre est, beneficiind eventual de resursele regiunilor și orașelor nou cucerite; ci, mai degrabă, țelul era eliberarea Ierusalimului — și a bisericilor din Răsărit — de sub asuprirea așa-numiților păgâni.12

Lucrurile nu se dovediseră chiar atât de simple, totuși. Călătoria pe o distanță de mii de kilometri implicase cumplite greutăți și suferințe, nenumărate pierderi de vieți omenești și sacrificii enorme. Din cei 70 000–80 000 ostași ai lui Hristos, care răspunseseră la chemarea papei, doar o treime a ajuns la Ierusalim. Legatul lui Urban, călătorind cu principalii conducători ai cruciadei și scriind o misivă adresată Romei în toamna anului 1099, a estimat că numărul supraviețuitorilor, în comparație cu cel al morților pieriți în lupte și răpuși de boli, era mai mic decât acesta din urmă, sugerând că mai puțin de zece la sută din cei care porniseră la drum au ajuns să vadă zidurile Orașului Sfânt.13

Pontius Rainaud și fratele său, Pierre, „prinți de viță nobilă“, de pildă, au fost uciși de hoți după ce au călătorit din Provence prin nordul Italiei și de-a lungul Coastei Dalmate; n-au reușit să ajungă nici măcar până la jumătatea distanței față de Ierusalim. Walter de Verve a ajuns considerabil mai departe, când într-o bună zi a plecat să caute hrană, împreună cu o ceată de cavaleri, lângă Sidon (în Libanul modern). Nu s-a mai întors niciodată. Poate a căzut într-o ambuscadă și a fost ucis; poate a fost luat prizonier și trimis captiv în străfundurile lumii musulmane, de unde nu s-a mai auzit niciodată de el; sau poate că a avut parte de un sfârșit cu mult mai banal: pășind strâmb, pe un teren muntos, un cal covârșit de poveri ar fi putut declanșa cu ușurință consecințe fatale.14

A mai fost și Godevere, o nobilă care a ales să îl însoțească pe soțul ei, contele Balduin de Bouillon, în călătoria lui spre Răsărit. Godevere s-a îmbolnăvit lângă Maraș (în Turcia modernă) și s-a stins repede, sănătatea ei înrăutățindu-se zilnic până când, sleită de puteri, a murit. Această aristocrată de origine engleză a fost îngropată într-un colț obscur și exotic din Asia Mică, la mare depărtare de casă, într-un loc despre care strămoșii și rudele ei nu vor fi auzit niciodată.15

Apoi, au mai fost alții, ca Raimbold Cretons, un tânăr cavaler din Chartres, care a ajuns la Ierusalim și a participat la asaltul asupra orașului. El a fost primul cavaler care s-a urcat pe scările ce fuseseră proptite de ziduri, neîndoielnic năzuind cu ardoare la cinstea și la onoarea cu care avea să fie încununat primul om care pătrundea în oraș. Însă urcușul lui Raimbold fusese urmărit de un apărător al meterezelor, nu mai puțin înverșunat și el, care i-a dat o lovitură retezându-i de tot un braț și pe celălalt ciuntindu-i-l aproape complet; Raimbold măcar a scăpat cu viață și a fost martor la căderea Ierusalimului.16

Dar totodată au fost și oamenii a căror misiune s-a încheiat glorios. Marii conducători ai Primei Cruciade — Bohemond, Raimond de Tou­louse, Godefroi și Balduin de Bouillon, Tancred și alții — au devenit nume providențiale pe tot cuprinsul Europei, ca urmare a cuceririi Orașului Sfânt. Înfăptuirile lor au fost comemorate în nenumărate cronici, în versuri și în cântări, precum și într-o nouă formă de literatură: romanul medieval. Succesul lor avea să constituie un etalon pentru toate cruciadele ulterioare. Era greu să te ridici la asemenea standarde.

Despre Prima Cruciadă, unul dintre cele mai renumite evenimente din istorie, s-a scris enorm. Povestea unor cavaleri care au pornit la luptă și au străbătut Europa pentru a elibera Ierusalimul i-a fascinat pe cronicarii din acea vreme și, de atunci, i-a pasionat pe istorici și pe cititori deopotrivă. Povești despre fapte de vitejie uluitoare, despre primele întâlniri cu turcii musulmani, despre greutățile îndurate de pelerinii înarmați în timpul călătoriei lor spre est — încheindu-se cu măcelul sângeros al popu­lației Ierusalimului în 1099 — și-au prelungit răsunetul prin cultura apuseană vreme de aproape o mie de ani. Imagini și teme din cruciadă au proliferat în muzica, în literatura și în arta Europei. Însuși cuvântul „cruciadă“ — literal, „drumul Crucii“ — a ajuns să capete un înțeles mai larg: o odisee periculoasă, dar în cele din urmă victorioasă, întreprinsă de forțele binelui împotriva răului.

Prima Cruciadă a acaparat imaginația populară datorită dramatismului și violenței ei. Dar nu a fost doar efectul teatral: expediția și-a păstrat fascinația asupra Apusului, deoarece a modelat atât de multe evenimente din cele ce aveau să urmeze: ascensiunea puterii papale, confruntarea dintre creștinism și islam, evoluția conceptelor de război sfânt, pietate cavalerească și devoțiune religioasă, apariția statelor maritime italiene și întemeierea coloniilor din Orientul Mijlociu. Toate și-au avut rădăcinile în Prima Cruciadă.17

În mod deloc surprinzător, literatura despre acest subiect continuă să înflorească. Deși generații întregi de istorici au scris despre expediție, o excepțională școală de cărturari moderni a produs opere originale și remarcabile pe parcursul ultimelor decenii. Subiecte cum ar fi viteza de mers a armatei cruciaților, aprovizionarea și monedele folosite au fost examinate amănunțit.18 Corelația dintre principalele surse narative occidentale a fost avută în vedere de asemenea, recent chiar de o manieră destul de provocatoare.19 În ultimii câțiva ani, atenția s-a îndreptat spre înțelegerea fundalului apocaliptic al expediției la Ierusalim și al lumii medievale timpurii, în general.20

Au fost aplicate abordări novatoare privind cruciada: unii psihanaliști au sugerat că, de fapt, cavalerii care au mers la Ierusalim căutau un debușeu pentru a-și elibera tensiunile sexuale refulate, în timp ce unii economiști au analizat dezechilibrele dintre cerere și ofertă la sfârșitul secolului al XI-lea și au explorat expediția din perspectiva alocării resurselor din Europa și din Mediterana în perioada Evului Mediu timpuriu.21 Geneticienii au evaluat probe mitocondriale din sudul Anatoliei, străduindu-se astfel să înțeleagă mișcările de populație de la sfârșitul secolului al XI-lea.22 Alții au subliniat că perioada din preajma cruciadei a fost singurul moment din istorie, înainte de sfârșitul secolului XX, când PIB-ul a depășit creșterea populației, implicația fiind că pot fi găsite paralelisme între demografia medievală și, respectiv, modernă în corelație cu avântul economic.23

Și totuși, în pofida fascinației noastre perene față de Prima Cruciadă, prea puțină atenție s-a acordat vreodată adevăratelor ei origini. Timp de aproape zece secole, punctul central pentru scriitori și pentru cărturari a fost papa Urban al II-lea, cu discursul său mobilizator de la Clermont și impulsionarea cavalerilor Europei. Cu toate acestea catalizatorul pentru expediția la Ierusalim nu a fost papa, ci o cu totul altă personalitate: chemarea la luptă lansată de Urban a fost rezultatul unui apel direct pentru ajutor venit de la Răsărit, din partea împăratului de la Constantinopol, Alexios I Comnen.

Întemeiată în veacul al IV-lea, ca a doua capitală de unde Imperiul Roman putea guverna întinsele sale provincii din estul Mediteranei, „Noua Romă“ a ajuns să fie cunoscută curând ca orașul fondatorului ei, împăratul Constantin. Constantinopol, bine adăpostit pe țărmul vestic al Bosforului, s-a dezvoltat devenind cel mai mare oraș din Europa, împodobit cu arce de triumf, palate, statui de împărați și nenumărate biserici și mănăstiri clădite în veacurile ce au urmat adoptării creștinismului de către Constantin.

Imperiul Roman de Răsărit a continuat să înflorească și după ce provinciile din Apus au dispărut, iar „Vechea Romă“ a căzut în secolul al V-lea. Prin 1025, acest imperiu controla cea mai mare parte din Balcani, sudul Peninsulei Italice, Asia Mică, precum și mari porțiuni din Caucaz și nordul Siriei, și își extinsese ambițiile până în Sicilia. După șaptezeci de ani, tabloul era destul de diferit. Cotropitorii turci năvăliseră în Anatolia, prădând câteva orașe importante și perturbând grav societatea din provincii. Balcanii înduraseră timp de zeci de ani atacuri aproape necontenite, având în mare măsură aceleași consecințe. Între timp, teritoriile imperiale din Apulia și din Calabria fuseseră pierdute complet, fiind ocupate de aventurieri normanzi, care cuceriseră sudul Peninsulei Italice în nici două decenii.

Alexios Comnen a fost omul care a stat între prăbușirea imperiului și salvarea lui. Alexios, un excepțional tânăr general, nu moștenise tronul, ci îl acaparase printr-o lovitură militară în 1081, la vârsta de aproximativ douăzeci și cinci de ani. Primii ani după preluarea puterii au fost incomozi pentru el, căznindu-se să se ocupe de amenințările externe cu care se confrunta Bizanțul și trebuind totodată să se impună ca împărat în întregul imperiu. Ca uzurpator, lipsindu-i legitimitatea puterii conferite de succesiune, Alexios a adoptat o abordare pragmatică pentru a-și consolida poziția, centralizând autoritatea și promovând aliați apropiați și membri ai familiei sale în cele mai importante funcții din Bizanț. Dar, pe la mijlocul anilor 1090, își pierdea autoritatea politică, iar Imperiul Bizantin se clătina din cauza incursiunilor violente venite din toate părțile.

În 1095, Alexios a trimis soli la Urban al II-lea, cu un mesaj urgent. Găsindu-l pe papă la Piacenza, aceștia „au implorat pe Sanctitatea Sa și pe toți binecredincioșii întru Hristos să acorde ajutor împotriva păgânilor pentru apărarea acestei sfinte Biserici, care fusese acum aproape nimicită în acea regiune de către infidelii care o cuceriseră până chiar sub zidurile Constantinopolului“24. Urban a reacționat imediat, declarând că el va porni spre nord, în Franța, pentru a strânge laolaltă forțe militare menite să vină în ajutorul împăratului. Acest apel venit de la Alexios a fost ceea ce a declanșat Prima Cruciadă.

Deși sosirea unor ambasadori bizantini este cu regularitate consemnată în istoriile moderne ale Primei Cruciade, ceea ce cerea însă împăratul — și de ce — a fost trecut sub tăcere. Ca urmare cruciada este văzută îndeobște drept chemarea la arme lansată de papă, cu ostași creștini luptând în drumul lor spre Ierusalim, în numele Domnului. Aceasta, desigur, este turnura pe care a căpătat-o povestea, aproape imediat ce cavalerii s-au ridicat pe zidurile orașului în 1099, iar de atunci a fost adoptată aproape uniform de scriitori, artiști, producători de film și alții. Însă adevăratele origini ale Primei Cruciade se află în ce s-a întâmplat în și în jurul Constantinopolului la sfârșitul secolului al XI-lea. Această carte va arăta că rădăcinile expediției nu se găsesc în Apus, ci în Răsărit.

De ce a solicitat ajutor Alexios în 1095? De ce a apelat la papă, un conducător religios fără însemnate resurse militare proprii? Și, de fapt, ținând seama de spectaculoasa scindare dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă din anul 1054, de ce mai era dispus Urban să îi acorde ajutor împăratului? De ce a așteptat Alexios până în 1095 pentru a-și formula rugămintea de a primi sprijin, când turcii deveniseră stăpâni ai Asiei Mici încă din 1071, după dezastruoasa înfrângere a armatei bizantine în bătălia de la Manzikert? Pe scurt, de ce a existat o Primă Cruciadă?

Există două motive pentru care istoria cruciadei a fost atât de denaturată. În primul rând, după capturarea Ierusalimului, o puternică școală de gândire istorică scriind în Europa Apuseană, dominată aproape în exclusivitate de călugări și de clerici, s-a străduit din răsputeri să accentueze rolul central jucat de papă în conceperea expediției. Acest lucru, la rândul său, a fost consolidat prin înființarea unui șir de state ale cruciaților în Levant, cu baza la Ierusalim, Edessa, Tripoli și, mai presus de toate, Antiohia. Aceste noi state aveau nevoie de povești care să explice anume cum ajunseseră sub controlul cavalerilor apuseni. Atât în ce privește originea cruciadei, cât și urmările ei, rolul Bizanțului și al lui Alexios I Comnen era extrem de inoportun — mai ales că multe dintre succesele cruciaților fuseseră obținute pe spezele Imperiului Roman de Răsărit. De aceea, istoricilor apuseni le convenea să explice expediția din perspectiva papalității și a cavalerilor creștini, și să îl lase deoparte pe împăratul răsăritean.

Al doilea motiv pentru intensa focalizare asupra Apusului decurge din problemele izvoarelor istorice. Izvoarele latine pentru Prima Cruciadă sunt bine cunoscute — și sunt extraordinar de savuroase. Relatări narative, cum ar fi cronica anonimă Gesta Francorum, oferă, pe de o parte, istorisiri unilaterale despre bravura personală a unor indivizi, ca viteazul Bohemond, iar pe de altă parte îngroașă vicleșugurile „ticălosului“ împărat Alexios, care uneltea să îi înfrângă pe cruciați prin șiretenia și prin matrapazlâcurile lui. Autori ca Raimond de Aguilers, Albert de Aachen și Fulcher de Chartres furnizează îndreptare nu mai puțin plastice și intolerante privind această expediție, în care s-au văzut ciocniri repetate între conducătorii ei, mânați de orgolii și de spirit de întâietate, și unde duplicitatea și trădarea erau trăsături regulate. Cronicarii consemnează conflicte în care reușita cocheta frecvent cu dezastrul; povestesc cum moralul tuturor s-a prăbușit când capetele cavalerilor capturați erau catapultate în tabăra cruciaților în timpul asedierii orașelor; scriu despre grozăvia de a vedea preoți spânzurați cu capul în jos peste zidurile cetății și bătuți, pentru a-i oripila pe occidentali; scriu despre nobili desfrânându-se cu amorezele lor prin livezi, încolțiți de iscoade turcești și executați în mod monstruos.

Spre deosebire de acestea, sursele esențiale din Răsărit sunt mai complexe. Problema nu constă în cantitatea materialului, din moment ce există un mare număr de relatări, scrisori, cuvântări, rapoarte și alte documente scrise în greacă, armeană, siriacă, ebraică și arabă, care lasă să se întrevadă prețioase aspecte legate de preludiul cruciadei. Dificultatea, mai degrabă, vine din faptul că toate acestea au fost exploatate mult mai slab decât sursele corespondente latine.

Cel mai important și cel mai dificil dintre aceste texte din Răsărit este Alexiada. Scrisă la mijlocul secolului al XII-lea de Ana Comnena, prima născută dintre copiii lui Alexios, această cronică a domniei împăratului a fost deopotrivă greșit folosită și greșit înțeleasă. Textul, compus într-o limbă greacă plină de înflorituri stilistice, abundă în nuanțe, aluzii și sensuri ascunse, care pot fi omise cu ușurință. În special succesiunea cronologică a evenimentelor, oferită de autoare, este adesea imprevizibilă: evenimentele sunt frecvent plasate greșit, scindate în două sau dublate.

Scriind după aproape cinci decenii de la întâmplările pe care le descrie, Ana Comnena poate fi iertată pentru greșelile ocazionale pe care le face în privința ordinii în care s-au petrecut evenimentele — un aspect pe care însăși autoarea îl recunoaște în text: „Scriind acum aceste cuvinte, este aproape vremea de a aprinde lămpile; pana mea se mișcă alene pe hârtie, iar eu însămi mă simt aproape prea moleșită pentru a mai scrie, căci cuvintele îmi scapă. Trebuie să folosesc nume barbare și sunt nevoită să descriu amănunțit o sumedenie de evenimente care s-au petrecut într-o succesiune rapidă. Drept urmare, este imposibil ca între principalul corp al istoriei și fluxul narațiunii să nu se producă fragmentări din cauza întreruperilor. Fie ca aceia cărora le place textul să nu îmi poarte ranchiună pentru aceasta.“25

Imaginea istoricului ghemuit deasupra unui manuscris, lucrând până târziu în noapte, este emoționantă și fermecătoare; dar aici avem de-a face cu un procedeu literar, la fel cum este și scuza abilă a autoarei privind greșelile ei, genul de avertisment standard folosit de scriitorii din Antichitatea clasică, ale căror opere constituie un model pentru Alexiada. De fapt, opera Anei Comnena este extrem de bine documentată, bazându-se pe o impresionantă arhivă de scrisori, documente oficiale, însemnări de campanie, povești de familie și alte materiale scrise.26

Deși unele probleme legate de cronologia Alexiadei au fost identificate de specialiști, multe altele, totuși, nu au fost sesizate. Acest lucru, la rândul său, a dus la erori majore privind ordinea îndeobște acceptată a evenimentelor care au avut loc în timpul domniei lui Alexios I Comnen. Cea mai însemnată dintre aceste inadvertențe se referă la situația din Asia Mică în ajunul cruciadei. Tabloul prezentat de textul Anei Comnena induce în eroare; de fapt, o reevaluare atentă a Alexiadei — coroborată cu alte izvoare documentare — scoate la iveală concluzii neașteptate, care contravin drastic cu punctele de vedere stabilite de multă vreme. În trecut s-a presupus că împăratul bizantin ar fi solicitat sprijin militar din Apus pentru a întreprinde o recucerire oportunistă și ambițioasă a Asiei Mici dintr-o poziție de forță. Realitatea era foarte diferită. Strigătul lui de ajutor era o ultimă și disperată aruncare de zaruri din partea unui cârmuitor a cărui orânduire și al cărui imperiu se aflau la un pas de prăbușire.

Faptul că situația din Asia Mică în ajunul Primei Cruciade nu a fost înțeleasă adecvat în trecut comportă o semnificație ieșită din comun. Cavalerii se îndreptau spre est pentru a-i învinge pe turci, un inamic redutabil care îngenunchease Imperiul Bizantin. Reprezentând, la origine, o parte din confederația tribală oghuz — pe care istoricii arabi o localizau la est de Marea Caspică —, turcii erau un popor al stepelor, care prin bravura și prin iscusința lor militară au dobândit o influență crescândă asupra califatului de la Bagdad, în perioada de fărâmițare a acestuia la sfârșitul secolului al X-lea. Începând din anii 1030, nu după mult timp de la adoptarea islamului, turcii au reprezentat forța dominantă din regiune, iar după nici o generație au devenit stăpânii Bagdadului propriu-zis, când conducătorul lor, Tughril Beg, a fost numit, de către calif, sultan cu puteri executive depline.

Înaintarea lor spre vest a fost implacabilă. Raidurile au început curând în Caucaz și în Asia Mică, stârnind tulburări și provocând panică în rândul populațiilor locale. Turcii puteau să se deplaseze rapid și, din câte se pare, fără a lăsa urme, datorită cailor lor scunzi din Asia Centrală, care prin puterea și prin robustețea caracteristică erau ideali pe terenurile muntoase și prin ravinele povârnite ale acestei regiuni; erau cai „iuți ca vulturii, cu copite solide ca piatra“, potrivit uneia dintre surse. Se spune că turcii îi atacau pe cei care îi întâlneau în cale „aidoma unor lupi devorându-și prada“27.

Când Urban a ajuns să rostească discursul său la Clermont, turcii distruseseră administrația militară și provincială a Anatoliei, care rămăsese intactă timp de secole întregi, și capturaseră cele mai importante orașe ale creștinătății timpurii: așezări ca Efes, unde trăise Sfântul Ioan Evanghelistul; Nicea, unde avusese loc primul sinod ecumenic al Bisericii Creștine din mileniul întâi; și Antiohia, unde Sfântul Petru însuși și-a avut inițial scaunul episcopal — toate acestea au fost pierdute, trecând sub ocupația turcilor în anii dinaintea cruciadei. Nu era de mirare, așadar, dacă papa pleda pentru salvarea Bisericii Răsăritene în cuvântările și în scrisorile sale de la mijlocul anilor 1090.

Contextul Primei Cruciade nu trebuie căutat pe colinele de la Clermont sau la Vatican, ci în Asia Mică și în Constantinopol. Pentru prea mult timp, istoria cruciadei a fost dominată de voci apusene. Însă cavalerii care au pornit în expediție în 1096, însuflețiți de mari așteptări, reacționau la o criză care căpăta amploare de cealaltă parte a Mediteranei. Colapsul militar, războiul civil și tentativele de lovituri de palat aduseseră Imperiul Bizantin pe marginea prăpastiei. Alexios I Comnen a fost nevoit să se întoarcă spre Apus, iar apelul său către papa Urban al II-lea a devenit catalizatorul pentru tot ce a urmat.