Flaviei și lui Meire, pentru că sunt
cei mai buni agenți și cele mai grozave majorete. Le sunt atât de recunoscătoare pentru tot!

1. O vază cu vin şi un şut în fund

Hazel

Cele trei femei epuizate, aşezate la fereastră, îmbră­cate office şi cu un triple espresso la bord, plănuiau cu entuziasm dispariția cuiva, a unui oarecare Bernard, care se ocupa de audit. Sau poate că doar urmau să-i facă un raport la Departamentul de resurse umane. Era cam greu să auzi ceva în zumzetul obișnuit din cafenea.

Cei doi bărbați din dreapta mea, cu verighete asortate, aveau o discuţie aprinsă cu privire la spaţiul destinat unui dulap. În restul lumii, majoritatea divorțurilor aveau drept cauză principală banii, copiii și monogamia. În Manhattan, puteam să pun pariu pe bani că spațiul destinat unui dulap ajunsese în top cinci.

Barmaniţa arăta de parcă ar fi intrat în comă, dacă ar mai fi plictisit-o mult luatul şi onoratul comenzilor.

Comă? am scris în caiet. Oare cu un personaj feminin care se trezește din comă s-ar putea creiona o primă întâlnire amuzantă? M-am încruntat și am bătut darabana cu pixul în masă. Nu o comă lungă, evident. Fiindcă ar surveni anumite probleme cu care ar trebui să se confrunte, cum ar fi părul de pe picioare, mătreața și respirația urât mirositoare.

Fir-ar să fie! Mi-am acoperit gura cu mâna și am încercat să adulmec subtil să văd dacă mă spălasem pe dinți în acea dimineață. Nu, nu mă spălasem. De asemenea, nu mă răsesem pe picioare… şi nici nu făcusem duș… nu mă pieptănasem… şi nu îmi amintisem să cumpăr un deodorant nou.

Hazel cea veche ar fi ieşit aşa din casă – și ar fi mirosit în halul ăsta – doar dacă ar fi avut un termen-limită de predare. Hazel cea nouă se foia grăbită printre umbrele lumii reale, asemenea unui șoarece antiigienă, cam tot timpul, șapte zile din şapte.

— Uf! De ce-o fi aşa de greu? am mormăit.

Cuplul cu problema de spaţiu m-a privit cu coada ochiului.

— Ha! Asta a spus ea? m-am justificat.

Trasul cu ochiul s-a transformat în nişte sprâncene expresiv ridicate și un acord tacit de eliberare a mesei aflate lângă femeia cea ţicnită.

— E în regulă. Sunt scriitoare. E normal să vorbesc singură în public, am explicat în grabă, în timp ce ei își strângeau cafelele și se îndreptau către uşă, prelingându-se în umiditatea înăbușitoare a lunii august.

Am oftat și mi-am plesnit obrajii cu mâinile, strângându-i astfel încât să imit o față de pește. Domnul cu maiou Lenny Kravitz, care părea să-și conducă propriul Genius Bar, și-a ridicat privirea peste ochelarii gen Ben Franklin.

Mi-am eliberat fața și i-am oferit ceea ce am sperat să fie un zâmbet uman. S-a întors la cele două telefoane mobile și la iPadul lui, în timp ce eu mi-am șters palmele de pantalonii scurți. Pielea mea era grasă și uscată în același timp, o combinație imposibilă şi scârboasă. Când am dus până la capăt întreaga mea rutină de îngrijire a pielii ultima dată, în loc să-mi bag capul sub robinet? La naiba, când am dus ceva la bun sfârşit ultima dată?

Ei bine, cu siguranță am terminat pad thai-ul luat aseară la pachet. Se pune, nu?

Am scanat cafeneaua, în căutarea unui indiciu care să mă inspire sau să mă motiveze, lucruri care cândva mă făceau să fiu un adult productiv. Dar n-am găsit nimic, nicăieri. Cu un oftat adânc, am mâzgălit comă, precum și dușmani eterni și canoe. Ultimul a fost auzit de un cuplu vesel de pensionari irlandezi, care păreau că tocmai ieșiseră dintr-un magazin de echipamente sportive. Comandaseră matcha și brioşe fără gluten, înainte de a părăsi cafeneaua cu ghetele lor de drumeție asortate.

Ceasul de pe perete era de părere că sosise ora plecării. Mă aflam aici de trei ore şi nimic nu dovedea acest lucru, decât un pahar de cafea cu gheață, acum gol, cu numele meu pe el. În proporție de optzeci la sută, eram sigură că subconștientul meu o făcuse pe barmaniţă să pară că strigase: „Latte cu gheață şi vanilie pentru Expirata“.

Cu genul de geamăt pe care oamenii de la o anumită vârstă în sus îl fac atunci când se ridică de pe scaun, la ei acasă, m-am ridicat şi eu. Stătusem prea mult în apartamentul meu, dacă nu-mi mai aminteam diferența dintre zgomotele „din intimitatea propriei case“ și cele „în prezența altora“. Mi-am adunat accesoriile de scriitor — caietul, pixul, laptopul și telefonul — și am ieșit să înfrunt canicula.

Înainte de a ajunge la capătul străzii, îmi simţeam părul ca şi cum şi-ar fi dublat volumul şi am dat să îl potolesc, dar, în acel moment, un tip cam la 1,70 metri, într-un Ralph Lauren pe comandă, care urla o serie de amenințări din ce în ce mai serioase la telefon, mi-a aruncat o privire peste umăr.

Zoey l-ar fi etichetat drept expert financiar și i-ar fi trântit niște insulte. Tot ea era și femeia care cu siguranță avea să mă ucidă când o să afle că încă nu am produs nimic. Niciun capitol, nicio schiță, nicio idee. Trăiam într-un soi de scenariu oribil, gen Ziua Cârtiţei, în care fiecare zi era la fel cu cea dinainte. Dar, spre deosebire de Bill Murray, eu încă nu găsisem un scop precis.

M-am întors la mine în apartament, dar vecina, al cărei nume nu-l cunoșteam, probabil că nu mi-a auzit rugămintea de a ține liftul, acoperită de schelălăitul celor doi Yorkie din dotare. Am reușit să mă târăsc pe cele patru rânduri de scări, până în casă, și să intru.

Starea locuinţei mele reflecta starea în care mi se găsea şi mintea. Mai precis, era o amestecătură dezastruoasă de gunoaie. Cândva un „încântător“ și „îngrijit“ apartament cu două dormitoare, din Upper East Side, acesta arăta acum ca un boschetar care tocmai a găzduit tăierea panglicii la inaugurarea unei pieţe de vechituri din groapa de gunoi.

— Este oficial. Sunt unul dintre acei oameni care își pierd mințile și încep să adune pliculeţe cu sos de soia și pliante de aruncat la ghenă, am spus, practic, nimănui.

Pliante şi hârtii erau stivuite la întâmplare, pe fiecare suprafață plană vizibilă. Cărțile se revărsaseră de pe rafturile grele de nuc, pe podea, în grămezi dezordonate. Bucătăria microscopică ajunsese aproape de nerecunoscut, sub vreo opt straturi de vase murdare și recipiente vechi pentru mâncare. Pereții acoperiţi cu un tapet imprimat, pe care cândva îl găsisem fermecător, nu găzduiau altceva decât laude înrămate și amintiri din vieți de mult apuse.

M-am înveselit pe moment.

— Poate că eroina este vreo colecţionară? Bleah. Nu. Nu-i nici sexy și nici măcar igienic.

Vechea Hazel nu ar fi lăsat niciodată lucrurile să ajungă într-un asemenea hal. Multe ar fi făcut ea altfel. Dar era moartă și îngropată. RIP, dragă Hazel.

M-am îndreptat spre dormitor, ca să-mi schimb pantalonii scurți de „plecat de-acasă“ către sală și să mi-i pun pe cei de tip „câte găuri în fund sunt prea multe?“ Era timpul să mă întorc la muncă… sau cel puțin să petrec încă o bucată de vreme reproșându-mi că am devenit cel mai trist scriitor de comedii romantice din lume.

______

Am mormăit când am auzit o bătaie în uşă.

— Ce parte din „livrare fără contact“ nu ai înţeles? m-am lamentat în timp ce îmi ridicam fundul de pe canapea.

Vârful papucului s-a agățat de piciorul măsuței, trimițând pe podea o cascadă de plicuri nedesfăcute.

Am întins mâna după cordonul halatului de baie, dar nu l-am găsit. Așa că mi-am tras reverele peste sânii fără sutien și îmbrăcați în tricou și am deschis ușa.

— Arăți ca un rahat perfect.

Femeia cu păr buclat, care purta un costum roșu impre­sionant, venise cu judecata, nu cu mâncarea mea chinezească.

Am lăsat halatul să se desfacă și mi-am încrucișat brațele.

— Ce cauți aici, Zoey? Sunt foarte ocupată și importantă.

Oaspetele nepoftit a trecut pe lângă mine și a început să se plimbe prin casă, pe tocurile ei fabuloase, de zece centimetri, lăsând în urmă un norişor de parfum scump. Zoey Moody, agent literar obsedat de modă și cea mai bună prietenă a mea încă din clasa a treia, știa cum să-şi facă intrarea.

Am închis ușa și m-am sprijinit de ea. De obicei mă văd cu Zoey la ea acasă ori în localuri care servesc alcool, ceea ce mi-a permis să trăiesc ca Oscar the Grouch.

— Ocupată cu ce? Să prinzi rădăcini? a întrebat ea, ridicând o cutie de pizza slinoasă, care stătea în echilibru pe un munte de farfurii nespălate.

I-am smuls cutia din mâini și am încercat să o înghesui în coșul de gunoi din bucătărie, doar pentru ca acesta să dea pe-afară, respingând orice supliment.

— Nu prind rădăcini. Lucrez la un… scenariu, am mințit.

— Tot lucrezi de vreun an.

Am renunțat și am aruncat cutia pe jos, lângă gunoi.

— Știi cine-s ăia care cred că e floare la ureche să scrii o carte? Oamenii care nu au scris niciodată una.

— Știu. Autorii sunt nişte plante delicate pline de creativitate, care au o nevoie constantă de îngrijire și hrană. Bla, bla, bla. Ei bine, ghici ce? Și agenții au nevoie de tot felul de chestii. Cum ar fi ca unii clienți să răspundă la telefon. Știi măcar pe unde se află al tău?

— Este acolo.

Am făcut un gest vag către întregul apartament.

Zoey m-a privit încruntată, strângând din buzele roșii.

— Când ai ieșit ultima oară la cină? Sau să iei aer? Sau, nu știu, când ai făcut duș?

Buclele blond-roșcat tremurau în împletitura pe care și-o făcuse.

Am ridicat o mână și am adulmecat. La naiba! Din nou uitasem să comand deodorantul.

— Am flashbackuri cu mama spunându-i adolescentei din mine să lase cărțile și să iasă să socializeze, m-am plâns. Asta s-a întâmplat între soțul cu numărul doi și cel cu numărul trei, în caz că ții socoteala.

— Eu nu sunt mama ta. Sunt agentul tău și, uneori, prietena ta. Și în ambele calităţi, îţi spun că ai atins oficial standardele depresiei tipice femeii singure.

— Nu pe cele ale unei fete bătrâne?

A aruncat o șosetă pătată cu sos de soia.