Tinerelor queer — dragostea voastră
va salva lumea

E o iubită în poveste, dar povestea-i neschimbată.

leonard cohen, you want it darker

UNU

INESA

Floris Dekker îmi pune cadavrul fiicei lui pe tejghea.

— Te rog, îmi zice.

Sanne încă poartă o rochie albă, mototolită, pătată la tiv de ceva ce-ar putea să fie rugină, dar știu prea bine că nu este. Materialul tern, asprit de prea multe spălări și cu o nuanță de gri, trădează un produs comandat din catalogul online Caerus. Cusăturile par gata să pocnească la umeri și la coate. Un articol mai de la coada listei, ieftin și produs în masă.

— Nu, îi spun apăsat. Nici gând.

— Te rog, repetă Floris. Doar atât mi-a mai rămas.

Tehnic vorbind, nu-i așa. Ce-i drept, soţia lui, Norah, a murit în primăvară — din cauză că a băut apă contaminată; dacă ar fi locuit în Lower Esopus, ca aceia dintre noi care n-au instalaţii sanitare în casă, ar fi știut că e cazul să fiarbă apa înainte s-o bea —, dar lui Floris i-a mai rămas destul de pe urma ei. Toate datoriile sale la Caerus, plutind prin casa pustie ca niște fantome, strângându-i gleznele și încheieturile cu mâinile lor reci, ca niște cătușe spectrale.

Și acum, chiar și după moartea lui Sanne, o să aibă companie. Sanne avea doisprezece ani, îndeajuns de mare să-și adauge propriile fantome la total.

— Îmi pare rău, îi spun.

Părul lui Sanne e ud și încâlcit. Dacă n-aș ști adevărul, aș zice c-a murit înecată. Dar nimeni nu se îneacă pe-aici: de îndată ce suntem în stare să mergem și să vorbim, toată lumea din provinciile mărginașe deprinde semnele care avertizează că nivelul apei crește și că s-ar putea să-ţi fugă pământul de sub picioare. Eu n-am asistat la moartea ei, spre deosebire de toţi ceilalţi locuitori din Esopus Creek, care au rămas cu privirea aţintită la ecranul tabletei până li s-au înroșit ochii — căci cum ai putea să adormi, când riști să ratezi punctul culminant? Jertfa?

Părul ei ud e singurul lucru pe care îl pot privi. Dacă mă uit la chipul ei sau la trunchiul complet încremenit, pe care stă să pocnească rochia rămasă mică — sau, mai rău, la șirul de vânătăi care-i acoperă gâtul —, va trebui să mă bag sub tejghea și să borăsc.

Având în vedere cu ce mă ocup, nu te-ai aștepta să am un stomac așa sensibil.

Floris strânge din dinți.

— Fratele tău e pe-aici?

Îl privesc circumspect. N-am fost îndeajuns de dură cu el.

— Luka ţi-ar spune același lucru. Nu acceptăm cadavre umane.

Sunt cât pe-aci să adaug încă un „îmi pare rău“, dar, dacă o fac, o să întrebe din nou de Luka.

— Pot să plătesc mai mult, îmi zice Floris în schimb, ridicând un pic glasul. Șaizeci și cinci de credite.

Preţul nostru standard pentru un cerb-cu-coadă-albă este de șaizeci de credite și, ținând cont că sunt pe cale de dispariţie, în curând o să putem cere dublu. N-am de gând să ciopârţesc cadavrul unei fete de doisprezece ani pentru două pachete în plus de pastile de decontaminare cu aromă de piersică, oricât de tare s-ar bucura mama de ele.

Pe deasupra, Floris minte. Nu-și permite să plătească mai mult. Dacă ar fi avut creditele, Sanne ar fi încă în viaţă. Din pricina asta, mi-e greu să-l compătimesc. Dacă acumulează și mai multe datorii, n-o să mai aibă cu ce altceva să plătească decât cu propria viaţă. Sanne a fost un scut firav, proptit între el și recuperatorii de la Caerus. Răzbunarea lor plină de cruzime, ascunsă sub masca dreptăţii.

Lui Floris îi tremură buza de jos, astfel că pare și mai slab și scofâlcit la faţă. E din Upper Esopus, ceea ce înseamnă că mănâncă mai bine decât noi, dar nu cu mult. Deși știu că nu hrana l-a băgat în datorii. Niciodată nu e asta cauza.

Îmi las privirea să revină la Sanne. Are ochii doar pe jumătate închiși, cu genele deschise la culoare, ca puful de păpădie gata să fie suflat de vânt.

Ăsta e unul dintre lucrurile mărunte pe care le-am aflat în branșa noastră: de fapt, e greu să-i închizi ochii unui mort. Toată lumea își închipuie că, odată ce-ai murit, corpul devine flasc și flexibil, când, de fapt, e taman pe dos. După moarte, corpul înţepenește. Rigor mortis. În cele din urmă, desigur, putrezește și se dezintegrează, dar la început rămâne rigid și încremenit, de parcă ar încerca să se menţină cum era în ultima clipă de viaţă, ceea ce, pe undeva, îmi ușurează munca.

Întotdeauna îmi place să-mi pun problema astfel — ca și cum cadavrele m-ar ajuta la fel de mult cum le ajut eu. Și ele, și eu ne dorim să rămânem în viaţă, sau cât mai pe-aproape.

Când îmi trece gândul ăsta prin minte, mi se pune un nod în gât. Nu de dragul lui Floris, ci al lui Sanne. Pentru că ar fi, poate, o soartă mai bună decât să fie îngropată într-un mormânt fără nume și uitată. Și pentru că Floris merită, poate, să i se reamintească întruna ceea ce i-a făcut.

Inspir adânc, bag mâna sub tejghea și deschid un sertar. Floris ridică din sprâncene, cu o expresie în care se citește speranţa.

Scot una dintre sticluţele de-acolo și i-o întind, destul de reticentă.

— Aici e o combinaţie de alaun și borax, îi zic. Ambele au rol desicant — absorb umezeala din carne și așa rezistă mai mult. Nu pot să-ţi explic exact cum...

Dar Floris deja m-a apucat de mână și-mi desface degetele.

— Mulţumesc, mulţumesc.

— Stai! îngaim, în timp ce el bagă sticluţa în buzunar. Trebuie să introduci substanţa sub piele și...

Nu-mi duc până la capăt propoziţia pentru că, în final, tot nu mă simt în stare să-i dau instrucţiuni pas cu pas despre cum să-și căsăpească și să-și împăieze fiica.

Floris întinde din nou mâna spre Sanne. Un strop de apă se prelinge pe tâmpla fetei și mă abţin cu greu să-l șterg.

— Inesa, îmi zice, tu ești printre cei cumsecade.

Nu sunt sigură dacă vrea să spună că mă număr printre locuitorii cumsecade din Lower Esopus, cei care nu se plâng când locuitorii din Upper Esopus ne inundă de șase ori pe an din cauză că adună prea multă apă în rezervor, sau printre taxidermiștii cumsecade, cei care nu-ţi iau bani pe fiecare capăt de aţă și strop de glicerină, ori printre oamenii cumsecade din neamul Soulis — poate. La cât de mult o detestă toată lumea din Esopus Creek pe mama, nici nu-i un titlu greu de câștigat.

Sau poate că vrea să spună că mă număr printre cei care nu-l judecă pentru ceea ce a făcut. Pentru că a sacrificat viaţa fiicei lui ca să-și plătească datoriile. Dar în privinţa asta s-ar înșela. Poate că nu-l urăsc la fel de mult ca restul lumii din oraș, dar nu e ceva ce-aș putea ierta. Sau uita.

Strâng din dinți și-i arunc o privire glacială, închipuindu-mi că sunt cu douăzeci de centimetri mai înaltă, cât Luka.

— Vreau șaptezeci și cinci de credite.

Fără o vorbă, Floris își scoate cardul Caerus și-l lipește de tableta mea crăpată, apoi ridică trupul fiicei lui de pe tejghea și pornește spre ușă. O deschide cu piciorul, făcând să scârţâie balamalele ruginite. Când ușa se trântește în urma lui, firma micuţă de lemn pe care scrie SOULIS — ATELIER DE TAXIDERMIE zdrăngănește în aer, ca niște clopoţei de vânt ieftini.

Mă sprijin în coate și-mi las capul în mâini. Am nevoie de câteva minute, în care respir sacadat, ţinând ochii închiși, ca să-mi pot scoate din minte chipul lui Sanne. Când bătăile inimii mi-au revenit la normal, mă las să cad pe podea, în spatele tejghelei.

Desicantul pe care i l-am dat lui Floris face pe puţin nouăzeci de credite. Luka o să mă omoare.

Descopăr destul de repede de ce se prelingea apă de pe Sanne — plouă. N-a mai plouat de câteva zile (o minune în Esopus Creek), așa că trebuie să-mi dezgrop pluta din talmeș-balmeșul de după tejghea. Cerul e de un violet întunecat, vârstat cu roz de la poluanţii îndeajuns de puternici să străpungă norii groși. Nici nu apuc să încui prăvălia, că apa îmi vine până la genunchi și haina ai putea s-o storci.

E o furtună din aia înverșunată, fulgerătoare, care te ia pe nepregătite, genul în urma căruia nivelul apei ar putea să crească până la picioarele canapelei noastre. Acasă Luka probabil că a început deja să pună sacii de nisip. Mă urc pe plută și verific cu prăjina adâncimea apei — ajunge până la semnul de 22 de centimetri —, apoi mă avânt prin ploaie.

Apa — de un cafeniu-închis, tulbure — șiroiește pe Main Street, gonind dinspre Upper Esopus spre Lower Esopus. E trecut de ora 18 de-acum, așa că a început naveta de seară, toţi proprietarii de prăvălii se urcă pe plute și vâslesc spre casele aflate mai la înălţime. Pe cealaltă parte a străzii inundate o văd pe doamna Prinslew, merge de-a bușilea pe veranda prăvăliei, îndesând zdrenţe pe sub ușă. Cei patru fii ai ei s-au mutat cu toţii în sud, în Metropolă, și acum se ocupă de una singură de prăvălia cu bunuri de pe piaţa neagră. Ștergându-și stropii de ploaie de pe fruntea ridată, se lasă pe călcâie și întoarce capul, întâlnindu-mi privirea.

Simt cum mi se înfiripă instinctiv întrebarea în gât­lej: Aveţi nevoie de ajutor? Dar un al doilea instinct, mai puternic, o înăbușă. Aici, în provinciile mărginașe, oferta nu e un gest de bunăvoinţă. Pentru că orice ajutor presupune recunoștinţă și orice strop de recunoștinţă creează o datorie.

Asta e lecţia pe care ne-a insuflat-o Caerus — treptat și apoi dintr-o lovitură — când s-au epuizat creditele și au venit să-și recupereze datoriile.

Mă mulţumesc să-i fac cu mâna doamnei Prinslew, înclinând din cap. Îmi răspunde la gest, iar eu îmi văd de drum.

La ora asta, barcagiii au ieșit cu toții, scoţând un ban pe seama celor care nu pot vâsli singuri.