Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Du mußt dein Leben ändern.

Über Anthropotechnik

Autor: Peter Sloterdijk

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2812-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3033-7

EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Carmen Eberhat

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: Stefan Bertaln, The Spider with the Wheel.
The Speed of Terror, 1983

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Dan Crăciun

CORECTURĂ: Oana Aanei

1 „Aurora. Gânduri despre prejudecățile morale”, Cartea întâi, p. 26, în Nietzsche, Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dănilă, Hestia, Timișoara.

Introducere
Despre turnura antropotehnică

O stafie bântuie Occidentul: stafia religiei2. Primim de pretutindeni asigurări că, după o îndelungată absență, a revenit printre oamenii lumii moderne și că am face bine să-i luăm în serios noua prezență. E drept că, în 1848, anul în care apărea Manifestul, stafia comunismului nu se reîntorcea printre oameni, ci era o apariție nouă în rândul celorlalte amenințări ale epocii, în vreme ce fantoma de azi se ridică pe deplin la înălțimea naturii sale „bântuitoare“. Fie că mângâie sau amenință, fie că este salutată ca un spirit binevoitor sau temută ca o umbră a iraționalității omenești, apariția sa, ba chiar simplul fapt de a o anunța, impune pretutindeni respect. Asta, desigur, dacă lăsăm laoparte vara ofensivei ateiste din 2007, căreia îi datorăm două dintre cele mai facile pamflete din istoria intelectuală recentă, semnate de Christopher Hitchens și Richard Dawkins. Puterile bătrânei Europe s-au adunat laolaltă cu pompă, pentru a da o petrecere de bun-venit care s-a bucurat de o audiență colorată: Papa și învățații islamici, președinții americani și noii conducători de la Kremlin, toți Metternichii și Guizoții zilelor noastre, curatorii francezi și sociologii germani.

Încercarea de a repune religia în drepturile consacrate de odinioară implică impunerea unui protocol care le cere noilor convertiți și celor căzuți recent sub vraja ei mărturisirea erorilor de judecată anterioare. Ca pe vremea primului merovingian, care s-a convertit la creștinism după ce a câștigat o bătălie, și odraslele Iluminismului răsuflat de astăzi trebuie să ardă ceea ce au venerat și să venereze ceea ce au ars3. Odată cu această turnură, intuiții liturgice de mult apuse ies din nou la suprafață și pretind novicilor din „societatea“ postseculară o distanțare publică față de pozițiile critice la adresa religiei din perioada iluministă; căci, de pe acele poziții, autodeterminarea era conceptibilă numai cu prețul recuperării de către muritori a forțelor irosite de ei pe lumea de dincolo, pentru a le pune în slujba optimizării vieții lor pământești. Trebuiau retrase cantități mari de energie de la „Dumnezeu“ pentru a putea în sfârșit intra în formă în lumea oamenilor. Acest transfer de putere a stat la baza elanului epocii care s-a pus în slujba unui mare cuvânt defectiv de plural, acela de „progres“. Agresivitatea umanistă a mers atât de departe, încât a ridicat speranța la rang de principiu. Avuția celor disperați avea să devină astfel primum mobile al unor vremuri mai bune. Cine se punea în slujba acestei cauze prime, transforma pământul într-o țară de adopție, pentru a se realiza acolo — și numai acolo. De acum înainte, tot ceea ce conta era distrugerea oricăror legături cu sferele mai înalte și investirea tuturor puterilor astfel eliberate în existența profană. Dacă Dumnezeu ar fi existat, ar fi devenit atunci, în măreția lui, figura cea mai singuratică din întreg universul. Emigrarea din lumea de dincolo în cea de aici a luat de-a dreptul forma unui exod. Situația demografică actuală a Europei de Est, cu o populație în declin, pare, prin comparație, un caz de suprapopulare. Faptul că majoritatea oamenilor, prea puțin impresionată de ideologiile imanenței chiar și în zilele Iluminismului triumfător, își îngăduia escapade dincolo de graniță e o cu totul altă problemă.

Între timp, au ajuns însă la putere forțe cu totul diferite. Situația actuală e guvernată de o înțelegere mai complexă a oportunităților oferite individului. Iluminismul devenit conștient de el însuși și-a dezvăluit paradoxurile, a pătruns în sferele vieții în care lucrurile, ca să citez un autor cunoscut, „devin complicate și triste“4. Din avântul necondiționat către viitor n-au mai rămas decât niște resturi obosite. Nu mai lipsește mult până când ultimii purtători de drapel ai speranței iluministe se vor retrage la țară, devenind un soi de comunitate Amish a postmodernismului. Alți adepți ai progresismului etern dau curs invitațiilor din partea organizațiilor nonguvernamentale al căror scop declarat este salvarea lumii. Pentru ceilalți, semnele vremurilor indică nevoia revizuirii și declinul. Nu puțini sunt contemporanii dezamăgiți care încearcă să se agațe cu orice preț de producătorii și distribuitorii iluziilor progresiste, ca și cum ar exista o protecție a consumatorului pentru piața de idei, la care ar putea apela. Arhetipul juridic al epocii noastre, procesul de despăgubire, a fost extins asupra unor vaste sfere ale vieții. Nu ne-au învățat oare varietățile americane ale acestui tip de proces că trebuie să cerem sume exorbitante la început, pentru a primi o despăgubire cât de cât satisfăcătoare la sfârșitul încleștării dintre avocați? Descendenții celor expulzați din rai cer în mod deschis despăgubiri de toată frumusețea, ba chiar îndrăznesc să viseze la compensații epocale. Dacă ar fi după ei, întreaga expropriere a lumii de dincolo ar trebui anulată. Unii mai întreprinzători dintre cei care abia și-au redescoperit religiozitatea nu și-ar dori nimic mai mult decât să repună în funcțiune — dacă s-ar putea peste noapte! — fabricile dezafectate ale producției metafizice, ca și când am fi ieșit, în sfârșit, dintr-o recesiune.

Se află oare Iluminismul european într-o criză de formă? El este, în orice caz, un experiment de tip „pantă alunecoasă“ și, din perspectivă globală, o anomalie. Sociologii religiei o spun fără echivoc: oamenii continuă să creadă cu tărie peste tot în lume, numai în societatea noastră occidentală a fost glorificată deziluzia. Într-adevăr, de ce ar trebui ca europenii să fie singurii care țin dietă când vine vorba de metafizică, în vreme ce restul lumii continuă să se înfrupte nestingherit la mesele bogat împodobite ale iluziei?

Să nu uităm un lucru: Marx și Engels au scris Manifestul Comunist cu intenția de a înlocui basmul despre fantoma numită comunism cu o combativă afirmare de sine a adevăratului comunism. Acolo unde nu exista decât teama banală de fantome, ar fi trebuit să se nască acum o teamă justificată față de un dușman real al condițiilor existente. Și această carte este dedicată criticării unui mit și înlocuirii lui cu o teză pozitivă. Într-adevăr, povestea despre revenirea religiei după „naufragiul“ Iluminismului trebuie pusă în contrast cu o viziune mai clară asupra faptelor spirituale. Voi arăta că o reîntoarcere la religie este la fel de imposibilă ca o întoarcere a religiei — pentru simplul motiv că nu există „religie“ sau „religii“, ci doar sisteme de exerciții spirituale greșit înțelese, fie că sunt practicate în colectivități — de obicei în biserică, ordo, umma, sangha — sau în forme individualizate — prin interacțiunea cu „Dumnezeul personal“, la care cetățenii modernității și-au făcut asigurare privată. Astfel, distincția anevoiasă dintre „religia adevărată“ și superstiție ajunge să fie lipsită de obiect. Există doar sisteme de exerciții spirituale care sunt mai mult sau mai puțin capabile sau demne de a fi perpetuate. Falsa dihotomie dintre credincioși și necredincioși devine irelevantă și trebuie înlocuită cu distincția dintre cei care practică exerciții spirituale și cei care nu o fac sau o fac în mod diferit.

Într-adevăr, ceva se întoarce astăzi printre noi — dar înțelepciunea convențională conform căreia avem de-a face cu resurgența religiei nu poate răspunde adecvat interpelărilor critice. Nu este vorba nici despre revenirea unei grandori dispărute, ci mai degrabă de o schimbare de accent într-un continuum care nu a fost niciodată întrerupt. Ceea ce este cu adevărat recurent și merită toată atenția noastră este mai mult de natură antropologică decât „religioasă“, prin implicațiile sale: pe scurt, este vorba despre reflecția asupra constituției imunitare a ființelor umane. După secole de experimente cu noi forme de viață, am ajuns la înțelegerea faptului că oamenii, indiferent de etnicitate sau de condițiile economice și politice care le guvernează viața, există nu numai în „condiții materiale“, ci și potrivit unor sisteme imunitare simbolice și unor structuri ritualice. Despre țesătura acestora vom discuta în cele ce urmează. Se va lămuri de la sine de ce folosim termenul neutru de „antropotehnică“ pentru a ne referi la aceste dispozitive pe parcursul descrierii lor.

Deocamdată aș vrea să fac un prim pas pentru a justifica interesul față de aceste chestiuni, reamintind bine-cunoscutul îndemn al lui Wittgenstein de a pune capăt „pălăvrăgelii despre etică“. Între timp, a devenit posibilă reformularea acelei părți a discursului etic care nu este pălăvrăgeală în termeni antropotehnici. Începând cu anii 1840, eforturile făcute în această direcție au constituit — deși sub nume diferite — centrul confuz al „studiilor culturale“ moderne. Programul etic al prezentului a apărut pentru o clipă în deplină claritate când Marx și tinerii hegelieni au formulat teoria conform căreia omul însuși este cel care produce omul.