EDITORI:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTARE:

Smaranda Nistor

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Gabriela Anghel

CORECTURĂ:

Dușa Udrea-Boborel

Rodica Petcu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: When I Say No, I Feel Guilty. How to Cope — Using the Skills of Systematic Assertive Therapy

Autor: Manuel J. Smith

This translation published by arrangement with Doubleday, an imprint of The Knopf Doubleday Group, a division of Penguin Random House, LLC.

All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form. No part of this book may be used or reproduced in any manner for the purpose of training artificial intelligence technologies or systems. This work is reserved from text and data mining (Article 4(3) Directive (EU) 2019/790).

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2781-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-3032-0

Declarația
drepturilor asertive

I. Ai dreptul să-ți judeci propriul comportament și propriile gânduri și emoții și să-ți asumi răspunderea pentru declanșarea lor și pentru consecințele lor asupra ta.

II. Ai dreptul să nu oferi motive ori scuze care să-ți justifice comportamentul.

III. Ai dreptul să decizi dacă ești dator să găsești soluții la problemele altora.

IV. Ai dreptul să te răzgândești.

V. Ai dreptul să faci greșeli și să fii răspunzător pentru ele.

VI. Ai dreptul să spui „Nu știu“.

VII. Ai dreptul să fii independent de bunăvoința celor cu care urmează să ai de-a face.

VIII. Ai dreptul să fii lipsit de logică în luarea deciziilor tale.

IX. Ai dreptul să spui „Nu înțeleg“.

X. Ai dreptul să spui „Nu-mi pasă“.

AI DREPTUL SĂ SPUI „NU“
FĂRĂ SĂ TE SIMȚI VINOVAT

Prefață

Teoria și tehnicile verbale ale terapiei asertive sistematice reprezintă rezultatul direct al lucrului cu oamenii obișnuiți, în încercarea de a-i învăța câte ceva despre gestionarea eficientă a diverselor tipuri de conflicte inerente traiului în societate. Motivația mea inițială pentru elaborarea unei metode sistematice de învățare a comportamentului asertiv s-a datorat numirii mele ca ofițer de evaluare pe teren la Centrul de Instruire și Dezvoltare al Corpului Păcii* situat în zona dealurilor din apropiere de Escondido, statul California, în timpul verii și toamnei lui 1969. În această perioadă, am observat cu consternare că tehnicile tradiționale — numite fantezist „armamentarium“ — ale psihologiei clinice (de fapt, ale oricărei alte discipline terapeutice) erau destul de limitate în cadrul acelui tip de instruire. Metodele uzuale — cum ar fi intervenția de criză, consilierea individuală sau psihoterapia, procesul în grup, incluzând sensibilizarea culturală sau ședințele de dezvoltare personală — nu reușeau decât într-o mică măsură să-i pregătească pe voluntarii novici din Corpul Păcii, oameni cât se poate de obișnuiți, pentru a gestiona problemele de interacțiune umană cotidiană cu care majoritatea voluntarilor veterani se confruntaseră deja peste hotare în țările-gazdă. Eșecul nostru în a-i ajuta pe acești tineri entuziaști a devenit evident după cele 12 săptămâni de instruire și consiliere intensivă, când s-au confruntat, de exemplu, cu prima simulare a demonstrării folosirii unui pulverizator portabil pentru insecticide. Ciuciți pe un câmp prăfos, în chip de fermieri latino-americani și alcătuind un grup pestriț, se aflau doctori în științe umaniste, psihologi, un psihiatru, instructori de limbă și voluntari veterani echipați cu pălării de paie, șorturi, sandale, bocanci militari, teniși sau în picioarele goale. În timp ce voluntarii își desfășurau demonstrația practică, așa-zișii fermieri se arătau complet dezinteresați de pulverizatorul cu insecticid, însă extrem de interesați de înșiși străinii veniți în sătucul lor. Cu toate că voluntarii ar fi putut răspunde corect la orice întrebare legată de agronomie, de control al dăunătorilor, irigații sau fertilizare, niciunul nu a fost capabil să dea vreun răspuns credibil la întrebări precum cele pe care le-ar fi pus, probabil, mai întâi, oamenii pe care doreau să-i ajute: „Cine v-a trimis aici ca să ne vindeți această mașinărie? De ce vreți s-o folosim? De ce ați bătut drumul din America să ne spuneți asta? Ce aveți de câștigat? De ce ați venit mai întâi în satul nostru? De ce ne trebuie recolte mai bune?“ Și așa mai departe. În timp ce fiecare voluntar încerca exasperat să vorbească despre pulverizatorul de insecticid, falșii fermieri continuau să le pună întrebări despre motivele venirii lor. Din câte îmi amintesc, nici măcar un singur voluntar nu a găsit un răspuns asertiv, de genul: „Quien sabe… Cine știe răspunsurile la toate întrebările voastre? Eu, nu. Știu doar că am vrut să vin în satul vostru, să vă întâlnesc și să vă arăt cum puteți să produceți mai multă hrană cu mașinăria asta. Dacă vreți să produceți mai multă hrană, poate că v-aș putea ajuta“. Fără o astfel de atitudine nondefensivă și fără o reacție verbală asertivă, aflați în poziția imposibil de apărat de a fi chestionați cu suspiciune, majoritatea voluntarilor au trăit o experiență neplăcută și greu de uitat.

Deși le predaserăm cunoștințele adecvate în materie de limbă, cultură și metode de lucru, nu-i pregătiserăm deloc pentru a face față în public unei examinări personale critice a motivelor, dorințelor, slăbiciunilor, chiar și a punctelor lor forte — pe scurt, o examinare a lor înșiși ca persoane. Nu-i învățaserăm cum să reacționeze în astfel de situații, în care voluntarii doreau să vorbească despre agronomie, în timp ce falșii fermieri (la fel cum ar fi făcut adevărații campesinos) doreau să vorbească despre voluntari. Nu-i învățaserăm cum să reacționeze într-o astfel de situație, pentru că pe atunci nu știam exact ce să-i învățăm. Aveam cu toții niște vagi idei despre situația respectivă, dar niciunul dintre noi nu a fost realmente de ajutor. Nu-i învățaserăm pe voluntari cum să se afirme fără a trebui să vină cu justificări sau motive pentru tot ceea ce făceau ori doreau să facă. Nu-i învățaserăm să răspundă simplu: „Pentru că vreau…“, lăsând restul în seama celor pe care încercau să-i ajute.

În cele câteva săptămâni rămase până la depunerea jurământului și plecarea în misiune, am experimentat diverse variații și improvizații de pregătire terapeutică, cu cât mai mulți dintre voluntarii care se arătau receptivi. Pe măsură ce se apropia ultima săptămână, creștea și numărul voluntarilor care mă ocoleau. Niciuna dintre ideile mele nu avusese vreun rezultat sau măcar speranța unui rezultat, însă am făcut o constatare importantă: voluntarii care făceau față cel mai prost unei examinări personale critice erau cei care se comportau, în relațiile cu ceilalți, ca și cum nu puteau admite eșecul — păreau să considere că trebuie să fie perfecți.

Exact aceeași constatare am făcut-o în timpul practicii mele clinice din anii 1969 și 1970, în cadrul Centrului de terapie comportamentală din Beverly Hills, California, și al Spitalului Administrației Veteranilor din Sepulveda, California. Tratând și observând pacienți al căror diagnostic varia de la fobii normale ori moderate până la tulburări nevrotice severe și chiar schizofrenie, am realizat faptul că mulți dintre ei dădeau dovadă de aceeași nepricepere în confruntarea cu ceilalți, ca și tinerii voluntari din Corpul Păcii, chiar dacă într-o măsură mult mai mare. Mulți dintre acești pacienți păreau incapabili să facă față unor afirmații sau întrebări critice despre ei înșiși, venite din partea altora. În special unul dintre pacienți dovedea o atât de mare rezistență în a vorbi despre orice chestiune personală, încât după patru luni de psihoterapie tradițională am reușit să-l fac să spună doar câteva zeci de propoziții. Din cauza izolării sale verbale față de ceilalți și a evidentei sale anxietăți în a se găsi în preajma altor persoane, fusese diagnosticat cu nevroză anxioasă severă. Bănuind că, de fapt, am de-a face doar cu un caz extrem al sindromului voluntarilor din Corpul Păcii, am trecut de la „a vorbi“ despre el însuși la a vorbi despre persoanele din viața lui care i-au dat cel mai mult de furcă. În numai câteva săptămâni, am aflat că tatăl său vitreg îi inspira atât groază, cât și ostilitate, acesta obișnuind să i se adreseze în unul din două moduri: critic ori condescendent. Tânărul meu pacient nu știa, din păcate, alt mod de a se raporta la tatăl său vitreg decât punându-se în postura de obiect al criticii sau condescendenței. Drept urmare, în prezența acestui simbol al autorității, pacientul rămânea complet mut. Tăcerea sa aproape involuntară, izvorâtă din teama de a nu fi criticat și din convingerea că este incapabil să se apere, s-a generalizat și a fost folosită față de oricine dovedea un minimum de siguranță de sine. Când l-am întrebat pe acest tânăr temător dacă ar fi interesat să învețe cum să țină piept atitudinii critice a tatălui său vitreg, el a început să-mi vorbească într-un mod absolut relaxat. Am experimentat amândoi desensibilizarea față de criticile tatălui vitreg, ale familiei și în general ale celorlalți. Într-un interval de două luni, acest „nevrotic mut“ a fost externat, după ce instigase un grup de tineri pacienți să iasă la un chef stropit cu băutură din belșug și stârnind la întoarcerea în salon un tămbălău plin de veselie. Ultima dată când am auzit de el, se înscrisese la colegiu, se îmbrăca așa cum dorea, făcea multe dintre lucrurile pe care dorea să le facă, în ciuda protestelor tatălui vitreg, și nu se întrevedea vreo perspectivă de a reveni la spital.

După acest tratament încununat de succes, însă neconvențional, dr.