Totdeauna a fost acest vuiet,
această frenezie totdeauna…

Saint John Perse, Exil

În memoria lui Constantin Soreanu,
bunicul meu, autorul istoriei sale

I.

De pe povârniș, pietre mici și rotunde se desprindeau și se rostogoleau printre ferigi și buruieni, pe un perete de pământ, retezat oblic, și o puzderie de puncte albe alunecau într-un hău din care lumina se retrăgea odată cu aburii după-amiezii, mici spirale boțite, ca dintr-o pastă de argilă care se uscase și se sfărâmase, lăsând în pereții lor cratere minuscule. Gămăliile nu erau, de fapt, pietre, știa fără să fi fost nevoit să caute pe Google, era vorba de fosile, cochilii de moluște din etajul Levantin, distincția era importantă, deși, pentru ceilalți, pentru navetiștii care treceau pe șosea în mașini, grăbiți să se întoarcă acasă, pentru sătenii cu sau fără treabă, cu câte o roabă sau câte un hârleț, răsfirați de-a lungul drumului, și chiar și pentru srilankezii din cabinele excavatoarelor cu geamuri aburite, care se încăpățânau să înfigă cupele cu dinți de oțel în noroi cu câteva minute înainte de sfârșitul turei, diferența nu avea nicio relevanță. Utilajele erau acolo ca să răscolească pământul, să facă gropi adânci în care mai devreme sau mai târziu urma să se toarne ciment, pentru ca la marginea pădurii de stejari să se înalțe case de vacanță, case de weekend, case cu grădini și curți cu grătare de cărămidă, case cu mese de sticlă pe care se trăgeau liniuțele de cox cu fete de liceu care dansau în chiloți liliachii, cu buzele vinete și sfârcurile aproape negre în lumina fluorescentă a neoanelor, printre bărbați burtoși de prin părțile locului și camarazi americani sau italieni, la fel de burtoși și de înfometați, case de vânătoare noi și nu prea frumoase în liziera pădurii, ocupând câteva parcele din suprafața lăstărișului, unde, pe vremuri, rânduri de ceri și de fagi fuseseră puse la pământ noaptea, când zgomotul drujbelor își făcea drum spre stele.

Mai demult, privise din depărtare pădurea cocoțată pe dealurile din jurul orașului, vara — un brâu de culoarea malachitului, toamna, o bandă de granit și de doliu, după ce frunzele se scuturau și ploile făceau șiroaie pe pante, o văzuse și de aproape, când mergea cu bătrânul să adune plante pentru ierbar și cochilii de moluște, fără defecte, în eprubetele compromise de la laborator. După ce a plecat de acasă, n-a mai știut nimic de pădure, rânduri de zăbrele în jurul unui teritoriu pierdut, din care nu mai reușea să recunoască decât mirosul de frunze putrede și de humă, l-a aspirat din nou, odată cu aerul rece, și o mâzgă fină i-a coborât din cerul gurii de-a lungul gâtului.

În apropiere de oraș a tras de volan și a intrat cu mașina printre copaci, fără să-i mai dea explicații fetei. Era un moment bun să oprească și să privească locurile cum o făcuse pe vremuri, iar ca să descoperi un lucru din trecut trebuie să te dezbari de emoțiile amintirilor, să fii cât se poate de lucid, de preferat, cinic. Foarte devreme, încă din timpul anilor de studiu, realizase că cinismul era chiar mai important decât memoria, pentru ceea avea de făcut, sau, mai bine spus, cinismul era esențial pentru conservarea rezervației naturale a memoriei. Scopul unui documentar era să găsească lucrurile și faptele așa cum fuseseră ele, chiar dacă realizatorul păstra varianta inițială doar pentru el, iar celorlalți le servea o piesă de montaj, un surogat de realitate, în timp ce adevărul se ascundea în trecut la fel ca fosilele de moluște, îngropate în pământ, cochilii murdare de noroi și nu prea plăcut mirositoare.

În josul pantei JCB-urile cu carcase galbene făceau ultimele eforturi înainte să se întunece, se învârteau și scoteau sunete stridente atunci când dădeau cu spatele, iar senzorul de distanță le semnaliza câte un bolovan sau câte o movilă, își zdrăngăneau brațele metalice și răsturnau fără pauză, în remorca unui camion, grămezi de pietre și de cochilii prinse în bulgării de pământ, vreascuri umede și frunze ce putreziseră sub zăpadă, puțină câtă fusese până la sfârșitul iernii.

Fata și-a schimbat obiectivul de perspectivă cu unul pentru detaliu, așa încât să vină mai aproape de cochiliile ce se trezeau dintr-odată scoase din întuneric, cu rânjetele sparte către lumină, o lumină pe care nu o văzuseră nici atunci când fuseseră în viață, poate că memoria lor rudimentară o fixase ca pe o temperatură plăcută a mediului, o zonă de confort, energia favorabilă înmulțirii, nimic mai mult, apoi memoria se transformase într-un punct de calciu, iar punctele de calciu se uniseră într-o spirală ce amintea de o mare dispărută, la fel ca vuietul valurilor în corpul răsucit al scoicilor de pe plajă. S-a uitat la ciuful ei de băiat și la perciunii în colț, care îi mărgineau urechile ascuțite, de culoarea cărămizilor stropite de ploaie, un profil incert și atrăgător, de băiat sau de fată, cum își ținea un genunchi în pământ și pe celălalt, flectat, își odihnea coatele, ascunzându-și fața cu aparatul de fotografiat.

Cu mâinile în buzunare, el a răscolit pământul cu vârful bocancului, rostogolind o piatră lucioasă, apoi s-a uitat din nou la oamenii care își făceau treaba fără să fie preocupați de distincții aparent irelevante. Cum ar fi fost ca atunci când oprise pe marginea drumului să-i fi luat la întrebări? De ce credeți că vă găsiți aici? Cum vă simțiți într-o cabină de excavator? Vi se pare că această carcasă intermediază contactul dumneavoastră cu lumea? Cum vi se pare ospitalitatea românească atunci când lucrați fără carte de muncă? Credeți că dacă angajatorul nu vă plătește asigurările de sănătate și pensia e mai mult din cauza laturii sale dacice sau a celei romane? Sau e vorba de influența nefastă a scandinavilor asupra moldovenilor?

A izbit cu piciorul scoarța tare a unui stejar, brăzdată de crăpături, o investigație care ar fi ajuns într-un final la distincția dintre pietre și cochilii.

Acolo fusese cândva o mare, pe când Pământul părea ceva tihnit, o lume inundată, unde protozoarele și amibele — mai târziu, moluștele — își vedeau de treburile lor în tăcere, atrăgându-se sau ferindu-se unele de altele fără prea multe comentarii. După ce marea se retrăsese, pe pământul sărat se înălțase un mic cartier rezidențial, case înșiruite după o poartă care era înzestrată cu senzori de mișcare. Cadrul cu zăbrele aluneca pe șine în timp ce o lampă de avertizare se aprindea intermitent deasupra lui. Șoferii așteptau cu mâinile pe volane și fețele lor treceau din roz în portocaliu, odată cu fazele ledului. Din amintirea mării cenozoice nu mai rămăseseră decât ferigile drepte în lumina înșelătoare a zilei care scădea: părea blândă și dintr-odată urma să se retragă în spatele pădurii, lăsând frigul să pornească în urmărirea ei.

La un moment dat oamenii aceștia n-o să mai fie aici.

Apoi o să vină alți oameni să sape și o să găsească cochiliile unei civilizații dispărute: lustrele albe de la Ikea și clopoțeii de vânt feng shui, câte un manșon de plastic de la furtunul de stropit peluza, practic nedegradabil pe perioada unei epoci geologice. Sute de mii de piese din oțel, fațetate hexagonal, rămase de la o civilizație care a descoperit posibilitatea să-și monteze mobila cu imbusul.

Și-a scuturat tălpile bocancilor de firele de pământ, moi și pufoase, legate la un loc prin ațe albe, resturi de rădăcini care împânzeau solul în căutarea apei și a hranei la sfârșitul iernii, și s-a apropiat de fată, dar ea nu a mai răspuns, a continuat să tragă cadre, țac țac țac țac țac țac, aproape fără să se miște, poate doar o discretă rotație laterală a umerilor, ceea ce pentru un ochi neexersat ar fi fost o provocare să-și dea seama în ce fel ar fi ieșit diferite fotografiile la developare. Poate o nuanță mai deschisă a luminii, poate o văpaie care izbucnește în grosimea aerului, galbenă și portocalie, făcând să strălucească firele de praf când una dintre ultimele raze de soare șterge lentila din unghi închis. Poate o impresie de consistență mai dură a unei cochilii. Poate haloul de umbră, de pe o fereastră a vilei din fundal, unde două siluete fac sex pe o comodă Gursken.

Obiectivul schimbă ochiul, îi spusese cândva în autobuz, când a remarcat cum se uita la anvelopa pe care o strângea pe genunchi, de fiecare dată când roțile de Otokar săltau peste gropile de pe Delea Nouă. Ăsta a fost vreo 700 de euro.

Cum adică schimbă ochiul? Vezi altfel, vrei să zici?

Nu, vezi la fel, dar obiectivul îți arată ce vedea ochiul tău, a insistat fata.

Adică îi arată și celuilalt ce vedea ochiul tău.

Vezi ce văzuseși deja.

Poate chiar despre asta era vorba, să găsești un aparat care să-ți arate ce ai văzut înainte, cândva, și apoi ai uitat sau poate altcineva din neamul tău a văzut, iar tu nu ai acces decât la povestea unui contur, o imagine care nu se arată ochilor. Poate fata găsise aparatul potrivit ca să vadă lucrurile, deși nu părea cu mult mai lămurită decât el sau nu voia să-i spună, în vreme ce el orbecăia. I se părea că au ajuns atât de departe de ce căutau la început, încât, fără să-și dea seama, a scos din nou telefonul din buzunar, de parcă în procesorul androidului se înregistra timpul pierdut pe traseu, și n-a fost nevoie decât ca ultima cifră de pe ecran să se schimbe sub ochii lui, un minut în plus, ca să tresară.

Hai, hai, să mergem!

Mă mai zorești mult? Tragi de mine ca de câine.

Credeam că tu ai tras de mine să venim aici.

Și asta facem. Suntem aici.

Nu știu sigur dacă asta facem. Mi se pare că stăm în pădure și nu suntem acolo.

Credeam că vrei să vezi situl arheologic.

Și acum ce facem? Fotografiem aerul?

Aerul e mediul și sensul luminii. Lumina face forma lucrurilor, iar forma produce la un moment dat sensul.

Nu-i invers?

După ce practici multă vreme forma, o să-i găsești sensul, i-a zis și a închis, cu un clic de abia auzit, diafragma aparatului.