editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
director editorial
anansi. world fiction:
Bogdan-Alexandru Stănescu
redactare:
Mădălina Marinache
design:
Andrei Gamarț
director producție:
Cristian Claudiu Coban
dtp:
Gabriela Anghel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Stone Blind
Autor: Natalie Haynes
Copyright © Natalie Haynes 2022
First published 2022 by Mantle an imprint of Pan Macmillan,
a division of Macmillan Publishers International Limited
Copyright © Editura Trei, 2025
pentru traducerea în limba română
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-2859-4
ISBN (EPUB): 978-606-40-3026-9
Fratelui meu, care mi-a fost alături la început,
și surorilor pe care le-am găsit pe parcurs
PERSONAJELE
STENO, EURIALE, MEDUZA — gorgonele —, fiicele lui Ceto și Forcus, zei ai mării. Trăiesc pe coasta de nord a Africii
ATENA, zeița războinică, fiica lui Metis — una dintre zeițele mitologice primordiale — și a lui Zeus, regele olimpienilor
POSEIDON, zeul mării, fratele lui Zeus, unchiul Atenei
AMFITRITA, regina mării, soția lui Poseidon
HERA, regina olimpienilor, soția lui Zeus
GAIA, zeița pământului, mama Titanilor și a giganților, printre care se numără Alcioneu, Porfirion, Efialtes, Euritos, Clitios, Mimas și Encelad
HEFAISTOS, regele fierar, fiul Herei (nu și al lui Zeus)
HERMES, zeul mesager
HECATE, zeița nopții și a vrăjitoarelor
DEMETRA, zeița agriculturii și mama Persefonei
MOIRELE, Ursitoarele
DINO, ENIO, PEMFREDO — graiele (surorile sure) —, personificări ale spiritelor mării. Folosesc la comun un singur ochi și un singur dinte
HESPERIDELE, nimfe de grădină însărcinate cu paza merelor de aur ale Herei. Plus că la ele găsești cam tot ce-ți trebuie într-o misiune eroică
NEREIDELE, cincizeci de nimfe ale mării, cu firi schimbătoare
Muritorii
DANAE, fiica lui Acrisius, un rege grec mărunt
DICTIS, prietenul ei, fratele lui Polidectes, rege în Serifos, o insuliță grecească
PERSEU, fiul lui Danae și al lui Zeus
CASIOPEEA, regina Etiopiei, soția lui Cefeu
ANDROMEDA, fiica lor
ERIHTONIOS, rege legendar al Atenei
IODAMA, o tânără preoteasă a Atenei
Alții
CORNIX, o cioară vorbăreață
ELAIA, o livadă de măslini din Atena
HERPETA, șerpi
Partea întâi
Sora
Gorgoneion
Vă văd. Le văd pe acelea pe care oamenii le numesc monștri.
Și-i văd pe oamenii care le numesc astfel. Pe sine se numesc eroi, desigur.
Le văd o clipă doar. Apoi nu mai sunt.
Dar e de-ajuns. De-ajuns ca să înțeleg că nu eroul este bun, curajos sau loial. Uneori — nu întotdeauna, dar uneori — el este monstruos.
Iar monstrul? Cine e ea? E ceea ce se întâmplă când cineva nu mai poate fi salvat.
Monstrul anume de care vorbesc e atacat, abuzat și denigrat. Și totuși, dac-ar fi să dai crezare poveștii, ea e cea de care se cuvine să te temi. Ea e monstrul.
Rămâne de văzut.
Panopeia
Dacă urmezi soarele la apus până în cel mai îndepărtat punct la care poți ajunge, vei găsi un loc unde marea face o cotitură strânsă și pătrunde în uscat. Te afli acolo unde Etiopia îl întâlnește pe Oceanos: cele mai îndepărtate ținuturi și cea mai îndepărtată mare. Dac-ai putea să-ți iei zborul până-n văzduh și să vezi ce văd păsările, acest canal (căci râu nu e, pentru că nu curge în direcția bună, ceea ce s-ar putea să ți se pară parte din farmecul său) se încolăcește ca o viperă. Tocmai ai trecut de graie, deși poate nici n-ai observat, cum nu ies niciodată din peștera lor, să nu carecumva să se împiedice pe faleza stâncoasă și să pice în marea zbuciumată. Oare ar supraviețui căderii? Desigur, doar sunt nemuritoare. Însă nici zeu să fii nu-ți dorești să-ți petreci eternitatea izbindu-te când de valuri, când de stânci.
În zborul tău iute, ai trecut și de sălașul gorgonelor, care trăiesc la doi pași de surorile lor graiele. Le zic eu surori, dar nici măcar nu se cunosc între ele. Deși nu știu sau au uitat de mult, aerul și apa sunt puntea dintre ele. Iar acum tu.
Va trebui să mai ajungi în niște locuri, bineînțeles, pe Muntele Olimp. În Libia, cum îi vor spune egiptenii și, mai târziu, grecii. Pe o insulă numită Serifos. Poate te descurajează ideea de a călători atâta. Însă, odată ce te-ai trezit pe meleagurile astea, înseamnă că te afli deja la capătul lumii, așadar trebuie să faci cumva cale-ntoarsă. Nu prea departe de-aici e căminul Hesperidelor, doar că ele n-o să te-ajute deloc, mă tem, chiar dac-ai reuși să le găsești (însă n-o să reușești). Așa că-ți rămân gorgonele. Îți rămâne Meduza.
Metis
Metis s-a preschimbat. Dac-ai fi zărit-o chiar în clipele dinainte să înțeleagă ce pericol o paște, ai fi văzut o femeie. Înaltă, cu mădularele lungi și părul negru și des împletit la spate. Ochii mari, conturați cu kohol. Își mișca atât de iute privirea, încât părea să pătrundă pretutindeni în același timp — nici când stătea locului nu-i slăbea vigilența. Își avea propriile mijloace de apărare, ce zeiță nu are? Numai că Metis era mai bine pregătită decât cele mai multe dintre ele, chiar dacă nu era înarmată cu săgețile lui Artemis și nici cu furia gata să dea în clocot a Herei.
Așadar, când a simțit mai degrabă decât a văzut că e în pericol, s-a făcut vultur și a zburat pe bolta cerului, cu vântul blând din miazăzi zburlindu-i penele aripilor aurii. Însă, oricât de ageri i-ar fi fost ochii, tot n-a zărit lucrul care-i ridicase firicelele de păr de la rădăcina cozii împletite când își luase înfățișarea de om. A făcut mai multe ocoluri prin aer fără să i se dezvăluie nimic, astfel că într-un sfârșit a coborât în zbor și s-a lăsat în vârful unui chiparos, lungindu-și gâtul robust când încolo, când încoace, cine știe? A rămas cocoțată acolo, pe gânduri.
De pe crengile înalte a zburat pe pământul nisipos, săpând brazde mărunte cu ghearele în țărână. Și dintr-odată n-a mai fost vultur. Ciocul încovoiat i s-a retras și picioarele învelite în pene i-au dispărut. Trecând de la un trup vânjos la altul, doar istețimea ochilor înguști i-a rămas neschimbată. A șerpuit pe pietre, cu solzii dorsali desenând o dungă maronie în zigzag și burta ca nisipul palid la culoare. Aluneca pe uscat la fel de iute cum zburase pe cer. Poposind sub un cactus de pere mare, s-a lipit bine de pământ, încercând să simtă de unde-i vine neliniștea, lucrul care-i scăpase pe când era vultur. Însă, în timp ce șobolanii aciuați pe la templul din apropiere goneau să scape de ea, tot nu simțea pașii făpturii de care trebuia să fugă la rândul ei. Oare ce-i rămânea de făcut?
A rămas multă vreme sub cactus, bucurându-se de pământul încins și mișcându-și doar ochii întredeschiși, nimic altceva. Era aproape nevăzută, știa. Puține făpturi o întreceau în iuțime, iar veninul colților ei nimicea pe oricine. N-avea de ce să se teamă. Însă simțurile tot îi spuneau că nu e în siguranță. Și nu putea să rămână acolo, în trupul de șarpe, la nesfârșit.
S-a descolăcit de la rădăcina cactusului și s-a mutat la umbra chiparosului. Dintr-odată s-a săltat de la pământ și iar s-a preschimbat. Dunga în zigzag de pe solzi i s-a fărâmițat, risipindu-se în pete, iar solzii i s-au muiat dintr-odată, luând înfățișarea unei blăni aspre. I-au crescut urechi și labe înzestrate cu gheare la capătul picioarelor musculoase. Era o panteră frumoasă, care plesnea cu coada muștele de nu se vedeau. A luat-o mai întâi încet, căci simțea fiecare pietricică sub pernițele labelor. A văzut iar fiorii de frică pe care-i stârnea în animalele din apropiere. Însă nici acum n-a reușit să-și alunge propria teamă. A gonit printre copaci, cu buruieni încâlcindu-i-se în blană pe măsură ce lua viteză. Nu i-au frânat deloc avântul. Putea să prindă orice făptură. Iar pe ea cine putea s-o prindă? Nimeni. Și-a savurat propria putere. Parcă mergea pe aer, toată numai mușchi, în căutarea prăzii. Și atunci a prins-o.
Zeus era pretutindeni și nicăieri. N-avea cum să fugă de norul strălucitor care o înghițea. A zvâcnit când ochii ei de felină n-au mai îndurat atâta lumină și s-a preschimbat la loc în șarpe, pe măsură ce norul parcă se îngroșa și o închidea tot mai strâns. A încercat să se strecoare pe sub el și să fugă, dar nu avea pe unde. Norul emana de pretutindeni, din pământ ca și din aer. A încercat să se îndepărteze cât mai iute de el, însă, oriîncotro se întorcea, norul era de nepătruns. Nu mai îndura strălucirea aceea, o dureau cumplit ochii, cu toată membrana care-i acoperea. A făcut o ultimă tentativă de a se elibera, tot schimbându-și înfățișarea: vultur, însă n-a putut să-și ia zborul pe deasupra; porc mistreț, însă n-a putut să-l înjunghie cu colții; lăcustă, însă n-a putut să-l mănânce; din nou panteră, însă n-a putut să fugă de el. Norul a început să se întărească și a simțit cât de tare o strânge. Mușchii îi zvâcneau sub apăsare, așa că nu i-a rămas decât să se facă tot mai mică și mai mică: nevăstuică, șoarece, cicadă. Iar apăsarea sporea. A mai încercat doar o dată: furnică. Apoi i-a auzit glasul respingător, îi spunea că n-are cum să-i scape. Știe ea ce are de făcut ca să n-o mai doară. Să se supună altei dureri. Dându-se în sfârșit bătută, a renunțat, revenind la înfățișarea de la început.
În timp ce Zeus o viola, s-a gândit cum e să fii vultur.
*
Singurul lucru bun când venea vorba de apetitul sexual al lui Zeus, își zicea adesea Hera, soția lui, era cât de repede și-l potolea. Pofta, căutarea și astâmpărarea lui durau atât de puțin, încât aproape reușea să se convingă că-s mofturi. Măcar dacă nu s-ar fi ales mereu cu odrasle. Zei și semizei de-a valma, fiecare ivit pe lume doar ca să-i întărească ei convingerea că Zeus nu-i nicidecum exagerat de pretențios atunci când alege s-o înșele. Până și ea, o zeiță cu rezerve aproape nesecate de dușmănie, abia mai ținea socoteala femeilor, zeițelor, nimfelor și plozilor urlători pe care trebuia să-i năpăstuiască.
De obicei nu era nevoie să-și întoarcă atenția asupra fostei lui soții. La Metis prefera să nu se gândească deloc, însă, dacă o făcea, îi stârnea o ușoară iritare. Nimănui nu-i place să fie pe locul doi sau trei, cu atât mai puțin Herei. Metis fusese soția lui Zeus cu mult înainte ca ideea să-i surâdă și ei. Se despărțiseră cu atâta timp în urmă, încât lumea și uitase că fuseseră vreodată căsătoriți. În zilele ei bune, Hera nici nu se gândea la asta. În zilele rele i se părea o înșelăciune.