Lui Luis,

din nou, fără ca vreodată să fie de-ajuns

Astăzi, când glia nu-ți face trebuință,

Tot dragă ți-e în cărți și-ți pare de priință.

Mai vie și visată aceasta ca aceea;

Nu alta, ci aceasta îți este astăzi glia.

Aceasta, ce Galdós ți-o face cunoscută,

Asemeni lui și iertătoare, și de potrivnică credință,

Urmând legea nescrisă semnată de Cervantes,

Cu spirit eroic și eroică luptă

Întru viitorul ce-i era sortit,

Și nu vremii sumbre și răscoapte unde pe cealalt-au zvârlit.

Adevărată pentru tine nu e acea Spanie vulgară și întristătoare

În care azi lichelele domnesc,

Ci această Spanie vie și veșnic nobilă

Plăsmuită în cărți de Galdós.

Aceasta ce de cealaltă ne vindecă și-alină.

Luis Cernuda, „Diptic spaniol“,

Dezamăgirea Himerei (1956–1962)

Dintre toate poveștile care alcătuiesc Istoria

Cea mai tristă este indiscutabil cea a Spaniei,

Căci se termină prost.

Jaime Gil de Biedma, „Apologia și petiția“,

Moralități (1966)

Madrid, 30 martie 1947

În ultima duminică a lui martie 1947 am fost să mă întâlnesc cu cea care-mi cunoștea adevărata identitate.

— Stați să vă văd, portăreasa a ieșit din chichineața ei ca să mă studieze din cap până-n picioare. V-ați pus ceva nou azi, Don Rafael?

— Ei asta-i, nimic, Benigna. Nu sunt vremuri de purtat ceva nou.

— Așa-i, dar... — și și-a băgat mâna în șorț ca să-mi arate o fundiță împletită din fâșii de frunză de palmier. Asta o s-o acceptați, nu-i așa? Să n-ajungeți ciung.

În Duminica Floriilor, dacă cineva nu poartă ceva nou, i se usucă mâinile. După doi ani de secetă și zile cu soare strălucitor pe un cer atât de albastru că părea proaspăt zugrăvit, dimineața aceea promitea mai degrabă tristețe decât ploaie. Era frig. Copiii care cinstiseră datina mergeau aplecați, zgribuliți în șosetele lor de mătase, în fustițele ușoare și pantalonii scurți, care parcă-i smulgeau din iarna pe care o traversau adulții în pardesie, pălării, mănuși de care copiii îmbrăcați ca de vară își țineau strâns mâinile goale. Ca să-și acopere nefericirea, în cealaltă mână purtau ramuri de palmier lucrate cu flori, funde și panglici colorate, model ce inspirase miniatura pe care Benigna mi-o strecurase în buzunarul de la haină. Copiii amărâți, dar bine înfofoliți, căci nu aveau nimic nou de purtat, îi priveau cu invidie.

Odată ajuns în Piața Salesas am intrat într-un bar, aproape gol între două liturghii, am comandat o cafea și m-am așezat cu spatele la chelner, ca să privesc direct spre ușa Bisericii Santa Bárbara, printr-o fereastră mare pictată cu litere albe. Astfel, printre laturile unui panou ce promitea cele mai bune sendvișuri de calamar din Madrid, i-am zărit pe cei care conduceau procesiunea. Un alai de ministranți, înarmați cu ramuri mari și aurii de palmier sau cu mici cădelnițe din metal, înconjurați de șase preoți înveșmântați în sutane brodate, ale căror culori indicau o ierarhie pe care eu nu eram în stare să o pricep. În timp ce tocmai coborau scara maiestuoasă, cu pasul lent, cadențat și solemn pe care credincioșii, îngrămădiți în spate, îl urmau, mi-am achitat cafeaua și am traversat piața. Când m-am așezat strategic aproape de gard, Sfântul Sacrament nu ajunsese încă printre muritori.

Erau atât de mulți oameni, atât de multe ramuri de palmier, atât de multe pardesie, pălării și femei de toate vârstele cu capetele acoperite, încât m-am temut că nu îmi va fi ușor s-o recunosc. Apoi am zărit-o, blondă cum nu mai fusese de la doisprezece ani, cu părul și mai auriu decât atunci când răspândea în trecere o aromă intensă de ceai de mușețel, miros ce mă frapase la ea încă de la început. În rest, nu prea se schimbase. Pe măsură ce se apropia, am constatat că e la fel de frumoasă, și ca întotdeauna mai degrabă de la distanță decât de aproape. În ciuda vremurilor și a faptului că niciun bărbat nu o însoțea, continua să se îmbrace ca să placă, trupul ei impunător într-un costum prea mulat pentru canoanele pudice ale Victoriei1, chipul grosolan de țărăncuță, lătăreț și dolofan, pe care eleganța ei nu reușise niciodată să-l îmblânzească. Broderia delicată din dantelă neagră, veche, de pe voalul care-i încadra capul o avantaja, deși îi accentua contrastul grosier al sprâncenelor întunecate cu nuanța blondă a părului, un aspect ciudat, ca de femeie de cabaret deghizată, pe care majoritatea celor din clasa ei socială nu și l-ar fi îngăduit. Dar ea nu era o oarecare, era Amparo Priego Martínez, iar îndrăzneala pe care o afișa m-a impresionat mai mult decât prevăzusem. Trăisem împreună prea multe lucruri, prea mult timp, ca să pot scăpa nevătămat din întâlnirea aceea. Din acest motiv nici măcar n-am îndrăznit să privesc spre copilul care mergea de mâna ei.

Ca și cum mi-ar fi fost mai ușor s-o abordez din spate, am lăsat-o să treacă și mi-am dat seama că nu se dusese singură la biserică. O însoțeau două femei, alți copii și, deși nu aș fi putut spera la o companie mai inofensivă, a fost destul ca să mă facă să mă clatin. Pentru o clipă, m-am întrebat ce căutam eu acolo, ba chiar mi-a trecut prin cap să renunț, să mă răsucesc pe călcâie și să mă întorc direct acasă. Am ezitat doar o clipă. În secunda următoare, mi-am făcut drum printre pardesie și voaluri, am ajuns în dreptul ei și am apucat-o de cot.

— Bună ziua.

N-am mai spus nimic altceva, nu era nevoie. Aceste două cuvinte au operat o transformare radicală pe chipul copleșitor de sănătos, cu obraji pufoși și rumeni, de care o auzisem plângându-se de atâtea ori. Dacă ar fi putut să se privească în oglindă în acel moment, ar fi văzut o variantă a ei care poate că i-ar fi plăcut mai mult, pielea palidă ca o mască de ceară, încordată și cu un aer dintr-odată delicat, fragilă în tremurul mărunt al buzelor, în strălucirea umedă a ochilor larg deschiși.

— Guillermo... mi-a șoptit numele într-un murmur abia perceptibil și s-a uitat în dreapta și în stânga să vadă dacă prietenele ei, indiferente la întâlnirea noastră, cântau în continuare în falsetul strident pe care spanioloaicele pioase îl asociau cu devoțiunea. Ce cauți aici?

— Ce să caut? Ca și tine... am rostit pe tonul normal al unei conversații, iar ele au întors capul, s-au uitat la mine, au înaintat puțin și au continuat să cânte. Cinstesc Ziua Domnului.

Comentariul a făcut-o să zâmbească à contre-coeur și a liniștit-o suficient cât s-o încurajeze să-și reia mersul. M-am așezat în stânga ei, ca și cum singura mea intenție era să sărbătoresc Duminica Floriilor alături de ea, și pentru câteva secunde i-am inspirat în tăcere mirosul, o combinație precisă de parfum și transpirație care mi-a excitat nu doar simțul olfactiv. Am închis ochii și mi s-a părut incredibil că mă aflam acolo, atât de aproape de Amparo, păstrând distanța precaută a celor care-și sunt străini, dar ea a avut imediat grijă să înlăture orice neînțelegere.

— Pleacă de aici, nu i-am întâlnit ochii când am privit-o, ațintiți spre vârful auriu al ostensoriului ce deschidea procesiunea. Dispari în clipa asta, acum.

— Imediat, am asigurat-o tot în șoaptă. Am venit doar să te văd, trebuie să vorbim.

— Nu prea cred.

— Ba eu cred că te înșeli. E în avantajul tău să stai de vorbă cu mine, serios, s-a întors în cele din urmă și m-a privit. Știu că încă locuiești în cartierul Salamanca, pe strada Ayala numărul 45. Mâine după-amiază e în regulă? Voi fi acolo în jurul orei 18:00.

Nu a refuzat, dar nici nu a spus da. Înainte să poată întredeschide buzele, am simțit că ceva mă trage de mâneca pardesiului.

— Domnule! Era mâna unei fetițe blonde de cinci ani, cu părul de culoarea mușețelului, îmbrăcată și pieptănată ca o păpușă, ce semăna atât de mult cu Amparo când era mică, încât am crezut că e fiica ei.

— Hei, domnule! a insistat în așa măsură, încât toate buclele i s-au mișcat deodată. E foarte drăguț ce purtați acolo. Mi-o dați mie?

— Asun! Amparo s-a întors repede spre ea și am simțit cum corpul i se relaxează, încordarea care o ținea ca armura rigidă a unei statui s-a disipat într-un suspin ce a precedat o mustrare prea aspră pentru o vină atât de măruntă.

— De câte ori să-ți spun că nu se cade să ceri? O să te spun maică-tii.

Încă îmi aminteam totul, inclusiv că pe sora ei mai mare o chema Asunción. Fetița aceea, care trebuie să fi fost fiica acesteia, a ridicat din umeri și a continuat să întindă palma spre mine cu atâta neastâmpăr, că m-a făcut să râd. Și, în timp ce scoteam cu grijă din buzunar cadoul oferit de Benigna, căpșorul cafeniu al băiatului pe care îl evitasem intenționat tot drumul s-a ițit de cealaltă parte a mamei sale.

— Îl vrei? am încercat să nu mă uit la el în timp ce imaginea lăcomiei personificate dădea din cap. Bine, uite aici, pentru tine, pentru că tu... și inima mi-a săltat din piept când m-am întors spre el... ești prea mare pentru chestii din astea, nu-i așa? La opt ani…

— De unde știți că am opt ani?

Înalt pentru vârsta lui, subțire, avea fața prelungă, părul negru, întunecat și promitea să devină un bărbat cu sprâncene stufoase, nas drept, mai degrabă alungit, poate suficient de alungit cât să susțină ochelarii ce aveau să corecteze o miopie precoce și care semăna foarte puțin cu singura familie pe care o cunoscuse vreodată.

— Pentru că sunt foarte deștept. I-am zâmbit și, de parcă ar fi încercat să-mi contrazică bănuiala, mi-a zâmbit în felul mamei lui.

— Știu că i-ai împlinit în septembrie, că locuiești pe strada Ayala, că ești fiul lui Amparo și știu…

O cunoșteam atât de bine, încât nu a fost nevoie să o privesc ca să-i simt frica și am ghicit înainte de a o vedea că are să se albească la față.