Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: VITA SEGRETA DELLE EMOZIONI

Autor: Ilaria Gaspari

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2843-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-3023-8

EDITORI: Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Ioana Petridean

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: © Elena Valent 2020

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Mirela Voicu

CORECTURĂ: Lorina Chițan

Emoțiile au dreptate

În natură nu se întâmplă nimic care să poată fi pus pe seama ei ca un viciu.*

BARUCH SPINOZA

Un acces de tuse

La nouă ani am fost pentru prima oară la Scala ca să văd baletul Romeo și Julieta de Prokofiev. Îmi amintesc multe din seara aceea: sala, candelabrul uriaș, catifeaua, opulența, foyer-ul, unde toată lumea bea vin. Balerinii, scenografia, costumele... Eram în culmea fericirii. Un singur detaliu era nelalocul lui. Recomandările fuseseră clare: să nu fac zgomot, să nu vorbesc. La operă nici să tușești nu poți.

Și dacă-mi vine să tușesc, ce mă fac? Eticheta operei era una drastică: e interzis să strănuți, să caști, să bombăni, să tușești.

Așa că, toată seara, stând pe un fotoliu cu sufletul la gură și cu ochii ațintiți asupra scenei, deși eram fermecată de cât era de frumoasă prima mea ieșire „de oameni mari“, doar la tuse m-am gândit. N-am voie să tușesc, îmi tot spuneam; și, chiar dacă nu eram deloc răcită, tot concentrându-mă asupra acestui unic gând obsedant, să nu tușesc — să nu tușesc — să nu tușesc, am simțit o răgușeală care s-a calmat abia la sfârșitul spectacolului.

Și vouă vi s-a întâmplat, nu-i așa? Ți se spune: să nu râzi; și simți cum te cuprinde o periculoasă poftă de râs, îți înăbuși un hohot, dar nu mai reziști și izbucnești în râs. Ți se spune: să nu plângi, pentru că nu se cade! Și, cu cât ți se spune asta mai des, cu atât te pișcă mai tare ochii și nasul. Ți se mai spune o dată. E deja prea târziu.

Am fost o fetiță emotivă, o adolescentă emotivă, acum sunt o femeie emotivă. Mă agit din nimic, mă las dusă de val, mă înduioșez, îmi schimb dispoziția. Plâng la filme, chiar și la acelea foarte proaste, plâng când trebuie să-mi iau rămas-bun de la cineva, chiar și atunci când plec eu. Uit cum se termină cărțile pentru că mă întristează gândul că lucrurile trebuie să se termine. Uneori simt cum inima îmi explodează de bucurie, iar după o clipă mă cuprinde tristețea. Păstrez orice: bilete, vederi, cupoane de reduceri, ca să încerc să-mi amintesc cine eram și cine sunt, pentru că simt nevoia să rămân în legătură cu ceea ce am trăit.

Mi s-a întâmplat să izbucnesc în lacrimi când n-ar fi fost cazul — când nu mi-aș fi putut îngădui asta. Cel mai recent s-a întâmplat în timpul unei întâlniri online; lacrimile pe Zoom sunt la fel de jenante, vă asigur. Mi-a fost rușine? Firește. N-aș fi vrut să dau dovadă de fragilitate, dar, după cum se spune, a fost peste puterile mele. Mă rog, mi-am zis eu, cine zice că o lacrimă te descalifică? Plânsul e omenesc; tuturor li se întâmplă să plângă, din varii motive.

Abia după mult timp am priceput că a fi emotiv nu înseamnă că ești instabil sau dezechilibrat; înseamnă doar că ești viu, deschis și vulnerabil în fața contactului cu lumea.

O interdicție ambiguă e în vigoare în privința emoțiilor: pe de-o parte, ești descurajat să le încerci, pentru că sunt semn de slăbiciune, pentru că sunt rușinoase, pentru că deschid o fantă care seamănă poate prea mult cu o rană în profunzimea vieții celor care le simt; pe de altă parte, sunt fluturate cu un exhibiționism de cunoscător, ca niște medalii, spre a satisface curiozitatea răutăcioasă a celor care le privesc.

Multor bărbați li se pare și acum că nu se cade să fie văzuți cu ochii în lacrimi sau tulburați și să admită că viața îi copleșește, îi irită și îi dă peste cap. Deși ni se întâmplă tuturor.

Pentru multe femei, faptul că sunt considerate emotive, deci instabile, înseamnă o continuă subminare a autorității lor la locul de muncă, în politică, în viață. Chiar și atunci când retorica emotivității și a empatiei le învăluie și le sanctifică pe femei, emoția este văzută, până la urmă, ca o trăsătură tipică victimelor, ceea ce devalorizează nu doar persoana, ci emoția însăși.

De câte ori nu reprimăm ceva doar pentru că ne stânjenesc privirile celorlalți sau pentru că nu ne simțim îndreptățiți să simțim ceea ce simțim? Se întâmplă chiar ca, dintr-un sentiment de vinovăție, să nu recunoaștem nici față de noi că am simțit ceva. Asta fiindcă suntem obișnuiți să privim în mod neîncrezător emoțiile; fiindcă suntem învățați să nu ne exprimăm emoțiile.

Însă și teama de a părea vulnerabili, și rușinea de a lăsa să iasă la iveală ceea ce simțim, dar și invidia față de cei care par să facă asta cu mai multă ușurință sunt, la rândul lor, tot emoții.

Și astfel, din cauză că n-am avut încredere de la început în ceea ce simțeam, ne trezim într-un impas: din emoțiile pe care le-am reprimat s-a dezvoltat altceva, mai puternic și mai tenace, care de-acum chiar ne poate domina. Rușinea și frica sunt „pasiuni triste“, insidioase, de vreme ce ne constrâng să ne concentrăm în mod obsesiv pe noi înșine și ne îndepărtează de ceilalți; ne împiedică să mergem înainte, să ne cunoaștem cu adevărat, iar cunoașterea de sine e condiția esențială ca să poți aspira la fericire. Și atunci, mai bine să încercăm să cunoaștem emoțiile, pe ale noastre și pe ale celorlalți. Chiar și pe cele triste. Ca nu cumva să devenim prizonierii lor și să fim șantajați de ele. Mai bine să încercăm să ieșim din starea de analfabetism emoțional care duce la lipsă de înțelegere și, uneori, chiar la violență.

Subiectul este atât de delicat, încât chiar și astăzi clasificarea emoțiilor face obiectul dezbaterilor; multe studii de psihologie evolutivă identifică unele emoții „fundamentale“, însă numărul acestora variază între șase și opt. Este vorba despre emoții care se manifestă la fel în lumea întreagă (de cele mai multe ori, lista este următoarea: dezgust, surprindere, frică, furie, fericire și tristețe; dragostea nu se află pe listă, fiind prea strâns legată de ritualuri socioculturale specifice). În orice caz, există mai multe teorii și modele de clasificare a emoțiilor. Cartea de față nu are nicidecum pretenția să prezinte clasificări exhaustive, ci se dorește un parcurs, o scurtă călătorie emoțională în care, pornind de la emoțiile legate de conștientizarea timpului (un proces pe cât de omenesc, pe atât de anevoios și lipsit de speranță) și trecând prin cele legate de conflictul dintre eu și celălalt în definirea (imposibilă) a granițelor identității, ajungem la deschiderea către lume, care este o consecință a cunoașterii reciproce.

Pentru fiecare dintre noi, firește, uimirea, iubirea, ura și dorința, bucuria și tristețea** au alt chip, însemnând ceva tainic, legat de experiență, care asociază fiecăruia dintre aceste cuvinte o amintire, un parfum, o persoană, o situație, o anumită amprentă lăsată în memorie. Însă e vorba de emoții pe care le încercăm cu toții: cei puternici și cei slabi, cei norocoși și cei ghinioniști, cei veseli și cei melancolici. Astfel încât, deși pentru noi au o semnificație personală, intimă, adesea la limita inefabilului, știm să le recunoaștem și atunci când le manifestă ceilalți. Luați aminte: pesemne că vă este mai familiară expresia de dezgust, de duioșie sau de uimire a cuiva drag pe care aveți ocazia să-l observați — încruntarea trăsăturilor, care reflectă o anumită stare de spirit, ca niște valuri care încrețesc apa —, decât propria expresie; asta dacă nu cumva vă petreceți viața în fața oglinzii. Învățăm să citim emoțiile pe chipul celor care ne iubesc și au grijă de noi încă din fragedă pruncie și, de-a lungul vieții, mereu va exista cineva care să le citească pe ale noastre, uneori fără ca noi să ne dăm seama. Ele ne înlesnesc comunicarea printr-un limbaj universal pe care îl învățăm tocmai pentru că ne unește cu ceilalți; pentru că emoțiile îi privesc și îi impresionează pe toți. Reprimarea sau exacerbarea lor ostentativă, care le modifică, făcându-le mincinoase, reprezintă un efort neplăcut și chiar un risc — precum autocondamnarea la răgușeala care te apucă la teatru, când ți se spune că nu ai voie să tușești.

Filosofia vindecătoare

Ce este, însă, emoția?

Cuvântul e destul de recent, spre deosebire de conceptul la care se referă, dar, firește, la fel ca orice altceva, se modifică în funcție de perspectivă și de abordare.

Înainte să le fie aplicată eticheta actuală, ceea ce astăzi numim emoții au fost numite, de-a lungul multor secole și în multe limbi, pornind de la cuvântul grecesc πάσχειν (páschein) și de la corespondentul său latinesc pati (literal: „a pătimi“), pasiuni. Termenul pasiune denotă pasivitate; e vorba îndeobște despre pasivitatea sufletului, în vreme ce trupul e activ, după cum remarca Descartes la mijlocul secolului al XVII-lea, în tratatul său intitulat Pasiunile sufletului. Înaintea acestei dezbateri, se cristalizase deja o prejudecată persistentă cu privire la trup, privit ca „greutate“ și impediment în libertatea și evoluția sufletului; ca și cum ceea ce simțim, ceea ce ne ancorează în lumea perceptibilă, ar fi un obstacol în calea propășirii noastre intelectuale și spirituale. Dar, în ciuda înrădăcinării acestei prejudecăți, încă din antichitate filosofia și medicina s-au ocupat de studierea pasiunilor. Pe de-o parte, pe filiera care pornește de la Retorica lui Aristotel și ajunge până la Scolastică, în care, treptat, se înfiripă ideea că manifestările simțurilor și ale ființei noastre pot fi clasate într-un sistem de virtuți și vicii. Pe de altă parte, pasiunile sunt cercetate în tradiția medicală, prin așa-zisa „teorie umorală“, care pornește de la Hippocrate și ajunge până în Renaștere fără să aibă, de fapt, momente de întrerupere, fiind susținută de medicina islamică de-a lungul întregului Ev Mediu.