Revărsatul zorilor

Mă îndrăgostisem lulea în liceu de o fată credincioasă cu un nume ciudat, ceva cu M., pe care nu-l pun aici, fiindcă a existat cu adevărat și nu vreau decât să vă spun o poveste. Venise în Oltenia de undeva din Ardeal, poate cu vreo cinci sau șase ani înainte să o cunosc. Avea un tată militar, care era repartizat în diverse zone ale țării și de data asta nimeriseră la o bază din oraș. N-am știut niciodată ce făcea tatăl, ce grad avea, și nici mama; n-am ajuns să-i cunosc și nici măcar să-i văd. Posibil să fi fost căpitan. În anii ăia, familiile de militari o duceau încă bine și plutea în jurul lor o aură de burghezie confortabilă, severă și, în consecință, provincială. M. mi-a zis odată că mama ei ne văzuse vorbind pe stradă și a spus-o în șoapte grele de importanță, de parcă mi-ar fi comunicat ceva periculos sau ocult; am trăit o vreme cu impresia că până și să fie văzută pe stradă cu un băiat era o chestiune de dezonoare pentru ei. Vorbea despre familie cu o anumită deferență, dacă nu chiar teamă, și nu-mi lăsa impresia că sunt oameni pe care să-i poți minți ușor ori c-ar fi genul de familie căreia să vrei să-i ieși din vorbă.

Era credincioasă, dar nu protestantă — pe atunci cei mai credincioși oameni din Oltenia erau neoprotestanții, dintre care se găseau câțiva și printre copiii din cartier, pe care-i priveam cu suspiciune, fiindcă ni se spunea la școală că sunt oameni care-au căzut pradă unei credințe periculoase, că nu țineau sărbătorile și mâncau doar soia. Ortodocșii din oraș erau mai puțin împovărați de datoriile lor față de divinitate și-și vedeau de cele religioase cu ușurătatea dintotdeauna a oamenilor din sud, făcându-și cruce în fața bisericilor și înjurându-și copiii cu tandrețe de toți cristoșii. La ea se vedea că nu e de-acolo și abia mai târziu mi-am dat seama că menținea distanța asta între sine și loc cu oarecare mândrie, dacă nu chiar dispreț. Nu vorbea aproape deloc, ceea ce — dacă ai crescut în Oltenia — este de un nefiresc vecin cu groaza. Nu ridica vocea niciodată și nu se dădea în stambă, iarăși neobișnuit. Avea în schimb niște ochi bogați și părea că-și îngropase toată firea în privirea lor intensă și cenușie. În fine, se vedea că nu e de-a locului și din faptul că se ducea la biserică în mod regulat, în fiecare duminică, și cred că începusem să mă duc și eu numai ca s-o văd mai des și să-i vorbesc în drum spre casă, deși moștenisem din familie o impietate care era în stare să profaneze orice simbol al evlaviei.

Nu pot acum să înțeleg cum am negociat toate lucrurile astea cu ea sau de ce n-a fost nevoie.

Când ne-au repartizat la liceu, am nimerit într-o clasă de uman cu vreo opt sau nouă fete care-mi fuseseră colege și în generală. Nu mai țin minte dacă eram nerăbdător să scap de colegii mei vechi, dar, dacă mi-o dorisem, universul n-avea de gând să se pună în acord cu dorințele mele. Pe multe dintre fetele astea le cunoșteam foarte puțin, deși împărțisem aceeași sală de clasă cu ele vreme de opt ani. Una dintre ele mai ales, care citea Proust la treisprezece ani și trecuse cu lauri prin toate olimpiadele, era precedată de un oarecare renume intelectual și o știau toți profesorii, dar altfel toate erau deștepte, din specia celor care obișnuiau să plângă trei zile și să vină la școală cu ochii umflați de tristețe dacă luau altceva decât un zece la română. Repartizarea fusese aleatorie, așa că ajunseseră în clasa asta oameni din tot orașul; era o clasă de uman și cei mai mulți elevi erau fete, dar eram obișnuit cu asta; fusesem crescut de femei și printre femei și, în afară de faptul că mă mai dădeau din când în când afară când se schimbau de haine înaintea orei de sport, viața mea își păstrase coerența și era la fel cum o știam.

Ce se schimbase totuși era că în relațiile mele cu ele apăruse un soi de dezinvoltură; nu era nimic foarte evident și foarte puține lucruri precise. Cred că era de fapt doar vârsta. Pentru prima oară mi se întâmpla ca, în locul unui salut de la distanță, să le îmbrățișez sau să stăm la țigară, să ne îmbătăm cu un lichior ieftin de ciocolată și să râdem împreună. În fine, era adolescența în care forțezi puțin barierele decenței, ca să anunți că ești gata să intri în lume și că nu te mai poate ține nimic pe loc. Și discuțiile pe care le aveam cu ele deveniseră mai mature și mai firești. În primul rând, existau, asta se schimbase. Țin minte cum s-a oprit Teodora G. lângă mine într-o seară, să mă cheme să mă uit la buzele ei și să mă întrebe dacă are mustață. Îi spusese prietenul cu care se săruta în casa scării, unde îl lăsa să-i bage mâinile pe sub tricou și să-i frământe sânii, că îl înțeapă când o sărută și eu, cu mai multă eleganță decât mă credeam în stare, îmi trăsesem degetul ușor peste buza ei de sus, de la un capăt la altul, și-i zisesem că e doar puf. Apoi m-a condus sub un felinar să inspectez mai bine, dar n-am găsit nimic și i-am zis că poate-l mușcă ea în focurile pasiunii și-a râs, pe jumătate ofensată, întrebându-mă dacă chiar cred că nu știe să sărute, privindu-mă în ochi cu licărul ăla de maliție neastâmpărată, pe care mintea e întotdeauna pregătită să-l traducă în flirt. Terminam orele seara târziu, la 8, și mereu, la plecare, pe întuneric, se crea așa o atmosferă de intimitate și rușine, încărcată de posibilități care nu se împlineau niciodată.

Am avut parte de multe momente din astea, dar cu M., niciodată, nu se putea. În primii doi ani de liceu nu știu dacă mi-a adresat două întrebări care să n-aibă de-a face cu școala. Nici n-o vedeam adesea — deși avea niște ochi atât de vii și atât de nepământeni, de un verde sau un albastru-cenușă, spălăcit și în același timp izbitor, care sunt lucrul cel mai greu de uitat. Fetele din clasă, fetele astea dezinvolte cu care beam și fumam, care citeau James Clavell și Zola în pauze sau alte romane de mii de pagini, erau crude cu tot ce nu le semăna și mai ales cu celelalte fete, mai târzii și mai complexate, care citeau și ele James Clavell și Zola, dar cărora li se întâmplase în plus, și foarte rușinos, să nu fi pornit încă pe drumul descoperirii de sine.

Cred că M. era printre cele din urmă, dar n-aș ști să spun exact. În orice caz, lăsa impresia că își strângea comori în altă parte și nu pot să stabilesc exact când am început să vorbim. Trebuie să fi fost în clasele târzii; țin minte însă că m-am ținut după ea multă vreme de îndată ce m-am decis c-o vreau. I-am cerut într-o zi numărul de telefon și mi l-a scris pe foaie, inversând ultimele două cifre, pentru ca peste două sau trei săptămâni să-mi spună, cu un rânjet răutăcios, că o făcuse intenționat. Nu înțelegeam încă pe-atunci că joaca asta e de fapt un indiciu de intenții serioase sau măcar de interes. Când am reușit să o scot prima oară în oraș, a refuzat să mă lase să numesc ieșirea noastră „o întâlnire“; m-a plimbat în schimb la nesfârșit pe străzi până pe o alee lăturalnică din spatele teatrului, unde am stat un sfert de oră strigând la poarta unei bătrâne care locuia într-o casă veche, înaltă, de cărămidă. Voia s-o ajute cu treburile în casă și-l întrebase pe paroh dacă poate merge în vizită. Femeia era evreică — din ultimele familii evreiești din oraș — și o intrigase. În cele din urmă, bătrâna a ieșit furioasă și roșie la față și ne-a urlat de la balcon, o grămadă de piele și oase stând să se prăvălească în curtea cu iarbă, ca bărbatul de la finalul Tinereții fără bătrânețe:

— Am înțeles că vreți să mă ajutați! Dar nu vreau să m-ajutați, înțelegeți? N-am nevoie de ajutor! ne spunea cu o voce efemeră.

M. avea obsesia asta, să ajute cât mai mulți oameni, și știu că am izbucnit în râs când a întrebat-o, ușor alarmată, peste gard:

— Sunteți sigură? Părintele…

Se panicase, cred, fiindcă mereu se arunca asupra lumii cu idealismul ei creștin și, de fiecare dată când i se răspundea cu indiferență, nu știa ce altceva să mai facă să-și dovedească bunătatea. Atunci am început să mă îndrăgostesc și mai mult de ea și să fac lucruri ca să intru cu totul în bunele ei grații.

Auzisem că era interesată de dinastiile egiptene și am stat o noapte întreagă la frații Busuioc, sub privirile nerăbdătoare ale mamei Busuioc, ca să copiez pe calculator un tabel cronologic din introducerea unei cărți despre istoria Egiptului, în care erau listate toate cele nu știu câte zeci de dinastii, pe care le-am imprimat apoi, cu poza unui trandafir înrourat pe prima pagină, și i le-am dus, spre hazul restului lumii care-mi întâmpina străduințele cu sarcasm și nedumerire. Tot așa am strâns bani să-i fac cadou Egipteanul lui Mika Waltari, pe care i l-am și dat într-o iarnă cu drumuri alunecoase.

Poate atunci sau poate mai târziu, într-una din vacanțe, mi-a spus că se născuse într-un oraș mic din Transilvania, în Aiud, și, întors într-o zi din altă parte și neavând în fața mea decât singurătatea absolută a verilor de câmpie, pe care nu le poți niciodată umple suficient fără să-ți rămână în ele un spațiu pentru lehamite, mi-a dat prin minte că trebuie să merg să văd unde crescuse.

Vorbea cu ușoară venerație despre copilăria ei și mă pusese în legătură cu o prietenă de-a sa, care rămăsese în oraș, o fată mai frumoasă decât ea și social mai agilă, cu sâni mai mari și umeri mai puțin pleoștiți, mai puțin speriată de viață, cu care purtasem un schimb epistolar aproape un an întreg, în care ne-am trimis scrisori lungi despre iubire și toleranță, însoțite de fotografii, mirându-ne că e atâta ură în lume, înainte să dispărem din nou amândoi în anonimatul istoriei și să nu ne mai scriem niciodată. Și cu ea vorbisem mult despre M. și despre orașul ăsta; bănuiesc că trebuie să se fi adăugat și asta la motivele pentru care m-am adus atunci la gară, ca să văd cu ochii mei unde se născuse.

Într-o anumită măsură, o să vă mire, și acum trăiesc tot așa, de la o decizie impulsivă la alta, dar pe-atunci descoperisem această putere absolută de decizie pentru prima oară, fiindcă rămăsesem la șaisprezece ani singur în fața unei libertăți pe care nu învățasem încă s-o gestionez și care trebuie să fi fost completă, având în vedere că mi-a furat multă vreme mințile cu totul. Așa se face că mi-am luat bilet pentru un tren spre Aiud care pleca chiar în seara zilei în care m-am hotărât să mă duc.

În compartiment mai era un băiat, desculț, care spunea că vine din Videle, dar că adormise culcat pe banchetă și-i furase cineva bagajele și adidașii, pe care și-i dăduse jos ca să se întindă. Lângă el, un bărbat adult, care când îl compătimea, când nu-i venea a crede și-l privea cu coada ochiului. Pe controlori reușise să-i convingă — și e adevărat că băiatul era desculț și avea în picioare doar ciorapii, niște ciorapi albi, sport, întinși până sub genunchi, spre care arăta mereu în timp ce povestea, ca spre o dovadă irefutabilă a nevinovăției și nefericirii sale. Mergea la Petroșani. Ceruse telefonul cuiva din tren, ca să-și sune mama să-i spună să-l aștepte în gară cu o pereche de încălțări. Bărbatul în schimb avea drum doar până la Craiova. Aiud, mi s-a spus, mi-au spus și ei, și toți cei pe care eram dispus să-i întreb, era departe.

— Hăăăă! Hăăăăă! Mai ai, băiatule. Poți să te culci și să te trezești de două ori până acolo.

Asta trebuie să fi făcut, fiindcă trenul urma să ajungă în Aiud pe la 2 noaptea, dar eu n-am mai coborât din el. M-a scuturat cineva — o femeie — să mă întrebe dacă nu cumva nu trebuia să cobor și-am zis „Ba da!“, privind panicat în jur, doar ca să văd gara luminată cum dispare din vedere și apoi pe mine însumi, cu ochi bulbucați și adormiți, privindu-mă în fereastra neguroasă, dincolo de care nu se mai vedeau decât stâlpii rari ai felinarelor, trecând câte unul, câte unul. N-am mai avut somn, știind că-mi ratasem destinația, așa că am stat pe culoar în picioare o vreme și am coborât pe la 3 noaptea în alt loc, la următoarea oprire, cred că la Câmpia Turzii să fi fost.

Era o gară mică și albă. În afară de mine, nu mai era acolo decât un cuplu de irlandezi, velși sau scoțieni, cu capete roșcate, ca de vechi celți transilvăneni, stând aburcați pe ghiozdanele lor într-un ungher și picotind. Nimic la ei nu arăta c-ar fi avut dreptul sau măcar posibilitatea să fie acolo și totuși îi auzeam vorbind în engleza lor cu accent puternic, întrebându-se ce să mai vadă. Eu n-am mai vrut să dau banii pe biletul înapoi și eram hotărât să aștept următorul tren spre Aiud — care urma să vină în vreo două ore — în celălalt colț al clădirii, peste care se lăsase o muțenie ca de sfârșit de lume. Deschisesem un caiet și scriam ceva în el. N-aveam pesemne pe cine să intrig cu asemenea gesturi boeme, așa că n-am scris foarte mult și după o vreme am ieșit la aer.

Începuse să se înfiripe pe cer lumina unui soare abia presimțit, care era încă de partea cealaltă a pământului. În față nu se vedea nimic, în afară de câmpul fără copaci, dar deasupra, cum ridicai ochii, o dungă tulbure de lumină tăia toată cupola cerului pe din două: de o parte, negura nopții și, de cealaltă, faptul zilei.

Dacă ridicai și mai mult ochii, ca să cuprinzi mai bine orizontul, tot în tot era împărțit perfect simetric, că țin și-acum minte cum am privit aproape paralizat, încântat de ce văd și încântat de mine însumi că mă nimerisem acolo, sub cerul care îmi oferea acest spectacol parcă doar mie. Niciodată n-am mai avut în viață sentimentul că lucrurile pot să fie separate așa limpede — lumina, de întuneric și trecutul, de viitor — și rareori mi s-a mai arătat ceva cum mi s-a arătat atunci bolta alb-neagră, finală și curată, ca o decizie. Nu mai conta că ajunsesem acolo din întâmplare. Aveam impresia că sunt brusc într-un punct de răscruce și că în momentul acela se joacă un lucru al cărui viitor era atât de deschis, că, orice aș fi ales atunci, aș fi putut face să se întâmple.

Nu știu de câte ori ai în viață asemenea momente.

Simțeam în plus că lucrurile astea nu veneau din mine, ci din afara mea, că pe cer se dădea o luptă, că frontul ei se întindea la nesfârșit, ca orizontul, că nu era limpede cine o să câștige, dar că, văzând-o de jos, îmi încălzeam obrajii la focul certitudinii ei, care se vărsa în mine din toate părțile, și că, indiferent cine ar fi câștigat, știam ce-o să fiu și ce-o să fac.

E greu de explicat pacea asta, fiindcă am avut-o foarte rar, dar am stat o oră singur în fața gării, fără să mă deranjeze nimeni, privind în sus la acest spectacol fără sunete, până s-a auzit din depărtare sirena personalului de Aiud. În tot acest timp nu se schimbase nimic și am urcat în tren cu convingerea foarte stranie că știam ce urmează să mi se întâmple sau că ceva știa prin mine și că nu trebuie să-mi mai fac griji.

Pe drumul de întoarcere n-am nimerit din păcate un naș înțelegător. Îi propusesem zece lei, motivând că e distanța scurtă, dar m-a luat direct, pe accentul lui ardelenesc, politicos chiar și când cuvintele sunt agresive:

— Afurisitule, vagabondule, așa te-a învățat mama ta, nu ți-e rușine etc.

Jignit, i-am cerut să nu apeleze la violențe verbale; sintagma asta l-a luat puțin prin surprindere și s-a oprit, dar n-a fost cea mai bună strategie, fiindcă în cele din urmă faptul că știam să vorbesc l-a înfuriat și mai tare, m-a dat jos într-o haltă pe la Cuca Măcăii și mi-a zis, arătându-mi de pe scara trenului cu mâna într-o direcție vagă:

— Ia-o pe-aici și o să te scoată la drumul național, nesimțitule!

Apoi și-a scuturat steagul și lanterna în noapte și eu m-am uitat în urma trenului, amuzat, dar pradă aceleiași stări de mai devreme. Deasupra mea, echilibrul perfect al cerului se stricase puțin și lumina turtea ușor bolta de negură a nopții, dar linia de separație dintre ele rămăsese la fel de dreaptă și am mers sub ea cam jumătate de oră, până am ieșit la drumul național, conducându-mă ca un gândac de bălegar după parabola ei, cu un ghiozdan mic în spate și greutatea invizibilă a o mie de planuri. Adormi și visezi și descoperi în vis ceva ce ți se pare atât de esențial, încât te trezești lucid și vezi că e exact lucrul de care ai nevoie ca să-ți rezolve toate problemele — așa mă simțeam atunci.

Trebuie să fi fost 4 dimineața când am ajuns la drum, unde mașinile treceau rar, cam la jumătate de oră. Mă plictisesc repede de orice și mi se acrise să aștept, așa că am găsit un colț de iarbă în spatele unei protecții rutiere, mi-am întins acolo geaca cu interiorul în jos, ca să nu se murdărească pe dinafară, și m-am culcat pe ea. Nu știu exact cât am dormit, dar m-am trezit pe lumină.

Țin mintea geaca aia, fiindcă mi-o dăduse tata cu câțiva ani înainte și de-atunci nu-l mai văzusem; era singurul meu lucru de la el. O geacă la mâna a doua, primită de la un văr al lui din Germania. Îmi stătea bine în ea, avea umeri ascuțiți care-mi cădeau drept pe oase și încă nu începuse să se rupă, cum avea să se întâmple mai târziu, în primul an de facultate, suficient de mult și de rău încât să-mi fie rușine s-o văd pe Maria, în curtea Facultății de Filosofie, cum o poartă, și să sper că nu începe să caute prin buzunarele interioare, să descopere rupturile și petele de murdărie de pe căptușeală. Petele de murdărie le căpătase pentru că, în timp ce dormisem în dosul parapetului rutier din halta dintre Câmpia Turzii și Aiud, m-au invadat melcii și m-am trezit pe la 7 dimineața, bătut de soare, cu vreo zece melci pe cracii pantalonilor și cu încă vreo zece pe căptușeala hainei, unde lăsaseră pete slinoase și apoase pe care nu le-am mai putut scoate niciodată. Am îndepărtat melcii tacticos, întâi de pe blugi, apoi de pe interiorul hainei, și-am ieșit la stradă, după ce m-am spălat pe față cu niște apă minerală, storcând sticla cu o mână și stropindu-mă cu cealaltă.

Am avut noroc în dimineața aia și m-a luat un tirist; mi-a spus că nu merge la Aiud, ci la Petroșani și, după ce-am ezitat o sutime de secundă, i-am zis că e bine și la Petroșani; mi-a vorbit în primele două ore ale drumului despre tot ce e sub cer și stele și-n ultimele două ore n-a mai zis nimic. Era un bărbat mătăhălos, cu un corp hrănit numai cu pâine, care nu știa să-și dozeze conversațiile. Am apucat să-i spun doar că mă dusesem să văd orașul unde se născuse și crescuse iubita mea, iar el s-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Tu ești din ăsta… romantic, ă?

Am râs.

— Ei, crezi că nu știu? Știiiiiu, a spus.

Apoi s-a lansat într-o poveste despre nu știu ce tipă din Dobrogea, care — de câte ori se vedeau, când se ducea pe-acolo să-ncarce piatră — făcea ce făcea și reușea să-i înnoade pula în mai multe noduri, din care doar cu greu mai putea s-o dezlege. Ani la rând m-am gândit la expresia asta și la ce-ar fi putut să însemne. A vorbit așa o vreme, despre cum îi înnoda tipa asta pula în mai multe noduri, după care petrecea zile întregi să le deznoade, apoi n-a mai zis nimic, de parcă astfel conversația și-ar fi atins apogeul. Cu aceeași tăcere m-a lăsat, cum promisese, la Petroșani, în fața unei fabrici vechi de mobilă, și nici n-a vrut să-mi ia bani. Mi-a spus:

— Lasă, ține-i pentru fata ta.

În Petroșani totul era urât și nu știu dacă am reușit să găsesc centrul. Dacă l-am găsit, în orice caz nu mi-am dat seama, dar am văzut într-un magazin un urs de pluș supradimensionat, un urs cu căciulă neagră, detașabilă, care fusese așezat la vedere într-o vitrină. L-am luat și-am mai dormit în gara din orașul ăsta încă vreo două sau trei ore, cu capul rezemat pe brațe, până să vină trenul de București, care se întâmpla să treacă și prin micul meu oraș oltenesc din care eram așa nerăbdător să plec și-n care, de câte ori mă întorceam, clădirile mi se păreau mai mici și străzile, mai înguste. Întors, mi-am dat însă seama că n-aveam cum să-i duc ursulețul de pluș lui M. și a trebuit să-i cer unei prietene, care ne era colegă, să meargă cu mine și să bată la ușă, s-o cheme până jos, ca să putem vorbi. Bea o chema pe fata asta. Eu arătam ca orice om care stă două zile în trenuri și doarme în câmp și m-a măsurat bine înainte să mă întrebe dacă așa vreau să mă duc la M. Când am insistat, a oftat și, înțelegătoare, mi-a zis că mă însoțește la adventista cu ochi frumoși.

Asta a și făcut și am stat cu M. o vreme, în casa scării, zâmbindu-ne și tresărind de câte ori auzeam deschizându-se vreo ușă pe scara întunecată, cu ecou.

Apoi nu s-a mai întâmplat nimic între noi. Am avut o operație la picior printr-a douășpea și a venit să-mi aducă un CD cu Bach, ca să-l ascult până mă refăceam. Ne-am sărutat de câteva ori și după aceea cred că am început să mă văd cu alte persoane.

Mai târziu, ea a plecat la Timișoara la facultate și am pierdut legătura o vreme; eu venisem la București. Mi-a trimis un mesaj, în primul an de facultate, să mă întrebe dacă aș fi ieșit în stradă la Revoluție și așa mi-am dat seama că se mai gândea la mine. Zicea c-ar fi avut curaj să înfrunte gloanțele, o cuprinsese ceva din spiritul istoric al Timișoarei anticomuniste și o luase ușor pe arătură. Știu că mi se păruse, când mi-a scris, că vorbea gura fără ea și o judecasem cu nonșalanța cinică a proaspătului student de filosofie, care a învățat să manipuleze lumea cu abstracțiuni; i-am zis că n-ai de unde ști că o să te comporți eroic până când nu-ți bagă cineva o armă sub nas și abia atunci o să vezi dacă ești în stare de ceva sau dacă o să te caci pe tine de frică. Nu mi-a răspuns.

Ca orice băiat bun de provincie, adusesem din Oltenia slăbiciunile mele vechi din liceu, dar, odată ieșit în lumea mare, nu mă mai simțeam legat de ele prin atâtea fire neștiute și, până să-mi dau seama, începusem să mă distanțez de lucrurile din trecut, fiindcă lumea cea nouă era mai frumoasă și mai vie. În clasa a douășpea avusesem o iubită cu care abia reușisem să înjgheb câteva promisiuni în ultimele luni de dinainte să plec, dar după un an a venit și ea în București și am început să ne vedem mai des. Stătea într-un apartament al fratelui ei, într-un cartier nou de la marginea orașului, în Brâncuși. Îmi cerea să merg acolo nopțile și mă duceam cuminte; luam metroul de la Unirii până la Eroilor, apoi un troleu de la Eroilor la Prelungirea Ghencea. Era un drum lung și-l uram, fiindcă mi se părea de fiecare dată că merg înapoi spre un trecut de care aș fi vrut să scap, dar de care nu găseam puterea să mă dezleg.

Și taman când eram în pat cu Denisa, cu care încercam de câteva săptămâni să depășim ultimele bariere timorate ale sexului, însă fără prea mult succes, M. mi-a scris un mesaj în care-mi spunea că mă iubește.

Denisa l-a văzut și, fără alte discuții, mi-a dat o palmă de mi-a zdruncinat maxilarul și mi-a zis să plec, pentru ca apoi să mă sune când deja mă urcasem în troleu și să-mi ceară să mă întorc. Plângeam des amândoi, fiindcă nu ne înțelegeam și nu știam de ce, dar în seara aceea, în mod ciudat, n-a plâns nimeni. Eu m-am întors și i-am citit primele pagini din Portretul unei doamne, în timp ce ea stătea cu spatele întors la mine, înfrigurată și spumegând de furie și nedreptate. Era o fată rubicondă, cu un spate lat, pe care-l priveam în nemișcarea sa ofuscată, în timp ce îi citeam din James. Făceam din astea des, fiindcă trăiam cu jumătate de viață în literatură și nimic din ce apărea în romane nu mi se părea penibil. Mă pălmuise din mai multe motive: unul era că, în urmă cu câteva luni, când mă plimbam cu ea printr-un parc, o strigasem — n-aș ști să spun de ce — cu numele lui M. Ea făcuse atunci ochii mari și mă întrebase:

— Cine e fata asta?

I-am povestit și nu cred c-a putut cu adevărat să mi-o ierte. Când am plecat de la ea în noaptea aceea, după ce adormise, știam că n-o să mă mai întorc. I-am scris lui M. a doua zi și i-am zis să vină la București să ne vedem. Stăteam pe-atunci într-o magherniță de pe Dealul Mitropoliei, la un bătrân afabil și nebun. Era un bun loc de testat prieteni și iubite: dacă nu se speriau de sărăcia și prăbușirea casei, știai că ai pe ce construi cu ei și aproape toți oamenii pe care i-am cunoscut între acei pereți mi-au rămas prieteni. Îi spusesem Denisei că M. urmează să vină din Timișoara să ne vedem și în ziua aia mă sunase de vreo douăzeci de ori, o dată la treizeci de minute. Uneori îi răspundeam, ieșeam din casă ca să primesc apelul și mereu începea conversațiile cu: Și-acum ce faceți? Mâncați? Eu îi închideam în nas. Dar acum ce mai faceți? Vă futeți? V-am întrerupt? Și tot așa, în jocul nemulțumit al geloziei.

Și chiar asta aveam de gând, da.

O întâmpinasem la ieșirea de metrou, la Unirii, care nu era departe de casă. Aș vrea să pot să apăs aici pedala retorică și să descriu ziua aceea în cuvinte mai potrivite, dar ea n-a rămas — în amintirea mea — bătută în aceleași cuie și înconjurată de imagini pregnante ca altele care au fost importante pentru mine și acum nu-mi mai revin în minte din ea decât frânturi, ca niște fulgurații șterse. Am făcut niște macaroane cu lapte pentru amândoi, după care am dus-o la Muzeul Național de Istorie, unde ne-am uitat la replicile după Columna lui Traian și la scoarțele bisericești.

Nu mai știu absolut nimic din ce-am vorbit atunci, nici dacă s-au făcut promisiuni, nici dacă am încercat să tranșăm ce ni se întâmplă. Am stat în pat toată noaptea, ne-am sărutat și m-a lăsat s-o ating în toate locurile în care sperasem c-o să mă lase, pentru că-mi petrecusem ani în șir gândindu-mă la ea și la toate cele ale ei ascunse privirii. Mi-aduc aminte dorința și întunericul, sânii ei ușor strâmbi și mai ales somnul, un somn pur și fără istorie. Până atunci nu făcusem sex decât cu băieți și nici în noaptea aia n-am știut ce să-i fac sau ce să-mi fac mie însumi; avea să-mi ia ani întregi să înțeleg ce le place altor corpuri, atât de diferite de al meu și atât de camuflate, și tot pe-atât să găsesc o iubită care să aibă răbdare cu mine și să-mi arate.

M. a plecat a doua zi și — cred că încă din tren — mi-a scris: Simt că lași o gaură în mine oriunde mă atingi.

Era prea mult, dar m-am gândit atunci: Poate că așa e.

Nu știu dacă i-am spus-o, aș fi vrut să-i spun ceva și mai crud; simțeam nevoia stranie s-o rănesc, dar s-o rănesc copilărește, în joacă, ca să nu fiu nevoit să suport după aceea povara unei conștiințe vinovate.

De-atunci n-am mai vorbit cu ea și nici n-am mai văzut-o — asta se întâmpla acum vreo douăzeci de ani. Nimic din ce-am simțit în noaptea aceea la Câmpia Turzii nu s-a dovedit adevărat, până la urmă. M-am răzgândit în privința mea de o mie de ori și de fiecare dată am suferit prostește, supunându-mă cu o voluptate de pornograf consecințelor fiecărei indecizii și urmărind cu o ludică și ușor indiferentă impertinență cum cele mai ferme hotărâri ale mele se îndoaie ca fierul înroșit și sfârâie, pentru ca apoi să cedeze cu totul și să ardă incandescente în focul mocnit al chestiei ăsteia pe care numai în literatură mai pot s-o numesc viață.

Până în seara asta, nu cred să mă mai fi gândit la lucrurile acestea de foarte multă vreme. Mi-am adus aminte de ele doar fiindcă stătea Ruxandra pe canapea lângă mine și-mi citea acum câteva ore, pe jumătate adormită, un pasaj din Benito Cereno. Era un fragment frumos, ușor gotic, în care apăreau corăbii, pescăruși, valuri și expresia „revărsatul zorilor“; îmi spunea că nu mai zice nimeni așa, că formula asta a dispărut cu totul și că-i pare rău. Cine mai zice azi că se „revarsă zorile“? Așa mi-a revenit în minte cerul frumos, prins între noapte și zi, din halta al cărei nume nu-l mai știu, în care pentru câteva ore fără timp zorii păreau într-adevăr să se reverse în valuri mute de lumină și să ocupe întreg crugul pământului, licărind deasupra vieții mele ca o mare.