Ferestre luminate

Claudia Nedelcu Duca: Suntem la jumătatea anilor 1970, într-un comunism destul de aerisit, așa cum era el la granița de vest a României, deci mai puțin opresiv decât îl simțea restul țării. Ați început facultatea la Universitatea din Timișoara, de unde ați fost exmatriculat din cauza absențelor. Ați continuat studiile în București la fără frecvență și, în paralel, erați angajat la Muzeul Banatului din Timișoara. Vreau să-mi povestiți care era atmosfera în Timișoara în timpul studenției și care a fost motivul pentru care ați absentat atât de mult de la cursuri, de v-au dat afară.

Andrei Ujică: Mi-au dat de fapt un ultimatum, adică m-ar fi exmatriculat dacă nu aș fi plecat de bunăvoie, nu aș fi trecut la fără frecvență. Asta se întâmpla, nu mai știu exact…

C.N.D.: În 1975.

A.U.: Tocmai mă căsătorisem cu Pați (Marietta Theodorescu), asistenta mea de latină de la facultate, ceea ce a perturbat oarecum tihna vieții universitare din urbe. Îi pusesem într-o situație delicată: cum să se comporte cu un student care se însurase hodoronc-tronc cu un cadru didactic din propria facultate. De lipsit, lipseam, pentru că nu concepeam ca orele să fie considerate obligatorii într-o instituție academică. Apoi mă comportam deja ca un tânăr scriitor care își vede de-ale lui. Îmi petreceam toate după-amiezile și nopțile acasă la Șerban Foarță. M-am împrietenit cu el când eram încă la liceu.

Din clasa a X-a am început să citesc proză scurtă la cenaclul de la Casa Studenților, cel mai deschis din oraș. Era condus de Nicolae Ciobanu, un lector de literatură română de la Filologie, și, săptămână de săptămână, veneau acolo Sorin Titel, Livius Ciocârlie și Șerban Foarță. Spre sfârșitul anului școlar, după ce mai citisem o dată la cenaclu, Șerban m-a invitat să-l vizitez într-una din zilele următoare. Mie mi s-au tăiat genunchii de emoție. Am așteptat până miercuri sau joi, m-am dus la el, pe strada Gh. Doja, unde mi-a citit un ciclu de poezii pe care tocmai îl terminase, în cămăruța lui de scris instalată într-o fostă debara. Ne-am văzut după aceea din în ce în ce mai des și așa ne-am împrietenit.

Eu ajunsesem deja în primul an de facultate când ne-am apucat să lucrăm amândoi la o antologie a circului, inspirați și entuziasmați de Antologia inocenței a lui Iordan Chimet, apărută de curând. Șerban și cu mine am lucrat vreo trei ani la cartea asta, care n-a apărut niciodată. Lucrul însemna întâlniri după-amiază, de pe la ora 4, continuate invariabil cu adânciri în nopți de lectură într-o stare de entuziasm febril, trecând prin tot ce se putea trece de-a lungul și de-a latul literaturii universale. Ne apuca dimineața când mă duceam acasă. În felul ăsta nu mai ajungeam la facultate și așa s-au adunat absențele. Regula era pe vremea aceea că, dacă acumulai mai mult de 40 de absențe nemotivate, puteai fi exmatriculat. Eu devenisem oricum un corp străin „pentru ei“ — vorbim aici de toamna lui 1975, primăvara lui 1976. Scrisesem deja pentru Phoenix, aveam plete, nu îmi ascundeam admirația pentru Occident și disprețul față de activiștii regimului de democrație așa-zis populară. În semn de protest împotriva faptului că orele erau obligatorii și că începeau în cele mai multe zile de la 8, am apărut de câteva ori la facultate în jeans, ca de obicei, dar cu haina de pijama pe mine ca să le arăt, vezi Doamne, că „ne smulg din pat“. Făceam lucruri din astea, devenisem prea bătător la ochi. Drept care decanatul a primit indicația, din partea organelor ce aveau în grijă cosmetica socială, să scape de mine, așa că m-au chemat și mi-au mai dat o ultimă șansă, ceea ce în opinia lor era un gest generos: să încerc să trec la fără frecvență până la sfârșitul semestrului, altfel voi fi exmatriculat. Ca să studiezi la fără frecvență însă, îți trebuia pe vremea aceea o slujbă, era obligatoriu să fii angajat undeva. Atunci a vorbit Șerban cu Florin Medeleț, directorul Muzeului Banatului, care m-a angajat muncitor necalificat la secția de carte veche, și așa am putut să mă înscriu la fără frecvență la Universitatea din București.

C.N.D.: Ați povestit de multe ori, dar e important să facă parte și din povestea acestui portret pe care îl construim acum împreună. Cum a fost întâlnirea cu Nicu Covaci și cu Phoenix? Cum credeți că a fost posibilă în Timișoara apariția acestei trupe?

A.U.: Trebuie spus că sfârșitul anilor 1960 a fost perioada în care s-a putut respira cel mai în voie la Timișoara din toată durata orânduirii anterioare. În ultimii mei doi ani de liceu (mi-am dat bacalaureatul în 1970) a fost punctul culminant al destinderii. Purtat de valul de entuziasm patriotic iscat de condamnarea intervenției statelor membre ale Pactului de la Varșovia în august 1968 în Cehoslovacia, Ceaușescu a fost pentru o scurtă perioadă cu adevărat popular, ceea ce a dus la o serie de cereri de intrare în partid, din partea unor oameni de la care nu te-ai fi așteptat. Mai trebuie spus că grupul nostru de încredere, adică al oamenilor cu care puteai vorbi „ca acasă“, și care era format din doar trei persoane, Șerban, domnul Ciocârlie și cu mine — mă rog, eu eram un adolescent, așa că nu îndrăzneam să vorbesc tot timpul, mi se dezlega limba doar când rămâneam singur cu Șerban, în rest mai mult ascultam —, a fost printre puținii pe care-i cunoșteam care nu a căzut atunci în plasa patriotismului ceaușist. Dimpotrivă, am avut un soi de îngrijorare premonitorie că destinderea nu va mai dura mult. Neaderența la liberalizarea încercată în timpul Primăverii de la Praga și mai ales insistența pe principiul „neamestecului în treburile interne“ — ceea ce-l făcea pe Șerban să-l imite îmbufnat pe Ceaușescu, cu noi ținându-i isonul — nu sunau deloc bine. După cum știm, în 1971, în urma călătoriei în China și Coreea, Ceaușescu s-a întors acasă cu învățăminte trase din revoluția culturală a lui Mao Tse Dung și a doctrinei autarhismului Juche a lui Kim Ir Sen, a dat tezele din iulie și ăsta a fost sfârșitul destinderii.

C.N.D.: În acest context v-ați intersectat cu Nicu Covaci?

A.U.: Da, încă din liceu m-am apropiat de Phoenix, din clasa a XI-a. Întâi ca un adolescent care se ducea în fiecare sâmbătă la dans, la clubul Lira, de lângă Piața Maria, unde cântau ei. Trupa îl avea încă solist pe Moni Bordeianu și se cântau coveruri după hiturile marilor formații englezești: The Beatles, The Rolling Stones, The Kinks, The Who, iar piesele de rezistență erau: Lady Madonna, Satisfaction, You Realy Got Me, Sunny Afternoon, My Generation. Când Bordeianu începea să cânte cu bâlbâiala celebră Talkin' 'bout my Ge…Ge…neration și se tăvălea pe scenă, intram și noi în delir pe ringul de dans și dintr-odată întreg potențialul subversiv al generației pop devenea vizibil. Preocupată atunci însă doar de descătușarea corporală — sub privirile disprețuitoare ale Securității, care a subestimat pericolul —, tinerimii aceleia i-au mai trebuit douăzeci de ani până să-și mute protestul în stradă.

Nu mai știu exact în ce împrejurare am devenit amic cu Günther (Spitzi) Reininger, pe atunci pianistul, mai târziu keyboardistul lor. Cred că ne-am cunoscut la Clubul de jazz de la ARLUS, care se ținea marțea la parterul clădirii în care se află și azi redacția revistei Orizont. Sunetistul locului era Corneliu (Schwartz) Calboreanu, inginerul de sunet de la Phoenix. Locuia pe lângă mine, pe strada Victor Babeș, și țin minte că după ce-am intrat în vorbă, ceea ce nu era deloc ușor, mergeam la el să ascult „Ora de jazz“ de la Vocea Americii, pentru că avea un radio pe care îl meșterise nu știu cum, de avea o recepție mai bună pe unde scurte. Am și acum în ureche genericul emisiunii. Începea cu câteva tacturi din Take the A Train a lui Duke Ellington, pe care o voce inconfundabilă spunea: Time for Jazz — Willis Conover in Whashington DC with the Voice of America Jazz Hour.

Spitzi cânta des la serile de la ARLUS și era un bun pianist de blues, ceea ce m-a cucerit pe loc. Era sentimentul nostru consubstanțial. Descoperisem cu vreo doi ani înainte, într-o vacanță acasă la Teremia, Breakfast at Tiffany’s a lui Truman Capote și când am citit că Holly Golightly e întrebată într-o dimineață cum se simte, iar ea răspunde „Am blues“, am răcnit din rărunchi și-am dat cu cartea de perete, de s-a speriat mama în bucătărie și-a venit repede în camera în care mă aflam, ca să vadă ce s-a întâmplat cu mine.

Într-o seară, după ce cântase din nou la clubul de jazz, Spitzi a luat-o spre casă împreună cu Schwartz și cu mine — stăteam toți trei în Elisabetin. Pe drum am vorbit despre muzică, iar Spitzi ne-a invitat la el să ascultăm Muddy Waters, tocmai primise niște discuri de blues de la rude din RFG. Așa am început să ne vedem. Mă chema la el de câte ori primea câte o placă nouă și am devenit amici. Eram un mare admirator al lui ca instrumentist și mergeam uneori după-masa la el, ca să asist când exersa la pian. Ascultam multă muzică pe vremea aceea. Aproape în fiecare zi mergeam după ore la colegul meu de bancă din liceu, Costi Gurău, care locuia aproape de școală și avea și el nu mai știu de unde discuri. Puneam de două-trei ori la rând Jimi Hendrix, Are You Experienced, Cream, Disraeli Gears și Wheels of Fire, albumele trupelor noastre preferate pe-atunci, după Beatles bineînțeles.

Prin clasa a XII-a am început să merg mai rar la Spitzi, fotbalul ne-a îndepărtat. El era, cum se cuvine unui șvab din Timișoara, un fan înfocat al lui Bayern München, iar eu țineam cu Ajax Amsterdam, fiind un adept al fotbalului ca proiect estetic. Dar și așa, mai târziu, când am ajuns să scriu pentru ei și să mergem în turnee împreună, eu tot cu el stăteam în cameră.

C.N.D.: Și Spitzi e cel care v-a prezentat lui Nicu Covaci?

A.U.: Spitzi e cel care, cred, i-a vorbit lui Nicu Covaci despre mine, probabil și Schwartz. Asta se întâmpla în 1973. Covaci avea o programare la Electrecord să înregistreze ceea ce avea să devină albumul Mugur de fluier — un titlu care nu ne aparține lui Șerban și mie —, iar Victor Cârcu, textierul lor de casă, făcuse un blocaj, n-a mai putut să scrie, oprindu-se în mijlocul listei de melodii. Lipseau cinci piese, una din ele, o strigătură, urmând să fie răsfirată pe toată placa. Aveau deadline-ul ăsta, nu era de glumă, trebuiau să meargă la Electrecord la data respectivă și să înregistreze albumul sau pierdeau contractul. Cred că atunci i-a spus Spitzi lui Covaci, care intrase în panică și întreba în stânga și-n dreapta cine ar putea în Timișoara să-i facă niște versuri: „Vezi că e amicul ăsta al meu, l-ai văzut de câteva ori cu mine, probabil. El scrie, întreabă-l, e unul de-ai noștri“. Cercurile lumii pop erau la fel de închise ca cele ale „lumii vechi“, nu se putea intra în ele, trebuia să fii primit. Așa m-a și abordat Covaci într-o zi la bufetul Universității, unde îmi făceam veacul când ajungeam, în sfârșit, la facultate. Rămâneam la bufet, beam cafea după cafea și fumam Carpați fără filtru după Carpați fără filtru, dura ceva până mai urcam la niște ore. Acolo așadar a apărut într-o zi Covaci, care m-a luat ca din oală: „Am auzit că scrii și că ești unul de-ai noștri“. După care mi-a povestit necazul în care se afla, iar la sfârșit mi-a zis: „Piesele sunt gata compuse, o să-ți dau schema metrică“. „Aa, dacă e așa — i-am răspuns —, nu cred că pot să te ajut, eu scriu proză. Am însă un prieten care nu numai că e un foarte bun poet, dar este și un maestru în metrică și tot ce ține de versificație — am să vorbesc cu el, să văd dacă vrea el să ți le facă.“ M-am dus apoi la Șerban și l-am luat așa, mai pe departe: „Uite, băieții ăștia, zic — și fenomenul pe care îl reprezintă și care nu e altceva decât o nouă formă de avangardă —, merită sprijiniți“. Pe vremea aceea clivajul dintre cultura înaltă și cultura pop, aflată în plină emergență, părea încă de netrecut. Muzica aceasta nouă ce venea din Anglia și se revărsa ca un tsunami pe toată planeta, în urechile mai tuturor celor de peste 25 de ani, nu era altceva decât o formă mai gălăgioasă de muzică ușoară. În felul ăsta auzise și Șerban de ei și de primele lor hituri, Hei, tramvai sau Canarul. Nu știa mai mult. Între timp însă, Bordeianu emigrase în America, Pilu Ștefanovici, în Suedia, Spitzi (temporar) și Kamo (definitiv) ieșiseră din trupă, iar Covaci își reînnoise complet formația, cu Mircea Baniciu, Josef Kappl și Costin Petrescu, oameni care corespundeau schimbării de direcție muzicală pe care avea de gând s-o facă. Sub influența lui Jethro Tull, grupul englez care pusese pe afiș etno-rockul în lume, lui Nicu i-a venit ideea să pornească pe același drum cu materialul folcloric autohton, ce îi stătea din belșug la dispoziție. Rezultatul a fost o contribuție originală la tabloul muzicii pop europene, iar registrul acesta stilistic avea — ceea ce din motivele cunoscute nu se prea mai înțelege azi — și un grad de subversivitate, așa cum îi stă bine oricărei forme de avangardă. În general, formația Phoenix nu a făcut până la un anumit punct nimic din ceea ce ar putea fi considerat reprobabil. După ce m-a ascultat, Șerban mi-a spus: „Eu nu înțeleg mare lucru din muzica pe care o ascultați voi, ăștia cu părul lung, nu pot să fac singur versurile de care zici că are nevoie, n-am idee de lumea asta. Dacă vrei, hai să le facem împreună“. Și asta a fost. Așa a început.

C.N.D.: Ați creat împreună Cantafabule, la ora aceea era ceva cu totul și cu totul inedit, era un pionierat tot ce făcea Phoenix atunci, iar acest album deschide o altă lume.

A.U.: După ce a apărut Mugur de fluier, care a avut un succes răsunător și a devenit albumul lor de hituri — „Mica țiganiadă“, „Ochii negri (Fată verde)“, „Andrii Popa“, precum și melodia titulară a discului, sunt toate acolo —, Covaci, care prinsese gustul colaborării cu noi, a venit la mine și m-a întrebat din nou: „Am un alt contract cu Electrecord, putem să scoatem un dublu album, nu vreți să scrieți textele?“ Victor cred că era în continuare în blocaj. La care i-am răspuns iritat: „Măi, eu nu pot să mă duc la Șerban să-i spun asta: nu vrei să mai scriem niște texte? O să facă o criză de nervi și o să arunce cu cărți după mine. Noi suntem scriitori, nu suntem textieri“. Covaci, destul de dibaci, probabil că prevăzuse reacția asta a mea, a spus: „Aa, păi, nu e vorba doar de niște texte. Aș vrea să fie o operă rock“. Genul era la mare modă. Tommy al lui The Who făcuse atâta vâlvă! „Păi, am zis eu atunci, asta e altceva. Dacă-i propun lui Șerban să scriem un libret de operă, s-ar putea să reacționeze pozitiv.“ Și așa s-a și-ntâmplat.

Șerban și cu mine ne aflam în 1973 într-un impas editorial. Fuseserăm trecuți de cenzură pe lista scriitorilor evazioniști, în urma campaniei purtate împotriva onirismului — o direcție literară avându-i în frunte pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag, autori cu care aveam afinități —, fără să facem parte propriu-zis din mișcarea respectivă. Asta însemna că mai puteam publica din când în când în câte-o revistă literară, dar niciunul dintre noi nu putea debuta în volum. Ne zăceau cărțile la editură. A mea, un volum de proză scurtă numit Celodiu, cuvânt inventat de mine pentru ceasurile cu muzică, a stat la Cartea Românească, întâi la Alexandru Paleologu, apoi la Sorin Mărculescu, care tot încercau s-o introducă în planul editorial, de pe care era tăiată de fiecare dată de cenzură, aproape zece ani, până am plecat din țară. Astăzi îmi pare într-un fel bine că n-a apărut, socotind o bună parte din texte neduse la capăt, dar pe-atunci vedeam altfel lucrurile și sufeream în toată regula din cauza asta.

Ideea lui Covaci de a ne cere să scriem un libret ce urma să apară pe un disc Electrecord ne oferea o posibilitate să ieșim din fundătura în care fuseserăm împinși. Luată în serios, propunerea lui putea duce la o operă cu valoare literară în sine și să ne ofere breșa de care aveam nevoie pentru debutul editorial. De fapt era vorba de o dublă breșă, pentru că viza și introducerea unei poezii ermetizante pe terenul culturii pop, care s-a transformat rapid și la noi într-una de masă. Phoenix ajunsese să cânte pe stadioane.

Planul a funcționat însă doar pe jumătate. Chiar dacă albumul Cantafabule a fost scos într-un tiraj masiv de 150 000 sau 200 000 de exemplare, iar prima ediție s-a epuizat imediat, și în ciuda faptului că piesele erau transmise frecvent la radio, n-am fost radiați de pe lista celor ale căror cărți nu trebuiau publicate de nicio editură, așa încât nici Simplerozele lui Șerban, nici Celodiul meu, în continuare, nu puteau să apară. Am recurs atunci la singura soluție rămasă la dispoziție — ne-am dus cu cartea la Editura Litera, zicându-ne că, trimisă de acolo la cenzură, șansele de a obține bunul de tipar pentru niște versuri care apăruseră deja pe un disc Electrecord erau mai mari. Litera era unica editură pe vremea aceea la care autorii își plăteau singuri publicarea. Era editura la care dentiștii și ginecologii își tipăreau plachetele cu versuri de amor pentru asistentele lor.

C.N.D.: Nu doar atât. E mult prea nedrept zugrăvită. Era una dintre editurile care se putea accesa când toate ușile se închideau. Nu erau doar balade triste pentru asistente vesele, sigur nu.

A.U.: Era ultima ieșire — un fel de Last Exit Litera — pentru autori cu tinichele de coadă ca noi, dar și lăcașul veleitarilor, asta voiam să zic. Oficialitățile aveau tot interesul să o discrediteze, fie doar și pentru că reprezenta pentru ele o anomalie, fiind un reziduu (tolerat) de piață liberă. Am publicat așadar la Litera versiunea literară a Cantafabulelor și am numit volumul în manieră telquelistă Texte pentru Phoenix, într-un tiraj de 500 de exemplare, care s-a vândut într-un sfert de oră, bucuroși că reușiserăm să debutăm editorial. Cartea a fost bine primită de critica literară serioasă. Asta a făcut ca Simpleroze să poată apărea relativ rapid după aceea la Editura Facla din Timișoara. Proza mea a rămas însă în continuare pe lista nepublicabilelor.

C.N.D.: Vreau să rămânem în dedesubturile astea, a ce a însemnat literatura și modul în care v-ați chinuit să publicați în perioada respectivă și care v-a adus în atenția Securității cu ceva timp înainte de momentul „Virgil Tănase“. Vă acuzau că scrieți „o literatură cu sensuri parabolice“, că există tot felul de substraturi în tot ceea ce scrieți și ce publicați în reviste. Mi-ar plăcea foarte mult să ne oprim asupra prozei scurte Isabela, prietena fluturilor, cea care a fost publicată în 1972. Este una dintre bucățile care v-a adus cele mai mari probleme, pentru că despre ea se vorbise la Europa Liberă, acela fiind momentul în care, practic, ați devenit cu totul marginalizat, se încerca cu asiduitate să fiți exclus din lumea literară. Nu am găsit proza integral, dar am citit observațiile pe care le făceau cei de la Securitate și care compun o bună parte din dosarul dumneavoastră de la CNSAS. Voi face o paranteză, nu știu cât de utilă, dar surprinzătoare pentru mine: am petrecut ceva timp răsfoind dosarele de la CNSAS dedicate formației Phoenix. Majoritatea erau cu extrem de multe greșeli de ortografie, semn că nu prea erau duși la școală turnătorii lor. Dările de seamă referitoare la activitatea dumneavoastră literară sunt niște analize literare care merită reținute și care sunt fără nicio greșeală. Închid paranteza, pentru că vreau să ne întoarcem la Isabela, prietena fluturilor și să vorbim puțin despre subiectul acestei povestiri, care putea fi interpretat ca fiind unul cu trimitere directă la ce se întâmpla în România acelor ani.

A.U.: Erau cam paranoici domnii securiști. Credeau că totul se învârte în jurul problemelor care le mâncau lor zilele. Noi consideram regimul instaurat și păzit de ei un accident istoric și atunci eram convinși că ne va supraviețui. Dacă voiai să scapi de el, nu-ți rămânea decât să fugi sau să pleci în Vest. Puteai să-i întorci spatele însă și în interior, răspunzând propagandei omniprezente și din ce în ce mai agresive a sistemului prin ignorarea lui. Convingerea noastră că esteticul transcende politicul era elixirul cu care ne îmbătam zi după zi pe uscat. Prin urmare eram apolitici, în sensul cel mai paradoxal posibil al cuvântului. Norocul nostru e că ne-am înșelat și că a fost invers: am supraviețuit noi regimului. Orice text poate fi interpretat și politic, făcând abstracție de intențiile autorului. Las plăcerea asta în continuare securiștilor de ieri și de azi.

În realitate, Isabela e o bucată de proză de atmosferă, ce poate fi apropiată mai cu folos de reperele scrisului meu din tinerețe în general, decât de realitățile sociale ale timpului și locului din care a ieșit: Bruno Schulz — Prăvăliile de scorțișoară, Truman Capote — Alte glasuri, alte încăperi, Michel de Ghelderode — Povestiri crepusculare, apoi Julio Cortázar — Blow Up, Adolfo Bioy Casares — Invenția lui Morel și, desigur, geniile tutelare, Borges, ca să nu mai vorbim de Kafka, de care, dacă erai un om cu scaun la cap, nici nu îndrăzneai să te apropii.

Isabela, prietena fluturilor este în fond o povestire adolescentină de dragoste, pusă pe hârtie într-o primă formă la 19 ani. E vorba de un cuplu de tineri care trăiesc într-o casă izolată pe câmpie, peisaj inspirat de locul în care mi-am petrecut sfârșitul copilăriei și intrarea în adolescență, iar după aceea toate vacanțele până la plecarea din țară la 29 de ani. E vorba de Teremia Mare, o comună șvăbească din pusta Banatului, la granița cu Iugoslavia. Ea este de altfel și numită în text cu numele ei german, Marienfeld. Isabela și povestitorul trăiesc acolo rupți de lume, pentru că aceasta era toată lumea lor. În grădina casei, care e înconjurată de un zid fără porți ce le definește încapsularea în propria dragoste ca într-o crisalidă, Isabela „alerga de primăvara până toamna după fluturi și era tare fericită“. Toamna și iarna, cei doi stau în casă, el îi citește, iar ea e tristă și apatică, așteptând să vină primăvara, ca să alerge din nou după fluturi. „Ei nu visau niciodată“ este scurta propoziție-cheie din povestire. Aceasta începe în iunie și trece prin toate lunile unui an, care își schimbă culorile, precum rochiile fetei: „În iunie, la sfârșit, rochia Isabelei era aurie ca luna… La amiază, la ceasurile douăsprezece, ziua avea culoarea chihlimbarului topit când ea s-a apropiat de mine, acolo pe pajiște, m-a privit în ochi și mi-a șoptit: Am să visez un fluture“. Moment în care se și transformă într-un fluture și dispare „în tufișurile în floare“. Asta-i povestirea. Se găsesc în ea toate întrebările estetice ale adolescenței mele. Și mai e ceva: în noaptea în care am pus-o dintr-o suflare pe hârtie, în noiembrie 1970, am ascultat în buclă The White Album de Beatles. Și l-am ascultat de fiecare dată când reveneam asupra textului, până în noiembrie 1972, când i-am pus data finală. Filmul meu TWST | Things We Said Today — care tratează impactul Beatleșilor asupra generației noastre — este de fapt o ecranizare prin deviație a Isabelei, mai bine zis o punere a ei în adevăratul context istoric care a creat-o.

C.N.D.: Intelectualul care v-a încondeiat către Securitate a văzut în această imagine a casei o Românie pe care dumneavoastră o descriați ca fiind complet izolată și că dorințele tuturor sunt să evadeze cât mai repede din acest spațiu. La asta se adăuga și faptul că nu aveați „ținuta capilară și vestimentară“ care să vă recomande drept un individ cu intenții pozitive la adresa României. Cam așa e raportarea legată de ecourile Isabelei.

A.U.: Dacă Securitatea avea nevoie să citească Isabela ca să înțeleagă că vreau să plec din România, mă apucă mila. Toată generația pop din Timișoara avea scris pe frunte lucrul ăsta. Nu era decât o chestiune de timp cine și când o va face. Nu voiam să îmbătrânim în regimul acela. Ăsta era un lucru de la sine înțeles în lumea respectivă și, cum se știe, toți am plecat într-un fel sau altul, toți.

C.N.D.: Mai puțin Șerban Foarță.

A.U.: Șerban face întâi parte din altă generație și apoi este atât de impregnat de lexic, încât era imposibil să lase în urmă miile de cuvinte cu care a crescut. Ar fi fost de altfel o mare pierdere pentru literatura română dacă și-ar fi luat și el lumea în cap.

C.N.D.: Aș vrea să povestiți puțin despre grupurile pe care le frecventați atunci. Pomeneați mai devreme pe Șerban Foarță și Livius Ciocârlie, mai era și Petru Irimescu…

A.U: Da, și Petrică Irimescu, un lector de literatură comparată de la universitate, mare specialist în logică, un om extrem de cult, locuia în același bloc de garsoniere de pe Strada Bradului unde ne-am mutat și noi după ce ne-am căsătorit, Pați și cu mine. Am fost într-adevăr prieteni apropiați.

C.N.D.: … dar acuzele cele mai serioase sunt legate de faptul că frecventați Cercul literar de la Jimbolia, în casa preotului Mihail Avramescu. Ce se întâmpla, de fapt, în această comunitate și cât de liberi erați să discutați despre ce nu vă convine în sistem sau, dimpotrivă, nu discutați niciodată despre lucrurile care vă nemulțumeau? Cât de relaxați erați în preajma celor din grup? Din interiorul acestui grup din care făceați parte erau și cei racolați să depună înscrisurile la Securitate. Știați că sunteți urmăriți? Știați de către cine? Cum era atmosfera?

A.U: Sigur, bănuiam că suntem urmăriți, dar nu în halul ăsta. Bănuiam cu toții, adică și Șerban, și domnul Livius Ciocârlie, că sunt destui cei care ne toarnă, erau foarte mulți, se știa asta, care nu aveau nicio reținere s-o facă. În ce mă privește, eu nu sunt un om suspicios din fire, așa încât nu mă feream decât de turnătorii notorii, cei care probabil nici nu le mai erau de folos organelor în cauză. Cât privește conexiunea Jimbolia, ca să o numim așa, și cercul literar de acolo, asta este o altă aberație a Securității. La Jimbolia ajunsese preot Mihail (Marcel) Avramescu, în tinerețe un poet avangardist, al cărui cel mai cunoscut pseudonim fusese Ionathan X. Uranus, o figură strălucitoare a scenei intelectuale bucureștene în anii 1930. Ieșit cu Mircea Eliade de pe băncile Liceului Spiru Haret, a editat împreună cu acesta în 1934 revista ezoterică (cu viață scurtă) Memra. Prieten bun cu Eugen Ionescu și, pe diferite segmente biografice, cu tot grupul de ezoterici ai generației spiritualiste române — de la Anton Dumitriu la Vasile Lovinescu —, Marcel Avramescu a intrat și el sub influența lui René Guénon, gânditorul francez care devenise farul studiilor tradiționale în epocă. Guénon și-a urmat consecvent drumul spiritual; născut catolic, s-a convertit la islam, considerând că e singura religie accesibilă europenilor, care păstrează posibilități inițiatice autentice. În 1930, el se și mută în Egipt, unde rămâne pentru tot restul vieții. De acolo a continuat să scrie și să-și publice cărțile în Franța și articolele în revista Etudes Traditionelles din Paris, al cărei fondator era. Urmându-i exemplul, tânărul Marcel Avramescu se convertește de la iudaism la ortodoxie, crezând la rândul lui că această confesiune creștină este singura ce păstrează intact nucleul inițiatic. Cu o dispensă din partea patriarhului, de care era nevoie din pricina originii mozaice, este hirotonit preot la Biserica Antim în 1951 și începe să slujească, pe rând, la Biserica Albă, la Stavropoleos și la Schitul Maicilor din București, unde predicile lui au devenit un magnet pentru „lumea bună“ a capitalei, făcându-l incomod în ochii stăpânirii, care ia drept pretext divorțul său de prima soție, în 1959, și-l mazilește întâi la parohia din Tulcea, apoi la Văliug, în Banat; important era să fie trimis cât mai departe de București. Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, i-a permis să preia în 1962 parohia din Jimbolia și acolo a rămas până la moartea Sabinei, a doua lui soție, în 1981. Sabina Thomas-Popovici s-a născut în 1924 la Ploiești. Tatăl ei era avocat, iar mama, Jeanne Thomas, venită din Franța, era o specialistă în mobilier de artă, cu căutare în protipendada bucureșteană. Sabina a fost colegă la Liceul „Notre Dame de Sion“ cu Monica Lovinescu. Contemporanii au ținut-o multă vreme minte. Cu ocazia unei vizite de-ale ei la Paris în 1979, Georges Rosetti îi dedică un articol în ziarul La Croix, „Sabine ou la gaité?“, în care rememorează cum o cunoscuse în 1944 la București — „o pasăre exotică, diafană și jucăușă“, „un drăcușor inconștient de ceea ce se petrecea în lume“, ce umplea de farmec saloanele bucureștene. Mama ei a plecat din țară imediat după terminarea războiului, în 1945, dar ea a mai rămas, neputând să se desprindă de zarva de pe Dâmbovița. A urmat, probabil, cursuri de actorie, fiindcă, zece ani mai târziu, a jucat în ecranizarea după Bijuterii de familie, nuvela lui Petru Dumitriu, un film în regia lui Marius Teodorescu, cu un scenariu de Malvina Urșianu. N-am întrebat-o niciodată ce a făcut între 1945 și 1955. În orice caz, cu puțin înainte de 1959 se îndrăgostește de Mihail Avramescu, cu care se căsătorește un an mai târziu și renunță definitiv să plece în Franța, unde o chema insistent mama ei, care făcuse între timp o mare carieră în industria cosmetică pariziană. Decizia aceasta i-a umplut bineînțeles de stupoare pe toți cei care o cunoșteau de ambele părți ale Cortinei de Fier.

Pe mine m-a dus la ei un băiat din Jimbolia, încă prin anul I de facultate, Valer Coste, eram colegi de grupă. El mi-a spus, după ce m-a auzit citind niște proze la cenaclul de la Casa Studenților, că trebuie neapărat să-i cunosc. Valer scria poezii și îi dăduse câteva părintelui Avramescu să le vadă, după care au stat de vorbă. De aceea insista să merg și eu acolo. Și m-am dus. Păreau un cuplu ireal, aterizat ca o cometă cu coadă dublă din cosmos la Jimbolia (Simbolia, cum îi zicea părintele): el, poet avangardist și licențiat în filosofie, cu o teză despre coincidentia oppositorum la Nicolaus Cusanus, și în teologie, cu o teză despre Kabballah; ea, o franțuzoaică cu o mamă ce fusese secretara particulară a Helenei Rubinstein, alesese între o viață mondenă în Franța și una modestă, plină de privațiuni, într-un colț de pustă uitat de lume, pe aceasta din urmă, îl alesese pe el. M-au lăsat cu gura căscată. Fiecare vizită la ei era pentru mine ca o călătorie în Bucureștiul interbelic și la Paris, deopotrivă. Între noi a fost dragoste la prima vedere, din fericire reciprocă. Părintele și Sabina au jucat un mare rol în definirea contururilor formației mele, la vârsta când lucrul acesta este cel mai important: sfârșitul adolescenței și intrarea în viață. Din momentul acela și până am plecat din țară, adică pentru exact un deceniu, mi-au fost o familie electivă. Posibil că vedeau și ei în mine copilul pe care nu l-au avut niciodată împreună. În ce mă privește, eu le am și acum pozele pe birou, în aceeași ramă cu cele ale mamei și tatei. În felul ăsta, întrebarea despre raportul de încredere dintre noi și felul în care stăteam de vorbă nu cred că mai necesită un răspuns. Ei au fost, ca să dau doar un exemplu, singurii, în afară de Pați și mama, cărora le-am spus în primăvara lui 1981, când am primit pașaportul, că nu mă mai întorc.

C.N.D.: Cum erau aceste întâlniri?

A.U.: Ca să rezum aici lucrurile, aș spune în felul ăsta: așa cum o parte a celor din generația 1930, aruncată în tinerețe în marasmele istoriei, credea că viitorul este un proiect spiritual, așa ni se părea și nouă în anii 1960–1970, prinși în înghețul Războiului Rece, că viitorul ar fi un proiect cultural. Prin urmare părintele și-a dat seama imediat ce i-am trecut pragul că nu sunt un nou potențial cititor al scrierilor lui René Guénon, iar eu mă uitam la el în primul rând ca la un mare intelectual, nu ca la un preot. Era oricum un paroh complet atipic, foarte discret cu insignele învestiturii lui, ascunzându-și, de fapt, spiritualitatea. Discuțiile noastre erau ghidate de curiozitățile mele culturale, iar ele vizau mai cu seamă originile lui avangardiste. Au urmat din partea lui „lecții de dezvoltare personală“, cum s-ar spune azi. Când am lucrat la Cantafabule și interesul nostru pentru simbologie devenise acut, l-am dus și pe Șerban la ei, iar discuțiile au luat o altă turnură. Peretele dintre ermetismul literar și cel tradițional e oricum subțire. Noi reușiserăm să facem rost nu mai știu cum de Dicționarul de simboluri, de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, apărut în ediție de buzunar în patru volume la Éditions Seghers, dar adevărata instanță pentru noi în domeniul ăsta a rămas părintele. Ne duceam la Jimbolia și era o încântare să-l ascultăm cum întoarce câte un simbol pe toate fețele. Primii, de altfel, cărora le-am citit Textele pentru Phoenix așa cum au apărut în carte au fost părintele și Sabina. Probabil aceasta este perioada pe care turnătorul nostru la Securitate a numit-o cenaclu. Dar de-abia după aceea a început șirul de vizite literare în casa Avramescu de la Jimbolia. Întâi s-a dus Cornel Ungureanu, care era interesat de recuperarea unui scriitor avangardist din București rătăcit în pusta bănățeană, pentru istoria literaturii, iar mai târziu l-a vizitat de vreo două ori și Nina Cassian, care auzise de la Șerban și de la mine că Marcel Avramescu ajunsese la Jimbolia. Ea îl cunoștea din timpul războiului, când amândoi au trebuit să facă muncă obligatorie la secția de cosmo-biologie (!) a Institutului de Statistică din București.