Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Tudor Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: In the Hand of Dante

Autor: Nick Tosches

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2515-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3020-7

Louie își scoase sutienul și-l aruncă peste ladă.

Se murdărise pe mână. Ura chestia asta. Întinse mâna spre singura târfă care încă stătea în genunchi. Femeia închise ochii și îi linse sperma de pe piele. Așa cum era aplecat peste ea, îi putea mirosi părul care emana aceeași putoare scârboasă și dulceagă a uleiului de nucă-de-cocos folosit de cretinii ăia de rastafarieni în taxiurile lor. Pe deasupra, simțea și unsoarea cleioasă a porcăriei de gloss ieftin de pe buzele ei. Își retrase mâna.

Jos, pe West Twenty-sixth Street, rămase nemișcat un timp. Era noapte și sfârșit de august — perioada aceea în care la New York cerul strălucea într-un alb orbitor și apăsător peste zi, iar după asfințit devenea o pâclă cenușie, estompată și lipsită de stele. Louie se simțea una cu el. Își aprinse o țigară și trase un fum. Era târziu. Însă nu pentru el.

Umiditatea și propria sudoare începură să i se amestece pe piele. Privi umezeala lucind pe antebrațul său gol. Își privi îndelung și mâna în care avea țigara. Nu știa ce e mai rău, urmele propriului lichid seminal detestabil sau balele lăsate de limba târfei. Asta mă va curăța, își spuse, simțind cum transpirația și umezeala tot cresc. Nu-i mai trebuia decât o adiere sănătoasă dinspre fluviu. Ar fi foarte plăcut. Porni la drum. Nu-și vârâse cămașa în pantaloni, nu-și încheiase nasturii și nici nu intenționa să se aranjeze acum. Avea jacheta din bumbac superfin și mătase superfină; cea pentru care plătise două miare la Milano. Fusese croită special pentru el, de cum dracu’ îl chema p-ăla. Avea culoarea mării adânci, verde-albăstruie, și era aproape că nu cântărea mai nimic. Dar, așa cum o ținea în mână, simțea greutatea dintr-un buzunar.

Era jacheta lui preferată. Parcă nu purtai mare lucru pe deasupra și se asorta cu orice. Numai un tip stilat îi înțelegea valoarea. Și era de culoarea ochilor săi. Damele mureau după ochii lui. Chiar și-acum, când era un ramolit, târfelor tot le plăceau ochii lui. Unele se temeau de ei, dar altele îi adorau.

Louie se opri o clipă când ajunse la colțul cu Sixth Avenue. Își aprinse altă țigară. Se întoarse spre centru. Și continuă să meargă.

Mda, 63 de ani blestemați împliniți în mai. Și iată-l plimbându-se pe bulevard ca un puști. Îi plăcea să meargă pe jos noaptea, singur, chiar și pe o asemenea căldură. Era agreabil. Șmecherașii negri care treceau pe lângă el: N-au nicio treabă cu mine, își zicea. Era adevărat. Chiar era. Așa cum se spune: vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simți.

Se gândi la târfa aia din St. Louis: cea fără brațe. Se gândi la treaba aia din St. Louis: ticălosul ăla nu voia deloc să cedeze.

Mai. Aprilie. Martie. Februarie. Ianuarie. Decembrie. Noiembrie. Octombrie. Septembrie. August. Ce drăcărie! Fusese conceput pe o vreme ca asta. Cine naiba și-o trage pe-așa arșiță? Fără măcar un amărât de aer condiționat? Iisuse Hristoase!

Dar despre ce dracu’ vorbea? Și el obișnuia să și-o tragă pe călduri de-astea infernale. Fără niciun aer condiționat. Da. Își amintea zgomotele, balta de transpirație de pe pântecul vreunei fufe, cum o penetra tare și repede, ore nesfârșite de futut, cum propriul pântec se ridica din balta umedă a femeii cu un pleoscăit puternic, din nou și din nou, mai repede și mai repede, mai tare și mai tare, mai puternic și mai puternic, la fel ca sunetul scos de afurisita aia de pompă care desfundă veceurile.

Mda, poate că, de fapt, îmbătrânea. Conceput în august. Probabil că de-aia nu-i păsa de canicula sufocantă, de apăsarea aerului greu și irespirabil, insuportabil pentru alții. Mda. Conceput în august. Acum 63 de ani. Nu. Acum 64 de ani.

El ce dracu’ a conceput vreodată? Totul se oprise în mâna lui dreaptă sau în gura vreunei boarfe. Suculeț expirat. Acum era prea târziu. Te naști singur, mori singur. Îi era mai bine așa. Pe toți dracii, la cum se știa, posibil o să plătească vreo târfă care să-l țină de mână când își dă duhul. Banii cumpărau orice.

Ajunse pe Fourteenth Street cât ai clipi. Și mai mulți negri, și mai mulți hispanici. Căcat, pe vremuri nu zăreai urmă de negru mai jos de Fourteenth Street. Apoi au apărut terenurile de baschet și jidancele leșinate după negri; cât ai zice pește s-a dus dracului cartierul, acum ai o groapă de gunoi plină de negri. Dar el nu îi învinovățea. Cine naiba n-ar babardi o evreică, oricât de urâtă ar fi, în locul unei târfe de negresă? Cine n-ar prefera să fie aici și nu acolo? Problema era că în prezent aici devenise acolo. Dar nu, nu-i învinovățea pe negri, ci pe târâturile albe care veniseră din mahalalele lor sărăcăcioase cu iubirea lor pentru nespălați. Meritau ce primeau. Și îi mai învinovățea și pe polițiști. Își amintea când copiii din cartier sfâșiau coșurile consolelor de baschet cu foarfecile de tăiat țevi. Își amintea când copiii din cartier crăpau capetele negrilor cu bâte de baseball. Pe vremuri, polițiștii ar fi închis ochii. Dar polițiștii de acum erau diferiți. Nu veneau de aici, ci din suburbiile alea blestemate, create special pentru ei, și habar n-aveau de nimic. Nici măcar nu știau unde sunt. Erau mai răi decât negrii.

Să-i ia dracu’! Acum, când cartierele dispăruseră, când nu mai era viață de cartier și nimeni nu-și mai cunoștea vecinii, să-i ia dracu’ pe cretinii ăștia albi. Le ținea partea negrilor. Pe bune. Ori de câte ori omorau un gabor, simțea satisfacție.

Nu. La dracu’ cu toți! Nu ținea partea nimănui. Continuă să meargă. O durere îi săgetă mușchiul din zona inghinală, pe care și-l întinsese cu mai bine de un an în urmă. Parcă nu se vindecase niciodată cum trebuie. Îl mai chinuia așa din când în când, ca un junghi ascuțit în interiorul coapsei drepte, chiar sub vintre. Îmbătrânești, lucrurile nu se mai vindecă rapid.

Traversă Bleecker Street spre Carmine Street. Umiditatea și sudoarea îl apăsau din greu acum. Făcu semnul crucii cu degetul mare pe frunte când trecu pe lângă Our Lady of Pompeii, iar broboanele de transpirație îi dădură o senzație de apă sfințită. Traversă agale strada și se apropie de un restaurant paradit cu o zugrăveală urâtă. Era închis și puștiul dinăuntru stătea singur la o masă pe care se vedeau niște hârtii și o băutură. Louie bătu la ușă. Puștiul îl recunoscu, se ridică în picioare și veni iute să-i deschidă.

— Îți faci rondul, amice? întrebă el.

Glasul și atitudinea lui se situau undeva între respect și entuziasm fals. Avea cam 35 de ani, ochii ca niște mărgele și mustață.

— Nu-mi mai spune așa.

Când îi auzi vorbele, entuziasmul fals al bărbatului se dezumflă un moment și Louie îl lăsă să se dezumfle de tot, în tăcere. Îi întoarse spatele și se deplasă cu pași mari până la masa unde stătuse acesta. Își aranjă jacheta superfină pe spătarul scaunului, se așeză, împinse hârtiile într-o parte și își aprinse o țigară.

— Dă-mi o scrumieră și ceva de băut.

Puștiul se duse în spatele barului. Își regăsise entuziasmul fals, dar parcă mai domolit.

— Avem o grappa nouă. E bună rău.

Puștiul ridică spre el o sticlă înaltă cu o formă conică bizară și idioată.

— Du-te, bă, dracului! Păstrează rahatul ăla pentru fraieri. Mie dă-mi un Dewar cu gheață. Și dă-o dracu’ de scrumieră. O să folosesc podeaua.

Puștiul veni cu băutura și cu o scrumieră. Le puse în fața lui Louie, apoi se așeză și el.

— Cum merge treaba? se interesă puștiul.

Louie se holbă la mustața lui. Probabil că o lăsase să crească în anul ăsta de când nu-l mai văzuse.

— Cu cât e mai mare mustața, cu atât e mai puternic bărbatul. Așa ziceau bătrânii pe vremuri, când eram mic.

Entuziasmul fals dădu semne că se clatină din nou.

— Acum, când văd un tip cu mustață, mă gândesc că e fie polițist, fie poponar. Ori amândouă.

— Atunci mai bine s-o rad, nu, Lou? rosti puștiul cu un rest firav de entuziasm.

— Neah…

Louie gesticulă a lehamite și ridică din umeri, strâmbându-se.

— Las-o. Tac-tu e polițist, nu-i așa? Poate că ai moștenit și tu gena asta. Ți se potrivește. La mustață mă refeream.

Puștiul nu comentă, căci nu mai era nimic de spus. Să fii Louie însemna să ai privilegii, iar Louie se folosea de ele cu cea mai mare încântare.

Louie stinse țigara, sorbi din băutură și continuă.

— Știi, unchi-tu e un dobitoc. Nu mă înțelege greșit. Și tu ești un dobitoc. Dar unul mic. Unchi-tu e un dobitoc cu D mare. Avea spelunca asta, s-a descurcat bine un timp, după care s-a pișat pe tot cu jocurile lui de noroc. Apare bocind pe la ușa prietenilor mei. Ăștia îl ajută. Iar el continuă s-o dea în bară. Se duce și se smiorcăie la banca de aici ca să-și acopere cecurile emise către Con Ed ori de câte ori primește o notificare de debranșare. Prietenilor mei nu le place chestia asta. Unchi-tu e un idiot cât casa de mare. Fix asta e.

Louie se uită la hârtiile puștiului, mâzgălite cu numere și tabele cu curse.

— Știi povestea.

Louie mai sorbi din pahar, aprinse altă țigară și schiță un zâmbet.

— Dacă mă gândesc mai bine, și el a avut mustață. Poate Dumnezeu nu i-a dat mersul ăla al lui degeaba.

Louie bău din nou.

— În fine…

Scoase obiectul greu din buzunar și îl puse pe masă: un pistol semiautomat Walther PPK de nouă milimetri, într-o pungă de plastic sigilată, folosită de obicei pentru sandviciuri.

Puștiul văzu o armă neagră, lungă de vreo 15 centimetri, în ceea ce părea a fi o pungă pentru dovezi mototolită.

— Nu crezi c-ar trebui să-o ascunzi? Dacă trece vreun polițist pe stradă și o vede?

Louie rânji.

— Când ai văzut tu ultima oară un polițist trecând pe stradă? Ăștia nu mai patrulează. Se duc la sală ca mai toți găozarii, dar nu merg pe jos.