Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Coperta: Radu Manelici (Faber Studio)

Imagine copertă: Dan Maciucă, Phoenix Bird, 2014,
Copyright Adina Zorzini Gallery

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Eugenia Ursu

Corectură:

Cătălina Chiricheș

Maria Mușuroiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-719-719-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-2897-6

(martie 2012)

Centaurul revine.

Centaurul este un pește însingurat care îmbătrânește.

Când îmbătrânesc, peștii își pierd memoria, uită regulile, se căznesc să-și aducă aminte ce trebuie făcut și, pentru că nu reușesc să găsească soluția ieșirii din încurcătura la care nu s-au gândit niciodată, eșuează, ajung pe nisipul țărmului. Se uită în stânga, se uită în dreapta, înainte și înapoi și, pentru că largul mării nu se mai vede, nu le mai rămâne decât să se zbată. Dar pentru cât timp?

Centaurii sunt niște pești care se zbat pe uscat!

Cu ceva timp în urmă, în niște încercări literare, vorbeam despre un personaj care nu visa altceva decât să scrie tot timpul romane, un număr infinit de romane. Printre „romanele“ pe care voia să le scrie acest „personaj“ era și unul intitulat „Viața mea e un roman“.

Atunci mi se părea că această găselniță, aceea de a scrie un roman celebru cu acest titlu, ar putea fi cel puțin genială. Numai că, la scurt timp, în mod cu totul întâmplător, am băgat de seamă că piața de carte este invadată de astfel de romane cărora, mai nou, toată lumea le zice „Jurnale“. Uimitor este și faptul că acești povesto-trăncănitori au și un public cititor larg, pentru că lectura unui jurnal este un fel de a te uita pe gaura cheii ca să-i vezi autorului intimitatea jenantă, uneori chiar scandaloasă.

Apoi, din plictis și pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, m-am gândit că fiecare locuitor al planetei (și suntem vreo șapte miliarde!) ar putea să-și scrie propriul jurnal. Ba chiar mai mult decât atât, fiecare locuitor al planetei să scrie și jurnalul altuia, pe care, de fapt, nu-l cunoaște (asta este deja o meteahnă răspândită printre mânuitorii de condei de pretutindeni!), despre care n-a auzit nimic notabil și nici nu știe cum îl cheamă și de unde este, pentru că, pur și simplu, acela nici nu există! Riscul, atât de clar și atât de ușor de înțeles, ar fi uriaș: într-o asemenea situație, numărul celor de pe Terra s-ar dubla din punct de vedere statistic, adică am deveni vreo paisprezece miliarde. În fața unei asemenea cifre stau și-mi imaginez cum ar arăta Pământul cu o așa aglomerare, paisprezece miliarde de suflete care se zbat pentru supraviețuire: criză de hrană, de apă, de bunuri strict necesare, înghesuială, călcatul în picioare, încăierări, lipsă de biblioteci în care să aibă loc atâtea jurnale (mai ales că unii autori au prostul obicei de a scrie ditamai cărțoaiele mari, groase și mai grele decât o cărămidă!). Cum ziceam, acesta ar fi un pericol mare. Și nu pot să mă abțin să spun: pericolul mai este și iminent pe deasupra! Apocalipsa despre care vorbea Sfântul Ioan din Patmos ar putea să fie chiar invazia imposibil de controlat a jurnalelor pe care le scriu azi oamenii în încercarea de a-și face cunoscute ifosele și faptele, de la cele mai nobile și mai mărețe, până la crize ordinare sau simple fâsâieli. Toate astea scrise cu îndârjirea celui care, când se apucă de treabă, nu se mai poate opri! Recomand a se citi Apocalipsa Sfântului Ioan!

Și, de ce nu, acest jurnal al meu, care nu e cu nimic mai prejos!

01. – Timpul trecut miroase a șoareci. N-am încotro și trebuie să recunosc că aceasta este o afirmație ciudată, chiar deplasată, întrucât poate contrazice atât teoria relativității, sau pe cea a stringurilor și chiar pe cea mai nouă, a membranelor, emise în ultimul timp de oamenii de știință, cât și alte teorii care de care mai ciudate, referitoare la timp ori alte chestii ce se întâmplă în jurul nostru.

Șoarecii sunt niște ființe stupide, dăunătoare și, așa cum am mai scris cândva cu multă ură despre ei, dacă se va întâmpla vreodată să mă reîncarnez, aș dori să-mi dedic toată viața și toate eforturile pentru stârpirea acestor creaturi pe cât de inutile și dăunătoare, pe atât de ticăloase, capitol la care îl întrec chiar și pe om. Pe unde trec, șoarecii produc doar pagube și nimic folositor. Sunt purtătorii unor boli dintre cele mai periculoase, de multe ori au răspândit epidemii devastatoare. Urina pe care și-o împrăștie peste tot ca să alunge orice altă ființă este înțepătoare la miros, îți intră în haine, în piele și nu poți scăpa de insistența ei nici dacă te speli din belșug cu săpun sau chiar cu acid.

Dar nu despre asta mi-am propus să vorbesc în aceste rânduri, ci despre un caiet maro îngălbenit de timp, impregnat cu un puternic miros de vechi și de șoareci, pe care l-am regăsit întâmplător și în care, aproape cu cincizeci de ani în urmă, făcusem câteva încercări literare. Caietul Maro avea (are) file dintr-o hârtie mai groasă, rezistentă și este îmbrăcat într-o imitație de piele. Mi-am adus aminte: l-am primit de la un specialist în legătorie de carte, al cărui fiu, cam slăbuț la învățătură, îmi era elev la școala generală.

Toate cele câteva povestiri regăsite în acel Caiet Maro au un miros agresiv, cum ziceam, nu doar de șoareci, ci și de timp. Un timp pe care-l uitasem și care-mi lasă sentimentul că nu ar fi în prezent și nu a fost niciodată al meu. Una dintre acele însăilări din acest caiet (datată 15 martie 1971) era intitulată „Turnul“, pe care, cu doar puține intervenții, o reproduc aici:

„Nu mai plânge atâta! zice tata. Nu plâng! Nu vezi că nu plâng?

Adevărul este că mama nu plânge. Observi asta numai dacă te uiți atent la ea, altfel ți se pare că lacrimile îi cad mereu pe colțul basmalei înnodate sub barbă.

Tata stă cu spatele la soba veche din care au început să cadă cărămizile. Răsucește între degete actul de proprietate, o hârtie mare, îngălbenită de vreme, scrisă cu litere frumos arcuite, de un notar de pe timpuri cu talent de caligraf miniaturist.

Mai bine ai băga hârtia aia în foc, ne-am strânge lucrurile și am pleca de aici încotro am vedea cu ochii, zice mama. Taci, femeie! Am pleca și am scăpa de ei și de toate amenințările lor, continuă mama de parcă nici nu l-ar fi auzit.

Nu mai plânge! zice tata. Nu plâng, dar știu că o să te duci și tu acolo, sus, știu sigur că o să te duci și n-ai să mai vii, pe mine nu poți să mă minți, că eu te știu, te cunosc! Nu plâng.

Tata oftează. De ce taci? zice mama. Vezi, asta înseamnă că vrei și tu să te duci acolo, sus! Și, dacă ai să te duci, n-ai să te mai întorci. Cine s-a mai întors dintre cei care au plecat acolo? Nimeni!

Tata se scoală greu de pe scaun, deschide fereastra îngustă și se apleacă peste pervaz, în afară. Se apleacă prea mult, aproape să cadă, picioarele i se bălăbănesc în aer și îi vedem tălpile negre și sparte ale bocancilor lui de uriaș. Gâfâie, pentru că pervazul îngust al ferestrei i s-a înfipt între coaste. Apoi începe să răcnească la cei de jos, de afară: așteptați să plecăm și noi și abia după aceea, nemernicii dracului ce sunteți, puteți să dărâmați turnul de la temelie! Dar noi n-o să plecăm, suntem proprietari, uite aici actul cu care fac dovada că sunt proprietar, n-aveți ce-mi face! Tata slobozește peste ei un potop de înjurături și flutură în aer hârtia mare, galbenă, actul de proprietate. Dar vocea lui este acoperită de strigătele urmăritorilor care aleargă pe strada principală să îl prindă pe Moghe și să-i tundă barba. Asta se întâmplă destul de des, dar de cele mai multe ori Moghe reușește să le scape. Moghe și bicicleta lui!

Apoi strigătele se aud din ce în ce mai slab și probabil că mulțimea de gură-cască venită să asiste la spectacol se întoarce de unde a venit. Pentru oameni, a mai trecut o zi în care au avut parte de distracție.

Turnul a fost construit cândva, demult. E un cilindru uriaș, atât de înalt, încât vârful nu i se vede. E împărțit în camere supraetajate, una singură pe nivel. Camerele nu au uși în lateral, ci în centru, acolo unde se află o coloană cilindrică ce trece prin dușumea și tavan, având în interior o scară în spirală, care duce undeva sus, în vârf. E o construcție ciudată cu care te acomodezi greu, dar de care nu te poți despărți ușor.

La parter și la etajul unu sunt camere pentru oaspeți și pentru cei care așteaptă să urce, iar la etajele doi, trei și patru sunt camerele unde locuim noi, proprietarii. În sus sunt, de asemenea, camere, dar noi nu am urcat niciodată acolo.

Ferestrele camerelor sunt strâmte și înalte cât peretele. Destinația turnului? Nimeni nu o cunoaște, sau nimeni nu vrea să vorbească despre aceasta. Atâta doar că, la parter, pe o piatră veche, afumată, fixată cu mortar în perete, abia dacă se văd urmele unor litere. Ceva de neînțeles. Unii spun că acolo ar fi fost scris ceva legat de fericire, sau cam așa ceva. Dar eu nu cred nici atâta! Nimic nu e sigur, așa că, după lungi dezbateri și interpretări, s-a ajuns la concluzia că, sus, trebuie să fie ceva unde oamenii se simt bine și cine urcă nu-și mai dorește să se întoarcă.

Îl pun pe tata să-mi vorbească despre turn, dar povestea e aceeași: după ce l-a terminat de construit, m-a luat pe mine să mă îngrijesc de toate, povestește tata. Bătrânul aștepta cu nerăbdare ziua când o să plece sus.

Îl întreb pe tata: de ce se spune că, acolo, sus, oamenii se simt fericiți? Tata ocolește răspunsul, pentru că nici el nu știe prea bine, așa că îmi repetă cele pe care le-am mai auzit de multe ori: când a ajuns ziua aceea, bătrânul a plecat sus. Au mai plecat și alții, unii înaintea lui, alții după el. Înainte de a pleca, mi-a dat hârtia asta care, uite, s-a învechit de vremuri și mi-a zis: tu ești stăpânul cărămizilor din care e construit turnul și al locului pe care se află acesta. Atât! Apoi, după ce a plecat, eu m-am însurat cu maică-ta și ai venit pe lume tu.

Lumina nopții se zbate cu șoldurile înțepenite între canaturile ferestrei. Somnul tatei este agitat, sforăie și lovește din când în când cu bocancul în dușumea. Încerc să ascult povestea turnului spusă de cărămizile dezgolite. Turnul se leagănă ușor, apoi începe să se rotească și nu știu dacă se rotește cu adevărat sau merge într-o direcție nelămurită.