editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

design:

Alexe Popescu

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Eugenia Ursu

corectură:

Elena Bițu

Rodica Petcu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-719-136-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2893-8

După 20 de ani
Cuvânt înainte la ediția a treia

În răstimpul scurs de la prima ediție din 1994 s-au petrecut schimbări importante în mediul cultural căruia îi aparțin, precum și în lumea mea interioară. Unele favorizează receptarea acestei cărți, în timp ce altele o îngreunează.

Din prima categorie face parte extinderea difuzării psihanalizei. Grație colecțiilor de psihanaliză și psihologie ale Editurii Trei, cultura română dispune acum nu numai de seria operelor complete ale lui Freud și Jung, ultima apropiindu-se de finalizare în acești ani, fiecare cu câte 18 volume, ci și de cărțile unor importanți psihanaliști contemporani (M. Klein, D.W. Winnicott).

Ca niciodată până în 1990, aceste cărți au cititorii asigurați grație generațiilor de studenți ai facultăților de psihologie, pedagogie și filosofie care au audiat și audiază cursurile de psihanaliză. Psihanaliza la universitate este o noutate a ultimelor două decenii.

Pe de altă parte, psihanaliza ca psihoterapie se află în dezvoltare constantă, practicanții săi făcându-și simțită tot mai clar prezența în peisajul psihoterapiei autohtone. Cei care se angajează într-o analiză personală, fie cu scop de formare, fie cu scop terapeutic, din ce în ce mai numeroși, reprezintă cititorii cei mai avizați pentru experiența psihanalitică descrisă în această carte.

Reticențele pe care le-am avut acum două decenii de a publica jurnalul psihanalizei mele au fost atenuate de aceste condiții noi. Vor exista astăzi suficienți cititori comprehensivi care nu vor fi șocați de întâlnirea mea cu inconștientul, pentru că admit existența sa și pentru că unii dintre ei au trăit deja în analizele lor personale o asemenea întâlnire. Premisele culturale mult mai favorabile mi-au permis să adaug câteva secvențe inedite, în raport cu edițiile anterioare, din analiza mea. Adăugirile semnificative sunt clar marcate în text.

În schimb, jurnalul dedicat relației paideice cu filosoful Constantin Noica ar putea să trezească acum mai puțin interes decât în 1994, când amintirea sa era mult mai vie. Totuși, pentru mine, această întâlnire a avut o importanță decisivă, inclusiv, deși paradoxal, pentru trecerea mea de la filosofie la psihanaliză. Mult timp, desprinderea de filosofie și apropierea de psihanaliză au fost doar în act. Treptat, însă, am putut să-i percep semnificația.

Asemeni întregului, părțile sistemului totalitar erau bolnave, mai mult sau mai puțin. Filosofia din România comunistă se număra printre cele mai afectate domenii. Dacă propriul filosofiei constă în libertatea gândirii, ca slujitoare a politicului, ea se afla în afara esenței sale, în condiție de totală nelibertate. Întâlnirea cu Noica a reprezentat pentru mine o adevărată terapie filosofică, o anevoioasă luptă cu îndoctrinarea marxistă. Fără să fi existat vreo influență directă din partea lui Constantin Noica în acest sens, am început să văd erorile corifeilor, micilor corifei, ai filosofiei oficiale. Astfel de insight-uri se cristalizează pe parcursul jurnalului despre Constantin Noica.

Oricât de benefică a fost întâlnirea cu Constantin Noica din punct de vedere filosofic, ea nu m-a vindecat decât parțial de suferință. Eliberându-mă de o unilateralitate, m-a expus alteia, ce-i drept de cu totul altă factură și cu posibilități de alegere. Deși practica „filosofia cu istoria filosofiei“, Noica nu excludea nici „filosofia cu științe“. Totuși, în subsidiar simțeam existența tendinței, afirmată cu discreție și eleganță, de a acredita ideea că ontologia este ramura princeps a filosofiei. Nu este exclus ca diversitatea redusă a peisajului filosofic dintre anii 1960 și 1990 să mă fi frustrat și îndepărtat. Consideram că atât epistemologia, cât și ontologia, mai puțin sau deloc afectate de ideologizare, reprezintă doar forme de emigrare interioară, un refugiu personal a numeroși colegi, și nu o alegere liberă.

În sfârșit, modul de filosofare al lui Constantin Noica presupunea separarea spiritului de suflet, privilegierea primului și deprecierea ultimului, numit ironic „suflețel“. Nevoia mea era, însă, de a uni spiritul și sufletul, ceea ce anticipam, pe bună dreptate, afirm acum, că-mi va putea oferi psihanaliza. Cartea Filosofia inconștientului, elaborată în anii ’90 și dedicată în întregime relației spirit–suflet, constituie ultima etapă a desprinderii de filosofie. Ulterior, ca psihanalist, m-am dedicat unei practici care privilegiază sufletul, fără a nega spiritul, și care vizează atingerea spiritului liber, ipostază care permite conviețuirea fără conflicte patogene a celor două dimensiuni, precum și colaborarea lor.

Despre „Jurnalul unei psihanalize“ se impun câteva remarci alimentate de reacțiile cititorilor primelor două ediții. Impresia că analiza mea s-a bazat aproape exclusiv pe vise este creată de maniera în care am făcut notațiile. Visele și interpretarea lor m-au pasionat întotdeauna, așa încât, dintre materialele pe care le-am produs prin asociere liberă, m-am concentrat asupra viselor, în egală măsură învăluitoare și dezvăluitoare ale inconștientului. Ele au fost cu adevărat „calea regală“ de acces la inconștientul meu.

De-a lungul timpului, mai mulți cititori au sesizat o situație surprinzătoare: în timp ce parcurgeam o analiză freudiană, citeam asiduu cărțile lui Jung, unul dintre cei mai importanți disidenți ai întemeietorului psihanalizei. Pe de o parte, va fi fost un gest de inerție filosofică, Jung fiind considerat „filosoful“ orientărilor abisale, pe de altă parte, lectura operei lui Jung, dincolo de interesul pentru valoarea intrinsecă, va fi reprezentat expresia revoltei față de autoritate, oricare ar fi fost ea: Marx, Freud, Noica sau psihanalistul. În pofida particularităților impuse de conjunctura dificilă (clandestinitate), consider astăzi că analiza mea din anii ’80 a fost reușită, deși incompletă.

În sfârșit, prezenta ediție conține modificări de structură și detaliu față de cele două ediții anterioare. Alături de cele două jurnale, ea include toate materialele conexe lor, nu numai secțiunea „Psihanaliza comunismului“, existentă și în prima ediție de la Cartea Românească, ci și eseurile filosofice publicate în 1995, sub titlul „Nedreptatea ontică“ la Editura Trei, carte care cunoaște astfel reeditarea. Dintre ultimele, am renunțat la „Simboluri arhetipale în desenele lui Eminescu“, valorificat integral în „Filosofia inconștientului“. În ceea ce privește detaliile, primul jurnal a cunoscut și el anumite retușuri prin eliminarea unor însemnări care mi s-au părut acum nesemnificative și prin repoziționarea altora.

Iulie 2014

Cuvânt înainte la ediția a doua

O nouă lectură, la cinci ani de la apariția primei ediții (Cartea Românească, 1994), a determinat, pe de o parte, republicarea, iar pe de altă parte, câteva modificări. Mi-a devenit clar că, dincolo de miza personală a relației cu Constantin Noica, există în carte și o miză suprapersonală, de interes pentru cultura din România, împinsă de comunism la periferia Europei. Dacă evoluția mea spre psihanaliză nu a însemnat abandonarea filosofiei, ci a condus spre o nouă formă de filosofare clădită pe ideea de inconștient, expusă între timp în primul volum al Filosofiei inconștientului (Editura Trei, 1998), atunci prejudecata despre incompatibilitatea dintre psihanaliză, inițial o formă de psihoterapie, și filosofie s-ar putea clătina. Astfel s-ar mai deschide o poartă pentru asimilarea psihanalizei în mentalitățile românești și pentru reeuropenizarea României. De aici, ideea republicării.

Cea mai importantă modificare, ce înlocuiește structura triadică a cărții cu una diadică, constă în renunțarea la ultima parte, „Psihanaliza comunismului“. Trecând din planul analizei personale în cel al analizei sociale, schimbam stilul confesiv al comunicării cu unul discursiv-teoretic, incompatibil cu primul. Cândva, această a treia parte va deveni, prin dezvoltare, o altă carte. Renunțarea la anticalofilia neasumată, care mai cocheta, invidioasă, cu calofilia unor colegi de generație, mi-a permis să înlătur, din perspectiva unei anticalofilii asumate, cea mai mare parte a incongruențelor stilistice. Ca o ultimă modificare, am introdus scrisoarea primită în 1989 de la Cezar Radu, dar pusă pe hârtie în 1986, imediat după apariția volumului Între logica inimii și logica minții, la Cartea Românească (sfârșitul lui 1985), scrisoare care mi-a făcut multă plăcere prin reacția entuziastă, incapabilă însă să-i anuleze spiritul critic.

11 septembrie 1999

Cuvânt înainte

Fie că știm, fie că nu știm, căutăm cu toții să ne apropiem de ceea ce Jung numea sine (Selbst). Indiferent de forma sub care se prezintă el conștiinței — Iisus, Buddha, piatra filosofală a alchimiștilor, motivul androginului, simboluri geometrice de tipul mandalelor etc. —, sinele îi este transcendent. Ca sumă armonic integrată a potențialităților sufletești și spirituale ale individului, sinele este în același timp personalitatea totală și centrul său.

Însemnările care urmează descriu două încercări de atingere a sinelui: una se petrece în universul spiritual al filosofiei, cealaltă, în lumea sufletului subteran dezvăluită de psihanaliză. În ambele am beneficiat de îndrumare. Pentru filosofie, mi-a fost ghid Constantin Noica, pentru actul inițiatic al coborârii în inconștient, psihologul Eugen Papadima. Demersurile par ireconciliabile. Din punctul de vedere al căutării sinelui, ele sunt compatibile. Arhetipul sinelui nu poate fi realizat fără reunirea contrariilor: divin–omenesc, bine–rău, masculin–feminin, spirit–suflet, conștient–inconștient.

Nesfârșit, drumul către sine este dificil și pentru că eroarea sau eșecul ne întâmpină la tot pasul. M-am străduit să nu mi le ascund. Cel mai greu mi-a fost să comunic experiența întâlnirii cu propria umbră.