Pentru Aida

Cea mai mare desfătare pe care o prilejuiesc câmpiile și pădurile este sugestia unei relații secrete între om și plantă. Nu sunt singur și nici ignorat. Ele îmi fac semne mie și eu, lor. Legănarea crengilor pe furtună este un lucru deopotrivă nou și vechi pentru mine. Mă surprinde, totuși nu e un lucru necunoscut. Efectul e comparabil cu cel al unui gând mai înalt sau al unei emoții superioare care mă copleșesc atunci când socoteam că gândesc just sau acționez corect.

Ralph Waldo Emerson

Poate că pământul este viu: nu așa cum îl vedeau cei din vechime — o zeiță simțitoare, cu un scop și o viziune de viitor —, ci viu ca un copac. Un copac care există în tăcere, care nu se mișcă decât ca să se legene în bătaia vântului, dar care vorbește la nesfârșit cu lumina soarelui și cu solul. Folosește lumina soarelui, apa și nutrienții minerali ca să crească și să se transforme. Dar face totul imperceptibil, încât pentru mine, bătrânul stejar de pe pajiște este la fel ca cel din copilăria mea.

James Lovelock

Copac… el privește pe tine. Tu privești copac, el ascultă pe tine. El nu are deget, nu poate vorbi. Dar frunza aceea… el pompează, crește, crește în noapte. În timp ce tu dormi, visezi ceva. Copacul și iarba același lucru.

Bill Neidjie

Rădăcini

La început nu a fost nimic. Apoi a fost totul.

Apoi, într-un parc de deasupra unui oraș occidental, după lăsarea serii, din aer se cern mesaje. O femeie stă așezată pe pământ, sprijinită de un pin. Scoarța lui o înțeapă nemiloasă în spate, necruțătoare ca viața. Acele lui parfumează aerul și o forță murmură în miezul lemnului. Urechile femeii surprind cele mai joase frecvențe. Copacul spune ceva, rostind cuvinte dinaintea cuvintelor.

Spune: Soarele și apa sunt întrebări care merită la nesfârșit un răspuns.

Spune: Un răspuns corect trebuie reinventat de multe ori, de la capăt.

Spune: Fiecare bucată de pământ impune un mod nou în care s-o apuci. Ramurile unui copac cresc în mai multe feluri decât va găsi vreodată un creion de cedru. Un lucru se poate deplasa oriunde pur și simplu stând nemișcat.

Și chiar așa face femeia. Semnalele se presară în jurul ei precum semințele.

Taifasul se răspândește până departe astă-seară. Îndoiturile din arini vorbesc despre catastrofe de odinioară. Țepii florilor albicioase de Castanopsis își scutură polenul; în curând se vor transforma în fructe țepoase. Plopii dau și ei mai departe bârfa pe care le-a șoptit-o vântul. Arborii de kaki și nucii își întind îmbietor mita, iar scorușii de munte, ciorchinii roșii ca sângele. Stejarii străvechi flutură profeții despre vremea ce va veni. Sutele de soiuri de păducel râd de singurul nume pe care sunt nevoite să și-l împartă. Dafinii stăruie că nici măcar moartea nu e un lucru pentru care să merite să te îngrijorezi.

Ceva din mirosul aerului îi poruncește femeii: Închide ochii și gândește-te la salcie. Plânsul pe care îl vezi va fi greșit. Imaginează-ți spinul unui arbore de acacia. Nici în închipuire n-ai putea întâlni vreodată ceva mai ascuțit. Ce plutește chiar deasupra ta? Ce planează deasupra capului tău acum — acum?

Se prind în horă și copacii de mai departe: Toate felurile în care îți imaginezi că arătăm — mangrove vrăjite cocoțate pe catalige, cazmaua întoarsă a arborelui de nucșoară, trompele ca de elefant, cioturoase ale Pachycormus discolor, racheta țeapănă a unui arbore sal — sunt întotdeauna amputări. Semenii tăi nu ne văd niciodată întregi. Pierdeți jumătate și chiar mai mult. Întotdeauna e și sub pământ tot atât cât e deasupra.

Ăsta e necazul cu oamenii, asta e problema lor de fond. Viața se scurge pe lângă ei, nevăzută. Chiar aici, chiar alături. Formarea solului. Circuitul apei. Schimbul de substanțe nutritive. Influențarea climei. Formarea atmosferei. Hrănirea, tămăduirea și adăpostirea mai multor soiuri de vietăți decât știu oamenii să numere.

Corul pădurii vii îi cântă femeii: Dacă mintea ta ar fi puțin mai vegetală, te-am îneca în semnificație.

Pinul de care se sprijină spune: Ascultă. Trebuie să-ți povestesc ceva.

Nicholas Hoel

Acum e vremea castanilor.

Oamenii azvârlă cu pietre în trunchiurile uriașe. Castanele cad peste tot împrejur ca o grindină din ceruri. În duminica aceasta, se întâmplă așa în nenumărate locuri, din Georgia și până-n Maine. Spre nord, în Concord, Thoreau participă și el. Simte că aruncă cu pietre într-o ființă simțitoare, cu trăiri mai stinse decât ale lui, totuși o rudă de sânge. Copacii bătrâni sunt părinții noștri și poate părinții părinților noștri. Dacă vreți să învățați secretele Naturii, trebuie să răspândiți mai multă umanitate…1

În Brooklyn, pe Prospect Hill, nou-venitul Jørgen Hoel râde când vede ploaia torențială pe care o stârnesc azvârliturile lui. Ori de câte ori piatra lui își atinge ținta, cad lopeți întregi de hrană. Bărbații se reped ca hoții și-și umplu căciulile, sacii și manșetele pantalonilor cu castanele scăpate din învelișurile țepoase. Iată vestitul ospăț al Americii, pentru care nu scoți un sfanț din buzunar — încă o mană din cer într-o țară în care până și firimiturile cad de la masa Domnului.

Norvegianul și prietenii lui de pe șantierul naval din Brooklyn se înfruptă din recompensa lor pe care o coc în focuri mari în aer liber, într-un luminiș din pădure. Castanele pârlite sunt o mângâiere de nedescris: și dulci, și sărate, savuroase ca un cartof cu miere, deopotrivă cu gust de pământ și parfum de mister. Învelișurile spinoase înțeapă, dar refuzul lor e mai degrabă o tachinare decât o piedică adevărată. Castanele vor să se elibereze din strânsoarea lor spinoasă. Fiecare se oferă voluntară să fie mâncată, pentru ca altele să fie împrăștiate mai departe.

În noaptea aceea, îmbătat de castanele coapte, Hoel o cere de nevastă pe Vi Powys, o irlandeză care stă într-una din casele înșiruite din lemn de pin ridicate la două cvartale de locuința lui, la marginea Finn Town. Nimeni pe o rază de cinci mii de kilometri nu are dreptul să se opună. Se căsătoresc înainte de Crăciun. Până în luna februarie, sunt cetățeni americani. În primăvară, castanii înfloresc din nou, mâțișorii lungi și flocoși legănându-se în vânt precum petele albe de spumă de pe fluviul Hudson azuriu.

Odată cu cetățenia vine foamea de lumea neexplorată. Cuplul își strânge lucrurile pe care le poate lua cu sine și străbate pe uscat marile întinderi de pin strob, pătrunzând în pădurile de fag negru din Ohio, luând-o de-a curmezișul stejărișurilor din Vestul Mijlociu și ajungând până la așezarea de lângă Fort Des Moines, din noul stat Iowa, unde autoritățile dau terenuri parcelate ieri oricui e dornic să le lucreze. Vecinii aflați cel mai aproape sunt la vreo trei kilometri de acolo. În acel prim an, ară și cultivă douăzeci de hectare. Porumb, cartofi și fasole. Munca e istovitoare, dar muncesc pentru ei. Mai bine decât să construiești nave pentru Marina unei țări, oricare ar fi ea.

Apoi în prerie vine iarna. Frigul le pune la grea încercare dorința de a trăi. Nopțile în cabana plină de crăpături le îngheață sângele în vine. Trebuie să spargă gheața din rezervorul cu apă în fiecare dimineață doar ca să se spele pe față. Dar sunt tineri, liberi și hotărâți — singurii pe care se pot bizui în viața asta. Iarna nu-i răpune. Încă. Disperarea cea mai cruntă din adâncul ființei lor devine dură ca diamantul.

Când e vremea să sădească iar, Vi e însărcinată. Hoel se lipește cu urechea de burta ei. Ea râde când îi vede uluiala de pe chip.

— Ce spune?

El răspunde în engleza lui greoaie, bolovănoasă:

— Dă-mi de mâncare!

În luna mai a acelui an, Hoel găsește șase castane pe fundul buzunarului de la salopeta pe care o purta în ziua în care îi ceruse mâna soției lui. Le îngroapă în pământul din vestul Iowei, în preria fără copaci din jurul cabanei. Ferma este la sute de kilometri de habitatul castanilor, la o mie cinci sute de ospețele cu castane din Prospect Hill. Cu fiecare lună care trece, acele păduri verzi din est se estompează tot mai mult în memoria lui Hoel.

Dar aici e America, unde oamenii și copacii o apucă pe cele mai surprinzătoare căi. Hoel sădește, udă și se gândește: Într-o bună zi, copiii mei vor scutura trunchiurile astea și vor mânca gratis.

*

Primul lor născut moare la o vârstă fragedă, răpus de ceva ce acum nu are nume. Microbii încă nu există. Dumnezeu e singurul care ia copiii, smulgând chiar și sufletele nenumite dintr-o lume și ducându-le în alta după calendare enigmatice.

Unul din cei șase castani nu încolțește. Dar Jørgen Hoel are grijă ca puieții care au supraviețuit să rămână vii. Viața e o bătălie între Creator și creația Lui. Hoel devine expert în această luptă. Însă să-și păstreze copacii vii e o nimica toată pe lângă celelalte războaie pe care trebuie să le poarte zi de zi. La sfârșitul primului sezon, câmpurile lui sunt pline, iar cel mai reușit puiet dintre toți are peste o jumătate de metru înălțime.

Peste încă patru ani, soții Hoel au trei copii și promisiunea unui căstăniș. Lăstarii cresc precum fusele, iar lujerii lor cafenii sunt dungați de la lenticele. Frunzele bogate, ca niște festoane, zimțate și țepoase, eclipsează rămurelele din care înmuguresc. În afară de aceste mlădițe și de câțiva stejari Quercus macracarpa care cresc ici-colo în zonele inundabile, gospodăria e o insulă într-o mare de iarbă.

Până și mlădițele firave au deja o întrebuințare:

Ceai din copăceii tineri pentru bolile de inimă,

frunzele lujerilor abia crescuți ca să vindece inflamațiile,

macerat din coajă ca să oprească sângerările de după naștere,

gale încălzite pentru buricul nou-născutului,

frunze fierte cu zahăr brun pentru tuse,

cataplasme pentru arsuri, frunze ca să umple o saltea care scârțâie,

un extract pentru deznădejde, când suferința e copleșitoare…

Anii se scurg, unii mai îmbelșugați, alții mai săraci. Deși balanța înclină spre sărăcie, Jørgen observă o tendință de creștere. În fiecare an în care ară, îmblânzește tot mai mult pământ. Iar viitoarea mână de lucru a familiei Hoel se înmulțește întruna. Se îngrijește Vi de asta.

Copacii se îndesesc de parcă ar fi vrăjiți. Castanii sunt iuți: Până să scoți din frasin o bâtă de baseball, din castan ai scos o comodă. Dacă te apleci să te uiți la un puiet, o să-ți scoată un ochi. Crăpăturile din scoarța lor sunt precum vârtejurile de pe stâlpul frizeriei pe când trunchiurile cresc și se răsucesc. În bătaia vântului, crengile sunt când verde-închis, când verde-deschis. Globurile de frunze se întind, caută și mai mult soare. Se leagănă în augustul umed, așa cum soția lui Hoel încă își va scutura uneori părul odinioară de culoarea ambrei. Când izbucnește iar războiul în tânăra țară, cele cinci trunchiuri l-au depășit pe cel care le-a plantat.

Iarna nemiloasă a anului ’62 încearcă să mai răpească un prunc. Dar se mulțumește cu unul din copaci. Fiul cel mai mare, John, îi mai vine de hac unuia, în vara următoare. Băiatului nu-i trece prin cap că, dacă smulge jumătate din frunzele copacului ca să le folosească pe post de bani de jucărie, l-ar putea usca.

Hoel își păruiește fiul.

— Ție-ți place? Ai?

Îi arde câteva palme băiatului. Vi trebuie să se așeze între ei ca să evite scărmăneala.

În ’63 începe mobilizarea. Primii se duc bărbații tineri și burlaci. La cei treizeci și trei de ani ai săi, având soție, copii mici și câteva zeci de hectare, Jørgen Hoel este amânat. Nu pune niciodată umărul la apărarea Americii. El are o țară mai mică de salvat.

În Brooklyn, un poet-infirmier din slujba nordiștilor muribunzi scrie: Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat decât ziua stelară2. Jørgen nu citește niciodată aceste cuvinte. Lui cuvintele i se par un șiretlic. Porumbul, fasolea și dovlecii lui — numai cele ce cresc dezvăluie gândirea fără cuvinte a lui Dumnezeu.

După încă o primăvară, cei trei copaci rămași înfloresc într-o explozie de flori crem. Florile au un miros înțepător, ca de vânat, acriu, ca de încălțăminte veche sau de rufărie împuțită. Apoi crește o mânuță de castane dulci. Până și acea mică recoltă le amintește bărbatului și soției lui istovite de mana din ceruri care i-a adus laolaltă, într-o noapte, în pădurea de la est de Brooklyn.

— Au să se facă banițe întregi, asigură Jørgen.

Mintea lui deja frământă pâine, fierbe cafea, face supe, prăjituri, sosuri — toate delicatesele pe care băștinașii știau că le poate da acest copac.

— Ce e-n plus putem vinde la oraș.

— Cadouri de Crăciun pentru vecini, decretează Vi.

Dar vecinii sunt cei care trebuie să țină în viață familia Hoel în seceta cumplită din anul acela. Încă un castan moare de sete într-un sezon în care nici viitorului nu-i poți ceda măcar o lacrimă de apă.

Anii trec. Trunchiurile cafenii încep să încărunțească. Într-o toamnă uscată iască, pe o prerie cu prea puține ținte îndeajuns de înalte să merite deranjul, trăsnetul lovește unul din perechea de castani rămași. Lemnul lor, care ar fi putut să meargă la orice, începând cu leagăne și terminând cu sicrie, ia foc. Ce mai rămâne nu ajunge nici măcar pentru un taburet cu trei picioare.

Singurul castan rămas continuă să înflorească. Dar nu mai sunt și alte flori care să le răspundă florilor lui. Nu are pereche pe nenumărați kilometri în jur, iar un castan, deși este și femelă, și mascul, nu se va reproduce singur. Totuși acest copac are un secret vârât în cilindrul subțire, viu de sub scoarță. Celulele lui se supun unei formule străvechi: Stai nemișcat. Așteaptă. Ceva din acest unic supraviețuitor știe că până și legea cioplită în piatră a Prezentului poate fi învinsă. E de muncă. Muncă printre stele, dar și pe pământ. Sau, după cum scrie infirmierul nordiștilor morți: Să vă rămână sufletul netulburat dinaintea unui milion de universuri3. Netulburat ca pădurea.

Ferma scapă teafără din haosul vrerii Domnului. La doi ani după evenimentele de la Appomattox4, între arat, discuit, sădit, smuls plantele bolnave, plivit și recoltat, Jørgen termină casa cea nouă. Recoltele vin și se duc. Fiii soților Hoel intră pe brazdă cu tatăl lor puternic ca un taur. Fiicele se așază la casele lor la fermele învecinate. Răsar sate. Drumul de țară care trece pe lângă fermă devine drum adevărat.

Mezinul lucrează la circa financiară a districtului Polk. Fiul mijlociu devine bancher în Ames. Fiul cel mai mare, John, rămâne la fermă cu familia lui și lucrează acolo pe când părinții lui se ofilesc. John Hoel îmbrățișează viteza, progresul și utilajele. Cumpără un tractor cu aburi care ară și treieră, seceră și leagă. Mașinăria mugește în timp ce lucrează, ca o creatură scăpată din iad.

Pentru ultimul castan rămas, toate acestea se petrec cât îi ia lui să se procopsească cu vreo două noi crăpături și un țol de inele în plus. Trunchiul i se îngroașă. Scoarța îi pornește în spirală în sus precum Columna lui Traian. Frunzele lui ca festoanele continuă să transforme lumina soarelui în țesut. Nu perseverează doar, ci prosperă, ajunge o sferă verde de sănătate și vigoare.

Și în a doua lună iunie de la trecerea în noul secol, iată-l pe Jørgen Hoel, zace în pat într-o cameră de la catul de sus, cu elemente ornamentale din lemn de stejar, din casa pe care a clădit-o cu mâinile lui, un dormitor din care nu mai poate ieși, doar privește prin fereastra cu fronton spre o bogăție de frunze, înotând și scânteind pe cer. Tractorul cu aburi al fiului său duduie în partea de nord a fermei, dar Jørgen Hoel ia acest sunet drept ecourile furtunii. Crengile îl bălțează. Ceva din frunzele acelea verzi și zimțate, un vis pe care l-a avut el mai demult, o vedenie a sporului și prosperității, face ca în jurul capului să i se reverse iarăși un ospăț.

Se întreabă: Ce face ca scoarța să se răsucească și să se învârtejească așa la un copac atât de drept și de gros? Ar putea fi rotațiile Pământului? Încearcă oare să atragă atenția oamenilor? Cu șapte sute de ani în urmă, un castan din Sicilia cu o coroană de șaizeci de metri a ferit o regină spaniolă și pe cei o sută de cavaleri călare ai ei de o furtună turbată. Copacul acela va trăi mai mult cu o sută de ani și mai bine decât bărbatul care nu a auzit niciodată de el.

— Îți aduci aminte? o întreabă Jørgen pe femeia care îl ține de mână. Prospect Hill? Cât ne-am înfruptat în noaptea aia!

Dă din cap spre crengile înfrunzite, spre pământul de mai departe.

— Eu ți le-am dat pe acelea. Iar tu mi-ai dat… toate astea! Meleagurile de aici. Viața, libertatea mea.

Dar femeia care îl ține de mână nu e soția lui. Vi a murit acum cinci ani de o infecție la plămâni.

— Acum dormi, îi spune nepoata lui și-i pune mâna înapoi pe pieptul sleit. Noi suntem la parter.

John Hoel își îngroapă tatăl sub castanul pe care îl plantase chiar el. Acum, un gard de fontă de un metru împrejmuiește mormintele răspândite ici-colo. Copacul de deasupra își aruncă umbra cu aceeași generozitate și asupra viilor, și asupra morților. Trunchiul e prea gros să-l mai cuprindă John cu brațele. Etajul de crengi aflat cel mai aproape de pământ e prea sus să ajungi la el.

Castanul Hoel devine un reper, ceea ce fermierii numesc copac-santinelă. Familiile trec pe lângă el în plimbările lor duminicale. Localnicii îl folosesc ca să îndrume călătorii, farul singuratic din marea de grâne. Ferma prosperă. Și acum există capital inițial pentru dezvoltare și extindere. Acum că tatăl lui s-a prăpădit și frații sunt pe picioarele lor, John Hoel are libertatea de a căuta cele mai noi mașinării. Magazia lui cu utilaje se umple de secerători, vânturători și mașini de legat snopi. Merge la Charles City să vadă primele tractoare pe benzină cu doi cilindri. Când apar firele de telefonie, se abonează și el, deși costă o avere și nimănui din familie nu-i trece prin cap ce întrebuințare ar putea avea drăcovenia aia.

Fiul imigrantului capitulează în fața bolii dezvoltării cu mulți ani înainte să apară și un remediu eficient. Își cumpără un Kodak Nr. 2 Brownie. Tu apeși pe buton, iar noi ne ocupăm de restul. Trebuie să trimită clișeul la Des Moines ca să i-l developeze și să-i scoată fotografiile, un demers care în curând ajunge să coste mult mai mult decât aparatul foto de doi dolari. Își fotografiază soția îmbrăcată în rochie de stambă și cu un zâmbet boțit pe față, aplecată deasupra noului calandru mecanic. Își fotografiază copiii la volanul combinei și călărind cai de povară cu șalele lăsate pe lângă tăietoarele combinei pe câmpuri. Își fotografiază membrii familiei în hainele bune de Paște, cu bonete pe cap și sugrumați cu papioane. Când nu mai rămâne nimic de fotografiat din peticul lui de Iowa, John îndreaptă aparatul spre Castanul Hoel, de un leat cu el.

Cu câțiva ani înainte, i-a cumpărat mezinei lui un zoopraxiscop de ziua ei, deși doar el s-a mai jucat cu aparatul după ce fata s-a plictisit. Acum, escadrilele de gâște cu aripi fâlfâitoare și paradele de mustangi sălbatici zvârlind din picioare, care prind viață când se învârte cilindrul de sticlă, îi stimulează mintea. Îi trece prin cap un plan măreț, de parcă el l-ar fi inventat. Se hotărăște ca, în anii care i-au mai rămas, să imortalizeze copacul și să vadă cum arată dacă îi accelerezi evoluția la viteza dorinței umane.

Construiește un trepied în magazia cu utilaje. Apoi așază o piatră de ascuțit spartă pe o ridicătură din apropierea casei. Iar în prima zi de primăvară a anului 1903, John Hoel își poziționează aparatul Nr. 2 Brownie și face un portret pe toată înălțimea castanului-santinelă care înfrunzește. Peste o lună, nici mai devreme, nici mai târziu, din același loc și la aceeași oră, mai face unul. Data de 21 a fiecărei luni îl găsește pe ridicătura lui. Devine o preocupare ritualică, pe care nu o zădărnicesc nici ploaia, nici zăpada și nici căldura ucigătoare, o liturghie numai a lui la Biserica Domnului Vegetativ în Expansiune. Soția lui John îl tachinează fără milă, la fel și copiii lui.

— Așteaptă să facă ceva interesant.

Când adună laolaltă cele douăsprezece fotografii alb-negru din primul an și le frunzărește cu degetul mare, efortul lui nu se prea justifică. Într-unul din instantanee, copacului îi cresc frunzele din senin. În următorul, oferă un frunziș bogat luminii tot mai vârtoase. În rest, crengile se mulțumesc să reziste. Dar fermierii sunt oameni răbdători, căliți de anotimpurile neiertătoare, iar dacă n-ar fi chinuiți de visuri de generații, puțini ar mai continua să are primăvară de primăvară. Pe 21 martie 1904, John Hoel se prezintă iar pe ridicătura lui, de parcă și lui i-ar mai rămâne o sută sau două de ani să documenteze ceea ce timpul ascunde veșnic la vedere.

La două mii de kilometri spre est, în orașul în care mama lui John Hoel cosea rochii și tatăl lui construia nave, nenorocirea lovește înainte să se dumirească cineva. Ucigașul pătrunde pe furiș în țară din Asia, în lemnul castanilor chinezești destinați grădinilor ornamentale. Un copac din Parcul Zoologic din Bronx capătă culori de octombrie în iulie. Frunzele se răsucesc și se ard, căpătând nuanța scorțișoarei. Inelele de pete portocalii se răspândesc pe scoarța umflată. La cea mai mică apăsare, lemnul cedează.

Într-un an, petele portocalii împestrițează castanii din tot Bronxul — sporocarpul unui parazit care deja și-a ucis gazda. Fiecare focar eliberează hoarde de spori în ploaie și vânt. Grădinarii din oraș pun la cale un contraatac. Taie crengile infectate și le dau foc. Stropesc copacii cu zeamă bordeleză adusă cu căruțele trase de cai. Însă nu fac decât să împrăștie sporii cu topoarele cu care doboară victimele. Un cercetător de la Grădina Botanică din New York identifică ucigașul ca fiind o ciupercă nouă. Publică rezultatele și pleacă din oraș ca să scape de arșița verii. Când se întoarce, după câteva săptămâni, niciun castan din oraș nu mai merită salvat.

Moartea galopează prin Connecticut și Massachusetts, parcurgând zeci de kilometri pe an. Copacii sunt răpuși cu sutele de mii. O țară întreagă privește șocată cum se topesc prețioșii castani din Noua Anglie. Copacul industriei tăbăcitului, al traverselor căilor ferate, al vagoanelor de tren, al stâlpilor de telegraf, al combustibilului, al gardurilor, caselor, hambarelor, birourilor rafinate, meselor, pianelor, lăzilor, pastei de hârtie, al umbrei și al hranei nesfârșite și gratis — copacul cel mai exploatat din țară — dispare.

Pennsylvania încearcă să creeze pe teritoriul său o zonă tampon de sute de kilometri. În Virginia, la liziera din nord a celor mai bogate păduri de castani din țară, oamenii cer o întoarcere la credință ca să spele păcatul ce se face vinovat de plaga acesta. Copacul desăvârșit al Americii, coloana vertebrală a întregii economii rurale, mlădiosul și rezistentul sequoia din est, cu zeci de întrebuințări industriale — unul din patru copaci din pădurile ce se întind pe o suprafață de optzeci de milioane de hectare din Maine și până la Golf — e sortit pieirii.

Veștile despre flagel nu ajung în vestul Iowei. John Hoel se întoarce pe ridicătura lui în ziua de 21 a fiecărei luni, fie că e vreme rea sau bună. Castanul Hoel își urcă în continuare cota de nivel a frunzișului. Urmărește ceva, se gândește fermierul, în aventura lui de unul singur pe tărâmul filosofiei. Are el o intenție anume.

Cu o noapte înainte să împlinească cincizeci și șase de ani, John se trezește la două dimineața și bâjbâie prin pat căutând parcă ceva. Soția lui îl întreabă ce s-a întâmplat. Printre dinții încleștați, el răspunde: „O să-mi treacă“. Opt minute mai târziu, e mort.

Ferma le revine celor doi fii mai mari. Primul născut, Carl, vrea să treacă la pierderi costurile irecuperabile ale ritualului fotografic. Următorul, Frank, trebuie să recupereze deceniul de cercetare obscură a tatălui său continuând-o cu aceeași încăpățânare cu care își mărește copacul coroana. După mai bine de o sută de cadre, cel mai vechi, mai scurt, mai lent și mai ambițios film mut turnat vreodată în Iowa începe să dezvăluie obiectivul copacului. Derularea imaginilor arată subiectul întinzându-se și dibuind ceva de pe cer. Poate după o pereche. Mai multă lumină. Revanșa castanilor.

Când în sfârșit America se implică în războiul mondial, Frank Hoel este trimis în Franța cu Regimentul 2 Cavalerie. Își pune fiul de nouă ani, pe Frank Jr., să promită că va face în continuare fotografiile până se întoarce el. Este anul promisiunilor pe termen lung. Băiatul nu are cine știe ce imaginație, dar măcar e ascultător.

Frank Sr. are un noroc chior și scapă din butoiul cu pulbere de la Saint-Mihiel, dar lovitura unui obuz de mortier în Argonne, lângă Montfaucon, face ca din el să se mai aleagă doar nițică zeamă. Nu rămâne îndeajuns nici cât să umple sicriul de pin și să poată fi îngropat. Familia face o capsulă a timpului cu căciulile, pipele și ceasurile lui și o îngroapă în locul de veci al familiei, sub copacul pe care el l-a fotografiat lună de lună mult prea puțin timp.

Dacă Dumnezeu ar avea un aparat Brownie, ar putea face și El un scurtmetraj: flagelul plutind o clipă, apoi prăvălindu-se din înalturile Apalașilor în inima patriei castanilor. Castanii din nord erau maiestuoși. Însă copacii din sud sunt zei. Alcătuiesc arboreturi aproape perfecte, care se întind pe kilometri întregi. În Carolina de Nord și de Sud, trunchiuri mai bătrâne decât America cresc până la trei metri lățime și patruzeci de metri înălțime. Păduri întregi înfloresc în nori albi, șerpuitori. Zeci de comunități din zonele muntoase sunt clădite din lemn frumos, cu fibra dreaptă. Dintr-un singur copac s-ar putea face până la paisprezece mii de scânduri. Rezervele de hrană care cad și-ți ajung până la genunchi hrănesc districte întregi, iar fiecare an e un an al producției-record.

Acum zeii mor pe capete. Întreaga putere a ingeniozității omenești nu poate opri dezastrul care face ravagii pe continent. Flagelul se răspândește de-a lungul crestelor, răpunând un vârf după celălalt. Dacă te-ai cocoța pe punctul de belvedere așezat deasupra munților din sud, ai vedea trunchiurile transformându-se în schelete albe-cenușii într-un val unduitor. Tăietorii de lemne dau iama prin zeci de state să taie copacii neatinși de ciupercă. Serviciul Forestier în formare îi încurajează s-o facă. Folosiți lemnul, măcar, până nu se alege praful de el. Iar în această misiune de recuperare, oamenii ucid orice copac care ar putea deține secretul rezistenței.

O fetiță de cinci ani din Tennessee care vede primele pete portocalii răsărind în pădurea ei magică nu va mai avea ce să le arate copiilor ei, în afară de fotografii. Ei nu vor vedea niciodată trăsăturile plenare și pârguite ale copacului, nu vor ști niciodată cum arăta sau ce sunet și miros avea copilăria mamei lor. Din milioane de cioturi moarte răsar mlădițe care rezistă, an după an, dar apoi mor de o boală care, rămasă în acești lăstari stăruitori, nu va dispărea niciodată. Până în anul 1940, ciuperca pune stăpânire pe tot și toate, până la cele mai îndepărtate arboreturi din sudul statului Illinois. Patru miliarde de copaci din arealul lor natural dăinuie doar în legende. În afara câtorva insulițe secrete de rezistență, singurii castani rămași sunt cei pe care i-au dus pionierii hăt departe, în statele în care sporii rătăcitori nu ajung.

Frank Hoel Jr. își respectă promisiunea pe care i-a făcut-o tatălui său mult timp după ce el se șterge în amintiri cețoase, alb-negru, supraexpuse. În fiecare lună, băiatul mai pune o fotografie în cutia din lemn de brad pentru balsam. În curând, e adolescent. Apoi un tinerel. Face totul din inerție, la fel cum neamul Hoel continuă să sărbătorească Ziua Sfântului Olaf, deși nu mai ține minte ce reprezintă.

Frank Jr. nu suferă de imaginație. Nici măcar nu se aude pe sine în timp ce gândește: E foarte posibil să urăsc copacul ăsta. E foarte posibil să-l iubesc mai mult decât mi-am iubit tatăl. Gândurile pot să nu însemne nimic pentru un om lipsit de dorințe proprii, născut sub lucrul de care este înlănțuit și sub care îi e totodată sortit să moară. Se gândește: Copacul ăsta n-are niciun rost aici. E util doar dacă-l tăiem. Și sunt luni în care, prin vizor, ramurile tot mai întinse ale coroanei par ochiului său mirat modelul semnificației înseși.

În timpul verii, apa urcă prin xilem și se risipește prin milioanele de gurițe de pe dosul frunzelor, patru sute de litri pe zi evaporându-se din coroana avântată a copacului în aerul umed din Iowa. Toamna, frunzele îngălbenite îl umplu pe Frank Jr. de nostalgie. Iarna, crengile golașe pârâie și murmură deasupra nămeților, iar mugurii lor bonți, în repaus, au un aer aproape sinistru de-atâta așteptare. Dar preț de o clipă, în fiecare primăvară, mâțișorii verzui și florile crem fac ca în mintea lui Frank Jr. să răsară gânduri, gânduri pe care el nu știe cum să le aibă.

Cel de-al treilea fotograf al familiei Hoel face în continuare fotografii, așa cum continuă să meargă și la biserică mult timp după ce decide că toată lumea credinței a fost îmbrobodită cu basme. Inutilul său ritual fotografic dă vieții lui Frank Jr. un scop orb pe care nu i-l poate da nici măcar agricultura. Este antrenat într-un exercițiu lunar de observare a unui lucru care nu merită observat deloc, o creatură neabătută și șovăitoare ca viața însăși.

Teancul de fotografii ajunge la cifra cinci sute în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o după-amiază, Frank Jr. își ia un răgaz să se uite la fotografii. În sinea lui, simte că e același băiat care i-a făcut o promisiune necugetată tatălui său când avea nouă ani. Dar copacul redat cu încetinitorul s-a schimbat așa de mult, încât nici nu-l mai recunoști.

Când toți copacii maturi din arealul natural al castanului au dispărut, copacul Hoel devine o curiozitate. Un dendrolog din Iowa City vine să confirme zvonul: un castan a scăpat cu bine din holocaust. Un jurnalist de la Register scrie un articol despre unul din ultimii copaci desăvârșiți ai Americii. Mai bine de o mie două sute de nume de localități de la est de Mississippi conțin cuvântul „castan“. Dar trebuie să vii într-un district rural din vestul Iowei ca să vezi unul cu ochii tăi. Oamenii obișnuiți, care călătoresc de la New York la San Francisco pe noua autostradă ce-și croiește drum pe lângă ferma Hoel, văd în el numai o sursă de umbră pe întinderile netede și singuratice de porumb și soia.

În frigul aprig din februarie 1965, Nr. 2 Brownie se sparge. Frank Jr. îl înlocuiește cu un Instamatic. Teancul se face mai gros decât orice carte pe care a încercat el vreodată s-o citească. Dar fiecare fotografie din grămadă înfățișează doar copacul singuratic, nepăsător la pustiul zdrobitor pe care omul îl cunoaște așa de bine. Frank Jr. are ferma în spate ori de câte ori deschide obiectivul. Fotografiile ascund tot: anii ’20, care nu sunt deloc exuberanți pentru familia Hoel. Marea criză economică, care o face să piardă optzeci de hectare și gonește jumătate din familie la Chicago. Emisiunile radiofonice, care îi fac pe doi din fiii lui Frank Jr. să se lase de agricultură. Moartea unui Hoel în Pacificul de Sud și alți doi Hoeli chinuiți de vina supraviețuitorului. Utilajele Deere și Caterpillar care defilează prin magazia cu tractoare. Grajdul care arde din temelii într-o noapte în urletele animalelor neajutorate. Zecile de nunți, botezuri și absolviri fericite. Cele câteva adultere. Cele două divorțuri îndeajuns de triste, încât să amuțească păsările cântătoare. Nereușita unui fiu la alegerile locale. Litigiul dintre veri. Cele trei sarcini neașteptate. Îndelungatul război de gherilă al familiei Hoel cu pastorul din partea locului și cu jumătate din enoriașii luterani. Opera heroinei și a Agent Orange, care însoțesc acasă nepoții întorși din Vietnam. Incestul trecut sub tăcere, alcoolismul stăruitor, fuga de acasă a unei fiice cu profesorul de engleză de la liceu. Cancerele (de sân, de colon, de plămâni), boala de inimă, smulgerea pielii de pe pumnul unui muncitor într-un șnec pentru cereale, moartea copilului unui văr într-un accident de mașină în noaptea balului. Nenumăratele tone de substanțe cu nume precum Rage, Roundup și Firestorm, semințele patentate, modificate să producă plante fără semințe. Aniversarea a cincizeci de ani de căsnicie în Hawaii și urmarea dezastruoasă. Răspândirea pensionarilor prin Arizona și Texas. Generațiile de dușmănii, curaj, răbdare și generozitate neașteptată: tot ce o ființă umană ar putea numi poveste se desfășoară în afara ramei fotografiei lui Frank Jr. În interiorul ramei, de-a lungul a sute de anotimpuri ce se derulează, se află numai acel copac singuratic, cu scoarța crăpată ce urcă șerpuitor până la vârsta de mijloc timpurie și care crește cu viteza lemnului.

Pieirea sosește pe furiș la ferma Hoel — la toate fermele familiale din vestul Iowei. Tractoarele ajung prea monstruoase, vagoanele de tren pline de îngrășăminte cu azot, prea scumpe, concurența, prea mare și eficientă, câștigul, prea mic, iar pământul, prea sleit de repetatele culturi organizate pe rânduri pentru a aduce profit. În fiecare an, încă un vecin este înghițit de fabricile uriașe, administrate atent, bazate pe monocultură, de o productivitate implacabilă. Asemenea oamenilor de pretutindeni puși în fața catastrofei, Frank Hoel Jr. pornește bâjbâind spre soarta ce-l așteaptă. Se înglodează în datorii. Vinde hectare întregi și drepturi. Semnează înțelegeri pe care nu ar trebui să le semneze cu firme producătoare de semințe. Anul viitor, e sigur — anul viitor va veni ceva și-i va salva, cum s-a întâmplat mereu.

În total, Frank Jr. adaugă șapte sute cincizeci și cinci de fotografii cu uriașul singuratic la cele o sută șaizeci pe care le-au făcut tatăl și bunicul lui. În ziua de 21 a ultimului aprilie din viața lui, în timp ce Frank Jr. este țintuit la pat, fiul său, Eric, merge la fermă de la locuința lui aflată la patruzeci de minute distanță și se instalează pe ridicătură ca să mai facă o fotografie alb-negru, acum plină până la chenar cu crengi luxuriante. Eric îi arată fotografia bătrânului. E mai simplu decât să-i spună tatălui său că-l iubește.

Frank Jr. face o strâmbătură simțind gust ca de migdale amare.

— Uite ce-i. Eu am făcut o promisiune și mi-am respectat-o. Tu nu datorezi asta nimănui. Lasă afurisenia aia în pace.

E ca și când i-ar porunci însuși castanului uriaș să nu mai crească.

Trei sferturi de secol dănțuiesc într-o derulare de cinci secunde. Nicholas Hoel frunzărește teancul de o mie de fotografii, căutând semnificația secretă a acelor decenii. Are douăzeci și cinci de ani, s-a întors pentru o vreme la ferma la care a petrecut fiecare Crăciun din viața lui. Are noroc că a ajuns, după atâtea anulări de zboruri. Furtunile de zăpadă dau iama dinspre vest, ținând la sol avioanele prin toată țara.

El și părinții lui au venit să fie alături de bunica. Mâine vor sosi și alte rude de prin tot statul. Frunzărind fotografiile, ferma îi revine în memorie: vacanțele din copilărie, cum se aduna tot neamul în jurul curcanului, cântând colinde, steagurile și focurile de artificii cu prilejul solstițiului de vară. Cumva, totul e încifrat în copacul acela animat, reuniunile din fiecare anotimp, în care avea parte de zile întregi de explorare cu verii lui și de plictis în lanul de porumb. Când derulează fotografiile în sens invers, Nicholas simte că anii se desprind precum tapetul de pe perete la contactul cu aburul.

Întotdeauna animalele. Întâi câinii — mai ales cel șchiop, care aproape turba de fericire de fiecare dată când familia lui Nick trăgea pe aleea lungă cu pietriș. Apoi răsuflarea fierbinte a cailor și senzația de asprime dată de părul vacilor. Șerpii care se târau printre tulpinile tăiate. Vizuina unor iepuri de lângă cutia poștală, găsită din întâmplare. Într-o zi de iulie, niște pisici aproape sălbăticite care ieșiseră de sub verandă, mirosind a mister și a lapte covăsit. Șoarecii morți aduși în dar și lăsați în pragul ușii din spate a fermei.

Filmul de cinci secunde declanșează scene primordiale. Cum dădea târcoale prin magazia cu unelte, cu motoarele și uneltele tainice. Cum stătea la reuniunile familiei Hoel în bucătăria aglomerată, trăgând în piept mirosul de mucegai al linoleumului crăpat, în timp ce veverițele bufneau în vizuinile lor ascunse între stâlpii din pereți. Cum săpa cu orele, împreună cu doi veri mai mici, cu cazmalele vechi, cu coada cu măciulie, ca să facă o tranșee acolo unde Nick le-a promis că în curând vor găsi magmă.

Stă la etaj așezat la secreterul din biroul bunicului său mort și revizuiește proiectul care le-a supraviețuit celor patru generații de creatori ai săi. Din toată încărcătura care umple până la refuz casa de la ferma familiei Hoel — suta de borcane pentru fursecuri și globuri de zăpadă, cutia din pod cu vechile carnete de elev ale tatălui său, orga cu pedală recuperată de la biserica în care a fost botezat străbunicul lui, jucăriile perimate ale tatălui și unchilor lui, bilele de popice din pin, lustruite și un oraș incredibil, pus în mișcare cu magneți de sub străzi — teancul acesta de fotografii a fost dintotdeauna singura comoară de la fermă de care nu se sătura niciodată. Fiecare fotografie în parte nu arată nimic altceva în afară de copacul în care se cocoța așa de des, încât ar putea urca în el și cu ochii închiși. Dar după ce le răsfoiește, un copac ca o coloană corintică se umflă sub degetul lui mare, trezindu-se la viață și eliberându-se. Trei sferturi de secol se derulează cât ai spune rugăciunea de mulțumire dinaintea mesei. Odată, când avea nouă ani și era la fermă pentru cina de Paște, Nick frunzărise de atâtea ori fotografiile, încât bunicul lui îi trăsese o palmă și ascunsese fotografiile pe cel mai înalt raft din dulapul care duhnea a naftalină. Nick se cocoțase pe scaun și dăduse iar atacul la fotografii imediat ce adulții ajunseseră la parter.

Simbolul familiei Hoel e patrimoniul lui. Nicio altă familie din district nu mai avea un copac precum copacul Hoel. Și nicio altă familie din Iowa nu putea egala acest proiect fotografic multigenerațional, pentru că era prea ciudat. Totuși ai fi zis că adulții au jurat să nu spună niciodată încotro se îndrepta acest proiect. Nici bunicii și nici tatăl lui nu-i puteau explica rostul folioscopului gros. Bunicul lui a spus: „I-am promis tatei, iar el i-a promis tatălui lui“. Dar altă dată, tot el a spus: „Asta te face să privești altfel lucrurile, nu crezi?“ Așa era.

Ferma a fost locul în care Nick a început prima oară să deseneze. Visurile în creion ale oricărui băiat — rachete, mașini bizare, armate grupate, orașe imaginare, tot mai detaliate și mai baroce cu fiecare an care trecea. Apoi texturi mai extravagante, pe care le observase cu ochii lui — pădurea de perișori de pe spatele unei omizi și harta vremii furtunoase din fibra scândurilor dușumelei. La fermă, îmbătat de imaginile folioscopului, a început prima oară să deseneze crengi. Pe 4 iulie a stat întins pe spate și a privit copacul în expansiune, în timp ce toți ceilalți aruncau cu potcoave de cai. Era o geometrie anume în această bifurcare constantă, un echilibru în diferitele grosimi și lungimi, care amândouă depășeau priceperea lui artistică de a le dezvălui. În timp ce desena, se întreba cum ar trebui să fie creierul lui ca să distingă fiecare din sutele de frunze lanceolate de pe o ramură și să le recunoască cu aceeași ușurință cu care recunoștea chipurile verilor lui.

Derulează iar filmul magic și, în mai puțin timp decât îi ia acelui buchețel de broccoli alb-negru să redevină un uriaș care cercetează cerul, copilul de nouă ani plesnit de bunicul lui ajunge adolescent, se îndrăgostește de Dumnezeu, se roagă la El în fiecare noapte, dar rareori are atâta succes încât să nu se mai masturbeze în timp ce și-o imaginează pe Shelly Harper, se îndepărtează de Dumnezeu și se apropie de chitară, e arestat pentru o jumătate de joint cu iarbă, e condamnat la șase luni într-o școală de corecție de lângă Cedar Rapids, menită să-i bage mințile-n cap cu frica, iar acolo — în timp ce desenează ore-n șir tot ce vede prin ferestrele zăbrelite ale camerei lui — își dă seama că trebuie să-și dedice viața făuririi de lucruri stranii.

Era sigur că va fi greu ca ideea lui să prindă. Cei din familia Hoel erau fermieri, proprietari de magazin de nutreț și vânzători de utilaje agricole, precum tatăl lui, oameni teribil de pragmatici, cu rădăcini adânc înfipte în logica pământului și meniți să muncească toată ziua, neobosiți, an după an, fără să întrebe vreodată de ce. Nick s-a pregătit pentru înfruntare, ceva desprins din romanele lui D. H. Lawrence, care îl ajutaseră să scape cu viață din anii de liceu. A exersat săptămâni întregi, sufocându-se cu absurditatea cererii lui: Tată, mi-ar plăcea tare mult să mă arunc în gol de pe buza existenței raționale, pe cheltuiala ta, și să devin complet neatractiv pentru orice angajator.

Și-a ales o noapte de la începutul primăverii. Tatăl lui stătea întins pe un divan de pe veranda închisă cu plasă, cum făcea în majoritatea nopților, și citea o biografie a lui Douglas MacArthur. Nicholas s-a așezat pe fotoliu, lângă el. Prin plasă pătrundeau adieri dulci care-i ciufuleau părul.

— Tată. Trebuie să fac școala de desen.

Tatăl lui s-a uitat pe deasupra cărții, de parcă ar fi cântărit din priviri ruinele moștenirii sale.

— Mă gândeam eu că așa va fi.

Iar Nick a plecat, cu lesa slăbită îndeajuns cât să ajungă până în Chicago Loop și să aibă libertatea de a pune la încercare toate cusururile inerente dorinței lui.

La școala de la Chicago a învățat multe lucruri:

1. Istoria omenirii e povestea tot mai zbuciumată a foametei.

2. Arta nu e nici pe departe ce crezuse el.

3. Oamenii ar face cam orice ți-ar putea trece prin minte. Portrete elaborate cu vârful minei creionului. Rahat de câine acoperit cu poliuretan. Săpături care pot trece drept mici țări.

4. Asta te face să privești altfel lucrurile, nu crezi?

Colegii râdeau de micile lui crochiuri în creion și de picturile trompe-l’œil, hiperrealiste. Dar el a continuat să le facă, anotimp după anotimp. Iar până la sfârșitul celui de-al treilea an, a căpătat un fel de faimă îndoielnică. Se bucura chiar de o anumită admirație amestecată cu dușmănie.

Într-o noapte de iarnă din ultimul an, în camera cât o debara pe care o închiriase în Rogers Park, a avut un vis. O studentă pe care o iubea l-a întrebat: Ce vrei să faci cu adevărat? El a dus mâinile către cer, ridicând din umeri. Căușele palmelor i s-au umplut cu mici cișmele de sânge. Din acele mici acumulări de lichid au crescut doi spini ramificați. S-a zbătut cuprins de panică și atunci a revenit la realitate. După o jumătate de oră, bătăile inimii i s-au domolit îndeajuns încât să-și dea seama de unde proveneau spinii aceia: din imaginile ca într-o filmare cu încetinitorul ale castanului pe care îl plantase stră-stră-străbunicul lui țigan norvegian cu o sută douăzeci de ani în urmă, după ce el singur se înscrisese la școala de artă primitivă prin corespondență, câmpiile din vestul Iowei.

Nick stă așezat la birou și se uită iar la folioscop. Anul trecut a câștigat Premiul Stern pentru Sculptură oferit de Școala de Arte Frumoase din Chicago. Anul acesta are o slujbă, aranjează marfa pe rafturi într-un magazin celebru din Chicago care e cu un picior în groapă de un sfert de secol. E drept, a muncit pe brânci și acum are o diplomă care îi dă dreptul să facă obiecte neobișnuite, capabile să-i umple de rușine pe prietenii lui și să-i înfurie pe necunoscuți. În Oak Park este un U-Stor-It înțesat cu costume din papier mâché pentru carnavaluri stradale și cu decorurile suprarealiste dintr-un spectacol care a rulat într-un teatru micuț de lângă Andersonville și a fost abandonat după trei nopți. Dar la cei douăzeci și cinci de ani ai săi, vlăstarul unei lungi filiații de fermieri vrea să creadă că cea mai bună lucrare a lui încă ar putea aștepta după colț.

E ziua dinaintea Ajunului. Mâine, cei din familia Hoel vor da năvală, dar bunica lui este deja în al nouălea cer. Ea trăiește pentru aceste zile, în care casa veche, prin care curenții de aer circulă nestingheriți, se umple cu descendenți. Ferma nu mai există, doar casa de pe insulița ei de pământ. Tot terenul familiei Hoel este arendat pe termen lung unor organizații conduse din birouri aflate la mulți kilometri distanță. E sfârșitul pământului din Iowa, un pământ raționalizat. Dar pentru o scurtă vreme, cu prilejul acestei sărbători, locul va fi stăpânit de nașteri miraculoase și mântuitori în iesle, cum s-a întâmplat de fiecare Crăciun în familia Hoel o sută douăzeci de ani la rând.

Nick coboară la parter. E jumătatea dimineții, iar bunica, tatăl și mama lui stau îngrămădiți în jurul mesei de la bucătărie înțesate cu rulouri cu nuci pecan și piese de domino tocite deja, ca niște mici gume de mestecat. Afară, e puțin spus că e un ger de crapă pietrele. Ca să facă față vântului polar dinspre nord ce se revarsă prin pereții placați spre exterior cu lemn de cedru, Eric Hoel a făcut focul în vechea sobă cu propan. Focul arde în șemineu, mâncarea e destulă încât să hrănească cinci mii de guri, iar la noul televizor mare cât statul Wyoming se difuzează un meci de fotbal care nu interesează pe nimeni.

Nicholas întreabă:

— Cine vrea să meargă în Omaha?

La Muzeul Joslyn, la numai o oră distanță, e o expoziție având ca temă peisajele americane. Când a lansat ideea cu o noapte înainte, cei bătrâni au părut interesați. Acum își feresc privirea.

Mama lui zâmbește jenată.

— Mă simt cam moleșită, dragule.

Tatăl lui adaugă:

— Suntem așa de relaxați acum, Nick!

Bunica lui aprobă buimacă din cap.

— Bine, spune Nicholas. Să vă ia naiba pe toți! Mă întorc pe la cină.

Zăpada mătură autostrada. Ninge necontenit. Dar el este din Vestul Mijlociu, iar tatăl lui, în stilul caracteristic, i-a pus la mașină cauciucuri de iarnă pentru zăpadă proaspăt căzută. Expoziția peisajelor americane este fantastică. Picturile lui Sheeler sunt de-ajuns să-i trezească lui Nick un sentiment de recunoștință și invidie. Stă până îl dă afară personalul muzeului. Când pleacă, e întuneric, iar nămeții i se învârtejesc deasupra ghetelor.

Reușește să ajungă pe autostradă și se urnește cu greu spre est. Drumul nu se mai vede. Șoferii îndeajuns de smintiți să pornească la drum se agață de luminile de poziție ale celui din față într-o procesiune lentă prin albeață. Brazda pe care o sapă Nick are foarte mică legătură cu banda de dedesubt. Banda rezonatoare de pe margine este așa de acoperită de zăpadă, încât nu o aude.

Sub un viaduct, nimerește un strat de gheață netedă. Mașina derapează. Se lasă în seama acestei traiectorii libere și manevrează mașina de parcă ar fi zmeu, până când se redresează. Aprinde și stinge faza lungă, încercând să se decidă în care dintre variante perdeaua de zăpadă este mai puțin orbitoare. După o oră, a parcurs aproape treizeci de kilometri.

În tunelul negru de zăpadă se derulează o scenă care pare o imagine filmată cu un aparat cu vedere nocturnă dintr-un documentar cu anchete polițienești. Un camion articulat cu optsprezece roți venind din sens opus se îndoaie de la jumătate, trece de spațiul dintre benzi și se răsucește ca un animal rănit, răsărind pe partea lui Nick, la o sută de metri în fața lui. Nick trage de volan, îl evită și alunecă pe banda de urgență. Partea din dreapta spate a mașinii ricoșează din parapet. Stânga botului mașinii lui atinge ușor cauciucul din spate al camionului. Nick se oprește din derapaj și începe să tremure așa de tare, încât nici nu poate mișca de volan. Mașina rulează ușor până într-o zonă de servicii înțesată cu șoferi rămași înzăpeziți.

În fața toaletelor este un telefon public. Sună acasă, dar nu reușește să prindă legătura. E noaptea dinaintea ajunului Crăciunului și liniile telefonice au căzut în tot statul. E sigur că părinții lui sunt teribil de îngrijorați. Dar singurul lucru înțelept este să se ghemuiască în mașină și să doarmă vreo două ore, până când se liniștesc apele și plugurile de deszăpezire domolesc izbucnirea de furie a lui Dumnezeu.

Cu puțin timp înainte să se lumineze de ziuă, pornește iar la drum. Ninsoarea s-a oprit în mare măsură și mașinile înaintează cu greu în ambele direcții. Merge spre casă cu viteza melcului. Cel mai greu din acest traseu este să urce mica ridicătură de la capătul ieșirii de pe autostradă. Trece de rampa aceea, spatele mașinii zdruncinându-se dintr-o parte în alta, și o ia pe șoseaua care duce înapoi la fermă. Drumul este înzăpezit. Castanul Hoel se vede de la distanță, înveșmântat în alb, singura turlă de la orizont. Două luminițe lucesc la ferestrele de la etaj ale casei. Nu-și poate închipui de ce e careva treaz la ora asta. Cineva a așteptat toată noaptea un semn de la el.

Drumul până la casă e acoperit cu un strat gros de zăpadă. Vechiul plug de deszăpezire al bunicului lui încă e în magazie. Tatăl lui ar fi trebuit deja să-l manevreze până jos și înapoi de cel puțin două ori până acum. Nick înfruntă nămeții, dar nu le face față. Lasă mașina la jumătatea aleii și parcurge pe jos ultima porțiune până la casă. Când trece de ușa de la intrare, strigă cu glas cântat:

— Oh, the weather outside is frightful!5

Dar la parter nu e nimeni să râdă.

Mai târziu se va întreba dacă știa deja, de acolo, de la ușa de la intrare. Însă nu, trebuie să meargă până la baza scărilor, unde zace tatăl lui, cu capul în jos și cu brațele îndoite în unghiuri imposibile, de parcă ar slăvi podeaua. Nick strigă și se repede să-și ajute tatăl, dar nu mai are ce să ajute. Se ridică și urcă scările, câte două odată. Dar de-acum totul e limpede precum Crăciunul, tot ce trebuie să știe un om. La etaj, cele două femei stau ghemuite în dormitoarele lor și nu e chip să le trezești — dorm până mai târziu, dimineața, în ajunul Crăciunului.

Pe lângă picioarele și pe lângă trunchiul lui Nick se ridică o ceață. Se îneacă în smoală. Fuge iar la parter, unde vechea sobă cu propan încă merge, împrăștiind un gaz care se ridică și se acumulează invizibil sub tavanul căruia tatăl lui Nick i-a mai adăugat de curând un strat de izolație. Nick iese împleticindu-se pe ușa casei, se împiedică pe treptele verandei și cade în zăpadă. Se rostogolește în albul glacial, icnind, până își vine în simțiri. Când ridică privirea, ochii îi sunt ațintiți între ramurile copacului-santinelă, singuratic, uriaș, fractal și gol în fața troienelor, înălțându-și crengile de mai jos și scuturându-și marea sferă. Crenguțele lui risipitoare pocnesc în adierea vântului, de parcă și această clipă, așa de neînsemnată, de trecătoare, va sta scrisă în inelele lui, ca și când crengile s-ar pregăti să se roage, în timp ce-și leagănă fanioanele, pe cel mai albastru dintre cerurile iernii din Vestul Mijlociu.

---