1

Nimic nu părea să se miște… în afara mirajului. Întinderi necuprinse de deșert se prelungeau până-n cer tremurânde și se loveau de el în tăcere, iar lumina mușcătoare a soarelui amiezii aproape că ștergea liniile povârnișurilor pale de nisip. Nu se puteau distinge decât liniile domoale ale dealurilor arcuindu-se în coborâșuri și urcușuri, pietrele presărate din loc în loc și umbra firavă a trandafirilor sălbatici uscați. În afară de asta, nimic. Doar întinderea uriașă a deșertului Negev1, deasupra căruia se instalase canicula lunii august.

Singurele semne de viață în acest ocean de nisip erau lătratul îndepărtat al câinilor și larma soldaților ocupați să-și instaleze tabăra. Aceste sunete îi ajungeau la urechi în vreme ce-și plimba privirea scrutând atent cu binoclul priveliștea din fața lui, cocoțat pe un povârniș. În ciuda luminii scânteietoare care-i afecta vederea, urmărea neabătut, cu multă concentrare, cărările înguste formate prin nisip, oprindu-se când și când asupra uneia dintre ele și țintuind-o cu privirea ceva mai mult. În cele din urmă, a lăsat deoparte binoclul, l-a șters de sudoare și l-a așezat în gentuța specială. Apoi și-a croit drum prin aerul încins al amiezii, întorcându-se spre tabără.

Când ajunseseră în locul acela, dăduseră peste două barăci și ce mai rămăsese din pereții unei a treia, pe jumătate dărâmate. Era tot ce mai rămăsese după bombardamentul violent care lovise locul la începutul războiului. Acum însă, lângă cele două barăci, fuseseră ridicate două corturi, unul al conducerii și un cort pentru popotă. În tabără se băteau țăruși și se ridicau drugi de fier pentru alte trei corturi, care să-i adăpostească pe soldați. Adjunctul lui, sergentul-major, l-a informat, venind să-l întâmpine la întoarcerea în tabără, că isprăviseră de curățat zona de pietre și că soldații lucrau acum la șanțurile de apărare. Toate pregătirile trebuiau terminate până la căderea nopții, a răspuns el, apoi i-a cerut sergentului-major să-i anunțe pe comandanții de brigăzi, pe câțiva caporali și pe unii soldați mai experimentați să vină imediat în cortul de comandă pentru o întâlnire.

***

Lumina soarelui de amiază umplea deschizătura cortului, se strecura înăuntru și se prelungea pe nisip, dezvăluind numeroasele urme lăsate de picioarele soldaților. A luat cuvântul primul și a explicat că misiunea lor principală câtă vreme se vor afla aici va fi, pe lângă trasarea graniței de sud cu Egiptul2 și împiedicarea transfugilor să se strecoare, perierea sectorului de sud-vest al Negevului și curățarea acestuia de arabii rămași aici. Căci existau informații de la surse din aviație care certificau existența unor mișcări în zonă, precum și prezența unor transfugi. De asemenea, vor avea de făcut ronduri de recunoaștere zilnice ca să descopere regiunea și să o cunoască îndeaproape. Misiunea ar putea dura ceva vreme, dar vor rămâne staționați aici până ce vor stabili securitatea deplină în această parte a Negevului. Totodată, vor avea de făcut exerciții zilnice și manevre militare cu soldații ca să-i antreneze în tehnicile de luptă specifice condițiilor de deșert și ca să-i ajute să se acomodeze cu acestea.

Oamenii îl ascultau urmărindu-l cum își mișca mâinile pe harta întinsă în fața lor și pe care tabăra lor devenise un punct mic și negru care abia se distingea în marele triunghi cenușiu. Și cum niciunul dintre ei nu a făcut niciun comentariu pe marginea a ceea ce le comunicase, în cort s-a așternut tăcerea preț de câteva clipe, timp în care el și-a tot plimbat privirea de la hartă la chipurile lor inexpresive, de pe care curgea transpirația și care se făcuseră strălucitoare în lumina ce se strecura prin deschizătura cortului. Și-a continuat discursul, atrăgându-le atenția că trebuie să fie severi cu soldații, mai ales cu cei nou înrolați în pluton, ca să se îngrijească de echipament și de uniformă; iar în cazul în care îi lipsește vreunuia echipamentul sau uniforma, să fie înștiințat pe loc. Trebuie, de asemenea, să li se amintească să nu neglijeze igiena personală și să se radă în fiecare zi. Apoi, înainte să declare întâlnirea încheiată, s-a întors spre șofer, un sergent și doi caporali și le-a cerut să se pregătească să iasă împreună cu el în prima misiune de recunoaștere din regiune.

Înainte de misiune, a trecut pe la baraca ce urma să-i servească drept locuință și a început să-și mute lucrurile pe care le lăsase grămadă la intrare, ducându-le într-un colț al camerei. A luat apoi canistra de tablă care se afla printre celelalte lucruri și a vărsat din ea puțină apă într-un vas mic. A scos din valiză o cârpă ce-i servea de prosop, a înmuiat-o în apa din vas și și-a șters sudoarea de pe față. A înmuiat cârpa din nou în apă, apoi și-a scos cămașa și s-a șters la subsuori. Și-a pus din nou cămașa și, după ce s-a încheiat la toți nasturii, a spălat bine cârpa și a atârnat-o de unul dintre cuiele bătute în perete. A scos vasul afară, a aruncat apa murdară pe nisip, a intrat în cameră și l-a așezat lângă restul lucrurilor pe care le îngrămădise în colț. A ieșit.

Șoferul se așezase pe locul de la volan, pe când ceilalți cărora le ceruse să-l însoțească stăteau lângă mașină. Când ajunse la ei, se urcară în spate, iar el se așeză pe scaunul din față, lângă șofer. Acesta se îndreptă de spate, după care întinse mâna spre cheie și porni motorul, al cărui huruit zgomotos umplu spațiul.

Au pornit spre vest, croindu-și drum printre povâr­nișurile de un galben pal care se înălțau în toate direcțiile și lăsând în urma lor nori groși de nisip care țâșneau de sub roți și se ridicau în aer, acoperind cu totul peisajul în spatele mașinii. Nisipul ajungea și la pasagerii din spate, care încercau să se ferească închizând ochii și gura. Norii de praf de felurite forme nu păreau să se aștearnă la loc decât după ce mașina dispărea cu totul, odată cu zgomotul motorului. Numai atunci se așeza nisipul la loc peste povârniș, mai subțiat în locul în care roțile mașinii își lăsaseră în urmă cele două dâre paralele. Au ajuns la linia de armistițiu cu Egiptul și au inspectat granița fără să constate vreo încercare de străpungere a acesteia. Și cum soarele se apropia de linia orizontului, iar ei erau biruiți de căldură și praf, ordonă șoferului să se întoarcă în tabără. Nu întâlniseră nicio ființă în acest prim tur de recunoaștere, în ciuda rapoartelor pe care le primiseră despre existența unor mișcări în zonă.

Au ajuns în tabără înainte de lăsarea întunericului, deși spre răsărit albastrul cerului aproape că fusese înghițit deja de noapte, lăsând să se întrezărească strălucirea palidă a câtorva stele. Pregătirile nu se terminaseră încă. I-a anunțat, când a coborât din mașină, că totul trebuia să fie gata înainte de masa de seară. Soldații au început să lucreze cu mai multă însuflețire, iar umbrele lor au început să se învârtă peste tot mai repede și cu mai multă sârguință decât înainte. S-a îndreptat spre baraca lui cufundată în beznă. S-a oprit în mijlocul încăperii câteva clipe înainte să se îndrepte spre ușă și să o deschidă larg ca să mai domolească nițel întunericul din cameră. A luat de pe perete prosopul, acum complet uscat, și l-a udat cu puțină apă pe care a turnat-o direct din canistra de tablă. Și-a șters transpirația și praful de pe față și mâini. S-a aplecat din nou peste lucrurile sale, de unde a luat o lampă. I-a scos sticla și a pus-o pe masă fără să-i aprindă însă fitilul. A ieșit din baracă. Deși nu zăbovise înăuntru decât câteva minute, cerul se umpluse între timp de stele, iar întunericul se lăsase peste tot ca și cum noaptea ar fi coborât dintr-odată. Umbrele soldaților își regăsiseră lentoarea, iar vocile lor se ridicau în noaptea de kohol luminată ici și colo de licărirea feștilelor aprinse în corturi.

A început să se plimbe prin tabără ca să inspecteze lucrările și mai cu seamă operațiunea de refacere a tranșeelor și a zonelor de antrenament. Părea că totul este cum trebuie, cu excepția faptului că era trecut de opt și că, de regulă, la această oră se adunau ca să mănânce împreună de seară. Dar nu a trecut prea mult și s-au îndreptat toți către cortul care servea drept popotă ca să se înșire la mesele lungi. După cină s-a dus direct la el în baracă, ajutat de lumina lunii pline și a stelelor risipite peste linia întunecată a orizontului. S-a pregătit de somn, după care a stins lampa și s-a trântit în pat, împingând departe pătura. Căldura care pusese stăpânire pe cameră era încă puternică. Cu toate acestea, a adormit imediat. Fusese o zi lungă și grea pentru toți: 9 august 1949.

***

A fost trezit din somn de senzația că-i urcă ceva pe picior. A deschis ochii în întunericul din cameră. Era foarte cald, iar trupul îi era leoarcă de transpirație. Simțea cum urcă ceva pe cracul pantalonului și apoi se oprește. Liniștea nopții continua să umple spațiul, întreruptă la răstimpuri de zgomotul ușor făcut de mișcarea soldaților însărcinați cu paza taberei, de vântul care înfoia corturile, de lătratul îndepărtat al unui câine sau, poate, de răgetul vreunei cămile. După câteva clipe în care a rămas încremenit, s-a ridicat brusc în capul oaselor. Vietatea s-a mișcat din nou, așa că el a încremenit iarăși, îndreptându-și privirea spre picior. Întunericul adânc nu-i permitea să vadă bine, deși piesele de mobilier și lucrurile sale, precum și stâlpii din lemn pe care se sprijinea acoperișul începuseră să capete formă în lumina palidă a lunii care se strecura prin crăpături. Fără să stea prea mult pe gânduri, a lovit vietatea cu mâna și a aruncat-o cât colo, apoi a dat fuga să aprindă lampa de pe masă. Din fitil s-a ridicat o flacără pe care a început să o învârtă pe deasupra podelei, între pat și masă. Și întrucât nu se zărea nicio mișcare cu excepția umbrelor lungite de lumina lămpii ale câtorva pietricele risipite pe podea, și-a lărgit cercul de căutare spre pat, sub el, în colțurile camerei, lângă ușă, de jur împrejurul valizei și al cutiei cu muniție. Apoi a luat la rând pereții și tavanul, patul din nou și bocancii, a scuturat pe rând hainele agățate în cuiele din pereți, s-a mai uitat o dată sub pat și a inspectat iar cu atenție podeaua și colțurile camerei. Din nou pereții și podeaua și, la urmă, propria-i umbră, care țopăia în jurul său, sărind de colo-colo fără încetare. S-a oprit, și odată cu el la fel făcu și dansul luminii și al umbrelor. A apropiat lampa de coapsă, în care simțea acum un soi de arsură, și a văzut două puncte roșii mici. Se pare că vietatea fusese mai iute decât el și că-l mușcase înainte de a o alunga. A stins lampa, a așezat-o lângă cutia cu muniție și s-a întors în pat fără să reușească însă să adoarmă. Senzația de usturime de la locul mușcăturii deveni tot mai puternică până când, la ivirea zorilor, simțea că cineva îl jupoaie de viu. S-a ridicat din pat și s-a îndreptat către colțul în care își lăsase lucrurile pătate acum de lumina dimineții, care pătrundea prin găurile din tavan. A umplut cu apă vasul de tablă, a luat prosopul din cui, l-a înmuiat în apă, l-a stors și s-a șters apoi cu el pe față, pe piept, pe spate și la subraț. Și-a pus o cămașă și o pereche de pantaloni, pe care i-a tras până peste genunchi. S-a oprit preț de o secundă ca să cerceteze locul de unde fusese mușcat. Se formase o umflătură mică în jurul celor două puncte, care se înnegriseră și care zvâcneau dureros. Și-a ridicat pantalonii până sus, și-a băgat cămașa în ei și și-a strâns cureaua în jurul taliei. A spălat prosopul și l-a atârnat în cuiul din care îl luase. S-a mai uitat o dată cu atenție la pereți, tavan și podea, apoi a ieșit.

***

În dimineața aceea și-au terminat rondul de recu­noaștere chiar înainte ca soarele să ajungă sus pe cer. Căldura devenise insuportabilă, iar ei n-au mai putut îndura să stea în mașină, care se încinsese atât de tare, încât părea că te mușcă de fiecare dată când te atingeai de ea. Era prima parte a zilei de 10 august 1949.

Soldații din tabără se adăposteau în zonele înguste de umbră din dreptul corturilor. Pe suprafețele deschise care se întindeau direct sub soare, fiecare grăunte de nisip absorbise dogoarea razelor de soare începând de dimineață, iar acum devenise de neatins. Pe el însă nu căldura, ci o puternică durere de burtă pe care o căpătase în timpul rondului l-a făcut să meargă direct la baracă imediat ce a coborât din mașină, fără să se mai oprească la cortul de comandă sau să inspecteze situația din tabără.

Apa cu care se spălase de dimineață era tot în vas. L-a scos afară și l-a vărsat pe nisip, lângă baracă. A pus apoi apă curată din canistră, și-a dat jos hainele, mai puțin chiloții, a luat prosopul din cui, l-a udat și a început să se șteargă. Mai întâi pe față, pe gât, pe piept, apoi pe spate. A spălat din nou prosopul înainte de a se spăla la subraț. Picioarele au rămas la urmă, mai puțin partea cu mușcătura, care se înroșise și se umflase și mai tare. La sfârșit, a spălat prosopul și l-a atârnat în cui. A luat apoi o cutiuță care se afla în colțul camerei, lângă celelalte lucruri ale sale și s-a dus cu ea la masă. A pus cutiuța pe masă, a deschis-o și a luat din ea dezinfectant, niște vată și o fașă. A pus puțin dezinfectant pe vată și a început să curețe cu mare atenție zona în care se afla mușcătura. Când a terminat, a legat-o cu fașa din tifon, s-a dus la pat și s-a întins. O crampă puternică i-a cuprins spatele și umerii.

***

Deși li se păruse util pentru cercetarea părților mai îndepărtate ale regiunii, rondul de după-amiază nu a adus niciun rezultat cu privire la posibilele infiltrări peste graniță. Dunele nemișcate care îi înconjurau au rămas tăcute, fără să dea la iveală nimic altceva în afară de urmele lăsate de roțile mașinii lor. În vremea aceasta, în tabără, pe măsură ce ziua creștea și odată cu ea și arșița, soldații își continuau marșul lent după umbrele care se tot mutau de la un cort la altul. La întoarcerea din rond s-a alăturat și el unui grup de soldați mai vechi în armată, în ciuda durerii de stomac, care se instalase de dimineață și care devenise și mai puternică. Le-a dat detalii despre cele două ronduri din ziua aceea, după care i-a întrebat dacă s-au obișnuit cu condițiile locului și cu căldura, mai ales în timpul antrenamentelor pe care le efectuau. După ce a ascultat răspunsurile lor concise, le-a reamintit cât de importantă era prezența lor aici, ca și antrenamentele pe care trebuiau să le facă și care erau la fel de necesare ca participarea la misiuni în afara taberei. Căci prezența lor aici și rezistența lor, indiferent la ce acțiuni militare luau parte, aveau un rol esențial în controlul regiunii și în stabilirea noii frontiere cu Egiptul, precum și în securizarea acesteia în fața încercărilor de pătrundere ale transfugilor. Erau primul și, de altfel, singurul pluton care ajunsese în punctul cel mai de sud al țării de la anunțarea armistițiului și pe umerii lor stătea întreaga răspundere pentru menținerea securității în zonă.

În drum spre baracă, a făcut un ocol pe la cortul de comandă, unde se odihneau după rondul de după-amiază adjunctul lui, șoferul și sergenții care participaseră la misiunea de recunoaștere, ca să-i anunțe că vor mai face un rond înainte de apusul soarelui.

***

Un rond, încă unul în ziua următoare și tot așa… doar că nimic nu ieșea la iveală în afară de furtuni de nisip și nori de praf, care păreau că nu aveau alt scop decât să-i urmărească și să-și bată joc de ei. Dar nimic din toate acestea nu i-a oprit din căutările lor, iar liniștea povârnișurilor fără viață nu i-a zdruncinat hotărârea de a-i găsi pe arabii care mai rămăseseră în zonă și de a-i prinde pe aceia care încercau să se strecoare și care se grăbeau să se ascundă printre dunele de nisip de îndată ce auzeau huruitul motorului. Avea impresia uneori că le zărește umbrele prelungi dansând printre povârnișuri, însă când ajungea cu mașina acolo, nu găsea nici urmă de ei. Doar canicula și întunericul reușeau să pună capăt acestor partide de vânătoare. Numai când nu mai putea îndura arșița sau când începea să se înnopteze îi ordona șoferului să pornească spre tabără. Odată cu venirea nopții, căldura pierdea câteva grade, iar soldații se mai însuflețeau puțin, mai ales că cei mai mulți dintre ei nu ieșiseră deloc din tabără de când veniseră, iar după ce-și terminau antrenamentele zilnice nu părăseau umbra corturilor. Seara poveștile și râsetele lor se auzeau peste tot până spre ora zece, când porneau către corturi ca să se culce. Atunci se îndrepta și el spre baracă.

În baracă era o beznă s-o tai cu cuțitul. De-afară, la răstimpuri, se auzeau sunete care păreau în prima clipă mormăieli, apoi frânturi confuze, dar pe care cu timpul reușea să le distingă: vântul care se poticnea în prelata cortului, pașii soldaților care făceau de pază și strigătele lor bruște, amestecate cu focuri de armă din depărtare, lătrat de câine și răget de cămile.

***

Era transpirat și respira cu greu aerul din încăpere. Stătea la masă, pe care erau împrăștiate câteva hărți. Zgomotele care ajungeau la el din depărtare îi sporeau durerea de cap. Nu se dezbrăcase și nici măcar bocancii nu și-i dăduse jos, deși își simțea degetele înecate în umezeala care se strânsese acolo de dimineață. Era aproape miezul nopții: 11 august 1949. Și-a întins mâinile către marginile mesei, și-a îndoit picioarele și a dat să se ridice, dar s-a clătinat și s-a apucat repede de scaun cu amândouă mâinile, ca să se sprijine. A tras adânc aer în piept. S-a dus apoi la cutia din colțul camerei, s-a aplecat deasupra ei și a deschis cele două încuietori, ridicând apoi capacul. A băgat mâna dreaptă și a scos o cutiuță cu gloanțe. S-a dus din nou la masă, a așezat cutiuța pe ea și a început să îndese conținutul acesteia în buzunarele vestei cu mâini tremurânde. Transpirația începuse să i se prelingă de la rădăcina părului către tâmple, apoi pe obraji. Când a terminat, a luat pușca rezemată de masă, a pus-o pe umăr și a ieșit. Afară nu era atât de întuneric, deși luna nu mai era plină așa cum fusese în urmă cu două nopți. S-a oprit o clipă la poarta de intrare în tabără, așteptând s-o deschidă soldații de pază, apoi a pornit înspre vest, în direcția povârnișurilor întunecate care l-au înghițit încet.

***

A mers mult, în ciuda arsurii din pântece și a crampelor care-i contractau spatele. Pașii începură să nu-l mai asculte și își pierdea echilibrul ori de câte ori nisipul îi juca feste, ridicându-se sau coborând în fața lui. Cu toate acestea, a continuat să meargă prin întunericul din faldurile căruia țâșneau când și când gemete îndepărtate. A mers așa până când s-a trezit alunecând până la baza unui povârniș. După ce a reușit să se scuture de nisip, a încercat să se ridice, dar un junghi ascuțit i-a cuprins picioarele și l-a făcut să se prăbușească din nou. A reușit cu greu să se ridice în fund, a tras puternic aer în piept ca să-și potolească teama, dar nu a reușit pe de-întregul să înlăture angoasa care pusese stăpânire pe el. A rămas nemișcat, cu ochii ațintiți la întinderea de smoală din fața sa. Cu mâna stângă și-a verificat mușcătura de deasupra coapsei. Bătăile inimii i s-au mai domolit, după ce fusese aproape să se sufoce în timpul alunecării. Și-a întors privirea spre dreapta, apoi spre stânga. Era singur în mijlocul nisipurilor. Și-a ridicat ochii către puzderia de stelele de pe cer și apoi spre vârfurile dealurilor. Luna își tăia drum printre ele, îndreptându-se spre linia întunecată unde avea să apună. Și-a luat mâna de pe picior și a pus-o lângă corp, proptindu-se în ea ca să se ridice. Și-a pierdut brusc echilibrul, gata să cadă din nou. Dar s-a redresat repede și s-a ridicat, îndreptându-se către movila din fața lui, pe care a început să o urce. Bezna a continuat să-i îngreuneze vederea până când a ajuns în vârf. Acolo s-a oprit puțin și și-a plimbat ochii peste întunericul care-l înconjura. La urechi îi ajungeau un soi de gemete întrerupte. Cum ecoul lor era adus de dealuri, îi era cu neputință să-și dea seama de unde vin. Păreau să facă parte din întunericul care pusese stăpânire pe podișurile nisipoase care se întindeau în toate direcțiile. S-a ridicat și a început să meargă.

***

A tot mers așa până când noaptea s-a sfârșit și întunericul a început să se risipească, iar dealurile și-au dezvăluit poalele sub lumina zorilor. O adiere rece i-a trecut prin haine și i s-a strecurat în corp, intrându-i în oase. L-a apucat un tremur puternic care îi zguduia trupul și a început să respire din nou agitat. S-a oprit din mers, încercând să-și tragă sufletul, numai că dintr-o dată a început să tușească și să râgâie. Și-a aplecat capul în față și a vomitat. Când valul de greață a trecut, a luat cu mâini tremurânde plosca cu apă pe care o avea la brâu, i-a dat la o parte capacul și a dus-o la gură. Și-a clătit gura de mai multe ori. După ce a scuipat apa, s-a liniștit puțin. Sunetele care veneau dinapoia dealurilor se auzeau din nou, parcă mai tare decât înainte, ca și cum lumina dimineții estompase dintr-odată distanța. A reînceput să respire agitat și să tremure în timp ce scruta grăbit povârnișurile pustii care-l înconjurau din toate părțile. A luat-o apoi de-a dreptul spre sunetele acelea, care se auzeau tot mai tare, ca și bătăile inimii sale, pe măsură ce se apropia de ele, până când a fost în stare să le deosebească. S-a oprit din mers câteva clipe, apoi a pornit din nou spre locul de unde veneau sunetele, în ciuda tremurului care pusese stăpânire pe el. Nu erau decât soldații din plutonul lui. Într-un sfert de oră era deja înapoi în tabăra de unde plecase în urmă cu câteva ceasuri.

***

Lumina palidă a dimineții acoperea culmile dealurilor din jurul taberei în care soldații abia treziți din somn se împrăștiau în toate părțile. Unii ieșeau din corturi, alții dispăreau înăuntru. Parte dintre ei se așezaseră la coadă lângă rezervorul de apă, cu prosoapele pe umeri sau pe după gât așteptând să le vină rândul la robinet. Intră pe poarta principală, trecând pe lângă ei în drum spre baraca lui. Văzându-l, s-au îndreptat de spate și și-au dus mâna dreaptă la frunte ca să-l salute.

Un întuneric călduț se cuibărise în baraca lui. A închis ușa și s-a îndreptat către masă, și-a scos cartușiera și a pus-o acolo. S-a apropiat de pat și s-a așezat pe margine după ce și-a rezemat pușca de peretele din dreapta. A rămas așa preț de câteva clipe, timp în care întunericul s-a retras ușor, dezvăluind lucrurile din încăpere. Crampele i se răspândiseră în tot corpul. S-a aplecat ușor spre picioare ca să-și scoată bocancii, pe care nisipul îi făcuse din maronii gălbui. I-a apucat cu amândouă mâinile și s-a ridicat cu un efort care i-a schimonosit chipul. S-a dus la ușă, a deschis-o și a început să lovească bocancii unul de altul, ridicând în jur un nor de praf. A intrat înapoi, a împins bocancii sub scaun, și-a scos cămașa și pantalonii și le-a întins pe spătar. S-a dus la pat, s-a întins pe marginea lui și s-a uitat apoi cu atenție la fașa care-i acoperea locul mușcăturii de deasupra coapsei stângi. Soluția galbenă ieșea la suprafață prin tifonul alb. A ridicat privirea și a început să se uite pe îndelete prin toate ungherele încăperii, evitând locurile prin care lumina dimineții pătrundea cu prea multă putere și de la care își întorcea ochii imediat. După ce a inspectat camera, s-a lăsat ușor pe spate și s-a întins în pat. Dintr-odată au început să-i joace în fața ochilor pete negre, apoi obiecte din cameră, începând cu masa și cartușiera de pe ea, cutia cu armament, vasul, cuiele din perete, apoi hainele de pe scaun și bocancii de sub el, petele de lumină de pe tavan și ușă, tabăra și dunele întunecate, povârnișul de pe care căzuse și pe care încercase să-l urce înapoi, luna și orizontul întunecat, hainele lui de pe scaun și cuiele din perete, fașa din tifon pe care încerca să o desfacă. A sărit din pat. S-a întors și s-a așezat pe marginea lui. Fașa din tifon era la locul ei. În cele din urmă, a întins mâna spre ea și a început să o desfacă. Mâinile sale desfăceau pe rând fașa, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Tifonul luase culoarea soluției dezinfectante, tot mai galbenă pe măsură ce fașa se desfăcea de pe picior. Când s-a desfăcut cu totul și i-au picat ochii pe mușcătură, a sărit în picioare, înghițindu-și saliva de mai multe ori, cu privirea pironită la tifonul care-i atârna din mână. Pe lângă urmele lăsate de soluția gălbuie care o pătase pe toată lungimea, fâșia de tifon era distrusă în mai multe locuri. S-a dus spre masă, a tras mai aproape cartușiera, după care și-a coborât privirea și a început să examineze buboiul care creștea rotund pe coapsa lui, plin de puroi galben în mijloc și înconjurat de un cerc roșu, urmat de unul albastru și mai apoi de unul negru.

A folosit jumătate din apa care mai era în canistră ca să se spele și apoi a scos un schimb curat de haine din valiză. Din lada cu provizii aflată lângă valiză a luat o fașă de tifon nouă, niște vată, dezinfectantul și cutia cu unguent. A vărsat puțin dezinfectant pe vată și a început să curețe în jurul buboiului cu mare atenție, și-a înmuiat apoi degetul în cutia cu unguent și a uns locul unde era mușcătura. A mai dat o dată, apoi a treia și a patra oară, până când soluția aproape că acoperea buboiul cu totul. După ce s-a pansat cu fâșia de tifon cea nouă, s-a îmbrăcat cu hainele curate și și-a pus bocancii. S-a așezat pe marginea patului și a ciulit urechile la zgomotele care veneau de-afară ca să-i țină tovărășie în întunericul slab care se instala treptat în încăpere.

Afară, locul s-a umplut de zgomotul stârnit de activitatea energică a soldaților, care avea loc de regulă de două ori pe zi, dimineața și seara, când răcoarea le permitea să-și facă antrenamentele militare și să se plimbe prin tabără. Dintr-odată a sărit de pe pat și s-a apropiat de un colț al tavanului, deschizând ochii larg, atât cât i-au permis pleoapele umflate, și uitându-se cu mare atenție. După puțină vreme, s-a dus glonț la ușă și a deschis-o la perete, iar lumina tăioasă s-a arătat doar la intrare, fără însă să pătrundă și în interior. Vocile soldaților răspândiți printre corturi se auzeau mai tare cu ușa deschisă. S-a întors la colțul de tavan pe care îl contemplase înainte, s-a oprit și și-a lungit gâtul cât a putut de mult, uitându-se din nou foarte atent. Dar nu a stat mult așa. După câteva clipe și-a plecat capul și a început să-și maseze gâtul și să clipească des din ochi. S-a dus în colțul de lângă ușă și s-a lăsat în genunchi. A rămas țintuit locului privind o vreme la locul acela, după care și-a întors privirea către colțul unde avea lucrurile adunate. S-a târât în genunchi până acolo, iar când a ajuns foarte aproape de cutia cu provizii, a tras-o brusc spre el și s-a uitat în spatele ei. Un păianjen cu picioare lungi stătea agățat de partea din spate. A întins spre el mâna dreaptă și l-a strivit, apoi s-a târât către pat. Sub el se pitiseră niște păianjeni mici și își țesuseră o casă din fire plăpânde, în care prinseseră un gândac cenușiu. A scos pânza afară și a călcat totul cu bocancii. S-a întors și s-a aplecat din nou sub pat, apropiindu-și fața de podea și inspectând locul cu multă grijă. Dintr-odată, a început să sară de colo-colo prin cameră, strivind câteva gângănii mici care mergeau pe podea.

A început să dea ocol încăperii și să măture din ochi pereții. Doi păianjeni și o molie și-au găsit sfârșitul. S-a urcat pe masă și s-a uitat din nou cu mare atenție în punctul de pe tavan unde se uitase și prima dată, doar că niște pete de întuneric au început să-i joace în fața ochilor, apoi totul s-a făcut negru, și-a pierdut echilibrul și a fost cât pe ce să cadă. A sărit jos de pe masă, a tras scaunul și s-a trântit pe el, sprijinindu-și capul de marginea mesei și închizând pleoapele roșii. În vremea aceasta, o gânganie mică s-a apropiat de una dintre marginile camerei și s-a strecurat în grabă prin locul gol rămas între podea și perete, făcându-se nevăzută.

După un timp, a deschis ochii, clipind des, și-a ridicat capul de pe masă și și-a frecat tâmplele morocănos. În încăpere își făceau loc venind de-afară răgetele cămilelor și hămăielile câinilor, acoperite în curând de vocile soldaților care se mișcau prin tabără, făcându-și antrenamentele. A închis din nou ochii și a rămas așa, așezat pe scaun, înconjurat de tot felul de sunete, mai puternice sau mai slabe, mai apropiate sau mai îndepărtate, mai grave sau mai ascuțite, în acea dimineață a zilei de 12 august 1949.

***

Nu mult după aceea, împreună cu doi sergenți și trei soldați, s-a urcat din nou în mașină. Și-a urmărit din priviri piciorul drept pășind pe treapta de urcare în mașină, apoi ridicându-se de pe ea înainte de a se așeza pe podeaua mașinii în dreptul scaunului din față, în care s-a cufundat. La stânga lui se aflau schimbătorul de viteze și vitezometrul, ale cărui ace se agitau nervos. Preț de câteva secunde a văzut din nou pete negre în fața ochilor.

De data aceasta nu studiaseră nicio hartă așa cum aveau obiceiul să facă înainte să plece în astfel de misiuni. I-a făcut doar semn șoferului să conducă spre un punct anume.

— Spre dealul acela, a spus el scurt, arătând cu mâna spre un povârniș care se contura la linia orizontului.

Roțile mașinii înghițeau nisipul sub ele înainte de a-l împrăștia în aer și de a-l transforma într-un nor lung de praf care se ținea după ei ca de fiecare dată. Au început să scruteze dealurile care se înșirau neobosite, unul după altul, de-a lungul drumului. Dar nici nu ajunseseră bine la locul indicat, că le arătă un alt deal, care se afla la orizont, chiar în fața celui la care tocmai ajunseseră. În felul acesta și-au continuat rondul mergând de la o culme la alta, până când s-au oprit ca să verifice niște urme pe nisip.

O liniște aproape totală a pus stăpânire pe locurile acelea de îndată de motorul mașinii s-a oprit. Nu se auzea decât sunetul înfundat pe care îl făceau pașii lor pe nisip pe când cercetau urmele. După ce au terminat, au băut apă și s-au urcat din nou în mașină.

— Spre dealul acela, a spus, arătând cu mâna de pe scaunul din față al mașinii.

Trase atât de adânc aer în piept, încât fu nevoit să închidă ochii câteva clipe. Când își reveni și-i deschise, dealul pe care-l arătase cu degetul s-a ascuns în spatele unor pete negre care au început să-i joace în fața ochilor lor ca niște gângănii ieșite din minți. A ridicat mâna brusc în aer, cu palma întinsă, iar soldații au amuțit pe dată. După o clipă, i-a făcut semn din cap șoferului să pornească motorul, moment în care s-a auzit un lătrat de câine.

***

În depărtare se zăreau câțiva palmieri pitici la umbra cărora curgea, printre tulpini de trestie, un izvor subțire de apă. Abia ce s-a oprit mașina, că a și coborât, luând-o la fugă într-acolo. A ajuns jos repede, lăsându-se să alunece pe un povârniș nisipos. Oamenii lui veneau în urmă, dar nu le dădea nicio atenție, căci privirea îi era ațintită spre coroanele palmierilor din spatele cărora, pe lângă lătrat de câine, se auzea acum și răget de cămilă. Abia ajuns la poalele povârnișului, a pornit-o spre palmieri, făcându-și loc printre ramurile lor care, date la o parte, au lăsat la vedere un mic grup de arabi care stăteau nepăsători în jurul izvorului. Privirile li s-au întâlnit. Arabii au făcut ochii mari, iar cămilele lor au dat să fugă câțiva pași în momentul în care câinele a început să latre cu putere. Apoi s-au auzit rafale puternice de arme.

***

În cele din urmă câinele s-a potolit și un soi de liniște a pus stăpânire pe loc. Nu se mai auzea decât plânsetul înăbușit al unei fete care stătea ghemuită ca un gândac în hainele ei negre și foșnetul frunzelor de palmier și al tulpinilor de trestie pe unde treceau soldații. În vreme ce ei inspectau zona în căutare de arme, el a rămas uitându-se lung la balega din această oază verde înconjurată din toate părțile de dune sterpe de nisip. A început apoi să se învârtă printre cămilele care zăceau pe pământ și i s-a părut că seamănă cu niște delușoare acoperite cu iarbă uscată. Erau șase cu totul. Și, deși erau toate moarte iar nisipul le sugea încet sângele, mai mișcau când și când din picioare. Privirea i-a alunecat apoi spre un smoc uscat de iarbă de lângă botul unei cămile; fusese smuls din pământ și se mai puteau vedea încă grăunțele de nisip prinse în rădăcini.

N-au găsit nici urmă de arme în acel loc. Sergenții și soldații au inspectat zona de mai multe ori, fără niciun rezultat. În cele din urmă, și-a îndreptat atenția către mogâldeața neagră care încă plângea ghemuită, a apucat-o cu amândouă mâinile și a zguduit-o cu putere. Câinele a început să latre cu putere, iar plânsetele ei se amestecau cu lătratul lui. A împins-o în jos de cap și i-a pus mâna dreaptă la gură. Saliva și mucii care-i curgeau fetei din nas i s-au lipit de mână, iar mirosul ei l-a forțat să-și întoarcă capul cu scârbă. Dar, nu peste mult timp, s-a întors spre ea din nou, și-a dus la gură mâna liberă și i-a făcut semn să tacă, uitându-se fix în ochii ei.

***

Când s-au întors în tabără, majoritatea soldaților se adăposteau la umbra îngustă făcută de corturi; când au coborât fata și câinele din mașină, câțiva s-au ridicat și au venit spre ei. Și-a mutat privirea de la corturi la nisipul care reflecta razele scânteietoare ale soarelui de amiază, apoi înapoi la mașină, care l-a orbit cu tot felul de lumini, iar în fața ochilor i-au apărut din nou pete negre și cenușii, a căror intensitate a fost sporită de bâzâitul nervos al muștelor din jur. În cele din urmă ochii i s-au oprit asupra sergentului-major, care a întrebat ce vor face cu fata. Câteva clipe nu a zis nimic. A rămas cu maxilarele strânse, cu privirea în pământ și ochii închiși. A oftat ușor și i-a răspuns să o ducă deocamdată în cea de-a doua baracă și să pună un soldat să o păzească. Vor hotărî mai târziu ce e de făcut cu ea. Oricum nu puteau să-i dea drumul în pustietatea asta. Când și-a ridicat privirea, s-a uitat direct la soldații care se adunaseră în jurul lor și i-a avertizat pe un ton răspicat și amenințător ca nu cumva să se apropie de fată. Apoi i-a lăsat și a plecat spre baraca lui. Imediat ce a intrat, s-a dus și s-a așezat pe pat, a închis pleoapele umflate și a căzut într-un somn adânc.

***

A deschis ochii și, mișcându-se încet și cu grijă, s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului. După o clipă și-a dus mâna stângă la față și și-a masat ușor obrajii cu podul palmei. S-a ridicat și s-a dus spre ușă. A deschis-o larg, iar lumina a pătruns în încăperea întunecată, strecurându-se pe lângă el. A întins gâtul afară și a inspectat locul. Nu dormise mult, cel puțin nu cât să aibă timp umbrele să se retragă și să lase descoperită o suprafață mai mare de nisip. S-a întors în cameră și a început să se învârtă de colo-colo, inspectând cu atenție pereții, colțurile și tavanul. A zărit trei păianjeni fragili, pe care i-a strivit pe loc. S-a dus pe urmă în colțul unde își ținea lucrurile, a turnat puțină apă în vasul de tablă, apoi a scos din cutia de provizii trusa de bărbierit și o oglindă mică pe care a atârnat-o într-un cui. Și-a cercetat chipul în oglindă. În ultimele trei zile, pielea i se făcuse pe alocuri maronie, pe alocuri roșie, mai ales în zona pleoapelor, cu toate că avusese mereu așa de mare grijă să poarte șapcă, încât îi rămăsese o dungă pe frunte.

Și-a pus puțin săpun pe obraji și pe bărbie, a udat pămătuful cu apă curată din vasul de tablă, l-a dus la față și l-a plimbat pe obraji în mișcări circulare până când a întins săpunul peste tot. Când a terminat, a luat briciul și a început să dea jos săpunul, mai întâi de pe obraji, apoi de pe gât. Cu fiecare mișcare, briciul aduna spuma, care își schimba treptat culoarea, din albă făcându-se maronie după ce se amesteca cu părul blond al bărbii rase, care semăna cu grăunțele de nisip. Apoi trecea briciul peste marginea ligheanului, curățindu-l de spuma pe care o adunase și care se prelingea încet în vasul cu apă. Acolo se spărgea în bule care pluteau deasupra apei.

După ce a terminat cu bărbieritul, a dus afară apa murdară care se adunase în vas și a aruncat-o pe nisip departe de intrarea în baracă. S-a întors înăuntru și a tras ușa în spatele lui, fără să o închidă însă de tot, lăsând o dâră de lumină să se strecoare în încăpere. A mai turnat o dată apă din canistră în vas, și-a dat jos hainele și și-a desfăcut pansamentul, fără să se uite la mușcătura care semăna tot mai mult cu o rană infectată, deși nu-l mai durea. Se spăla în baracă, evitând în continuare să se spele alături de restul soldaților.

A înmuiat prosopul în apa din vas, l-a frecat cu un calup de săpun și s-a șters pe față, pe gât și în urechi. A clătit prosopul și apoi s-a șters pe burtă și pe spate, până unde a putut să ajungă. După ce a clătit iar prosopul, s-a șters pe brațe și la subraț și apoi pe picioare, atingând cu multă precauție zona din jurul mușcăturii, fără să se uite la ea. Chiar și așa, a simțit cum i se adună saliva în gură; a ridicat capul brusc și a început să respire adânc.

După ce s-a șters și în zona bazinului, a spălat temeinic prosopul și l-a atârnat în cui. S-a dus și s-a așezat în pat, lăsând rana nepansată. După un timp, s-a ridicat și s-a dus la cutia cu provizii, din care a luat o fașă nouă de tifon, niște vată și dezinfectantul. A turnat puțin dezinfectant pe vată și a curățat în grabă rana, apoi a înfășurat tifonul peste ea, fără să strângă prea tare. A pus la loc dezinfectantul și s-a întins către valiza cu haine care era chiar lângă cutia cu provizii. A scos dinăuntru un rând de haine curate. Aveau un miros plăcut, deși foarte slab, care i-a pătruns în nări și s-a cuibărit acolo câteva clipe înainte de a dispărea.

Și-a pus hainele. Pânza lor uscată și curată i s-a lipit de piele. Ochii înroșiți au mai făcut un tur al camerei: pereții, podeaua și tavanul, închizându-se când și când. Împrejurul lui era o liniște desăvârșită. După ce și-a pus bocancii, s-a dus la ușa pe care o lăsase crăpată, a deschis-o larg și a privit cu atenție priveliștea care i se întindea în fața ochilor. Cerul ocupa cea mai mare parte, cu soarele îndreptându-se spre apus, apoi nisipul, corturile și cea de-a doua baracă. Mai era și câinele, culcat cu capul pe labele din față la o distanță mică de baraca fetei, privind înspre ușa închisă în fața căreia stătea de pază un soldat.

***

Câinele s-a ridicat în patru labe și s-a pus pe lătrat de îndată ce el s-a apropiat de baraca fetei. Nu l-a băgat în seamă, ci s-a dus direct la soldatul care stătea de pază și i-a ordonat să deschidă ușa. A pătruns înăuntru, dar lumina de-afară nu a reușit să biruiască întunericul, așa că a făcut cale întoarsă și i-a cerut soldatului care aștepta afară să ia fata și să vină după el.

Nici nu a făcut bine câțiva pași, că din nou s-a pus câinele pe lătrat. Fără să se întoarcă, și-a încetinit mersul și și-a coborât privirea spre umbra sa de pe nisip, care se strecura imponderabilă înaintea lui pe când străbătea tabăra în drum spre rezervorul de apă. Între timp, soldatul se dusese să-i îndeplinească ordinul. Era după-amiază.

Ajuns la rezervorul de apă, s-a întors către soldatul care mergea în spatele lui aducând fata și i-a ordonat să rămână pe loc. Câinele venise după ei. S-a uitat spre corturi, de unde veneau câțiva soldați care își abandonaseră locurile umbroase și urmăreau cu atenție ceea ce se întâmpla. Primului pe care i-au căzut ochii i-a ordonat să aducă furtunul de apă și să-l lege la robinet. Soldatul a pornit imediat către centrul taberei, unde se afla punctul în care țineau echipamentele. În jur s-au adunat mai mulți soldați, care se uitau în liniște când la el, când la fată. Și-a îndreptat privirea spre câinele care se oprise în apropiere, apoi spre corturile care se întreceau cu dunele încercând să atingă cerul albăstrui.

Peste puțin timp, soldatul a adus furtunul încolăcit pe braț în inele egale, s-a dus direct la rezervor și a înfipt unul dintre capete direct în robinet. Comandantul plutonului i-a ordonat să-i aducă lui celălalt capăt. Soldatul a aruncat furtunul pe jos trăgând de el și înaintând în direcția plutonierului. După ce a luat furtunul de la soldat, a mers spre fată și, cu mâna stângă, i-a smuls vălul negru care-i acoperea capul și apoi, încă ținând în mâna dreaptă furtunul, a apucat-o de haine cu ambele mâini și a tras cu putere de ele în direcții opuse. Liniștea a fost întreruptă de pârâitul hainelor rupte. S-a învârtit în jurul fetei, trăgând de câte-o haină de pe ea până când i le-a dat jos pe toate. Le-a azvârlit apoi cât colo. Mai avea pe ea niște cârpe care adunaseră în timp un miros puternic de balegă, urină și secreții genitale, ca și o duhoare acră de sudoare veche care o întrecea pe cea de sudoare nouă. Aerul s-a umplut treptat de aceste mirosuri pătrunzătoare care emanau în continuare din trupul fetei, făcându-l pe plutonier să întoarcă din când în când capul în partea cealaltă ca să nu le inhaleze. În cele din urmă, s-a dat câțiva pași în spate, cerându-i soldatului care adusese furtunul și care se afla lângă el să meargă și să dea drumul la robinet.

În câteva clipe apa a intrat cu putere pe furtun, făcându-l mai greu în mâna plutonierului. A luat brusc degetul de pe gura furtunului, iar apa a țâșnit pe nisip, împrăștiindu-se repede peste tot. Culoarea nisipului s-a schimbat, bătând spre culoarea pe care o avea la umbră. A îndreptat imediat furtunul către fată, iar apa a început să-i curgă pe trup.

A stropit-o o vreme cu apă, aplecând-se ușor ca să evite cât se poate stropii care săreau în toate părțile. Se învârtea în jurul ei, încercând să o spele peste tot de sus până jos, mai întâi pe burtă, apoi pe cap, pe spate, pe pulpe, pe labele picioarelor, pe care mai avea încă nisip, apoi din nou pe partea de sus a corpului. După ce a udat-o complet, făcând în așa fel încât apa să-i ajungă peste tot, a astupat gura furtunului cu degetul, s-a uitat la soldații adunați în jurul lui și i-a zis primului pe care i-au căzut ochii să aducă un calup de săpun.

Soldații au schimbat priviri între ei, apoi s-au uitat la fata care tremura ghemuită pe nisip. Calupul de săpun a sosit și a trecut din mâna soldatului în mâna plutonierului, care a aruncat-o la picioarele fetei. A arătat către săpun cu mâna dreaptă, cu care ținea și furtunul, iar cu stânga a desenat cercuri deasupra capului și pe piept. Dar fata nu se mișca. S-au auzit râsete înfundate din rândul soldaților. În momentul acela, a strigat la ea pe un ton ferm, privind-o în ochi și ordonându-i să ia de jos bucata de săpun. Râsetele soldaților au încetat pe loc, nu se mai auzea decât răsuflarea greoaie a câinelui. Fata a întins mâna încet după săpun și l-a ridicat. Apa șiroia de pe ea. S-a ridicat puțin și a început să se frece cu bucata de săpun pe cap și apoi pe piept, care s-a acoperit puțin câte puțin cu o spumă fină și albă, ascunzând pentru o clipă pielea ei smeadă. Între timp, el și-a îndreptat privirea spre peticul ud de nisip care se formase în jurul ei. Apa nu ajunsese departe, ci fusese absorbită imediat de nisipul din jurul fetei. Când s-a uitat din nou la ea, era aproape în întregime acoperită de spuma săpunului, mai ales partea din față a corpului. A luat degetul de pe gura furtunului și a lăsat apa să curgă din nou. Dar de data aceasta a apăsat cu două degete pe gura furtunului, îngustând-o mult, în așa fel încât apa să țâșnească mai departe și cu mai multă putere.

A început să-i dea jos spuma, uneori împingând-o spre acele părți ale corpului unde săpunul nu ajunsese, orientând într-acolo jetul de apă. După ce a dat jos aproape toată spuma de pe ea, a astupat cu degetul gura furtunului și a ordonat să fie închis robinetul, fără să se adreseze unui soldat anume. Din rândurile soldaților s-au ridicat din nou voci; în răstimpul acesta câinele stătuse în picioare, atent și încordat, răsuflând nervos. Dintr-odată, plutonierul a strigat la soldatul care se ducea să închidă robinetul și i-a cerut să mai aștepte puțin. Apoi a luat degetul de pe gura furtunului, iar apa a țâșnit din nou, dar de data aceasta în direcția câinelui. Doar ce a simțit apa venind peste el, că a și luat-o la fugă mâncând pământul. Soldații au început să râdă, iar el a zâmbit, după care i-a ordonat soldatului să închidă robinetul. Când apa s-a oprit, a aruncat furtunul pe nisip. Tot pe nisip, nu departe de furtun, se aflau și hainele sfâșiate ale fetei, decolorate de soare. Păreau mai degrabă niște plante uscate.

A dat din nou un ordin, iar soldații s-au întrecut să i-l îndeplinească. Nu a trecut mult până când unul dintre ei s-a întors aducând o cămașă, iar altul o pereche de pantaloni scurți. A întins mâna dreaptă și le-a luat de la ei, apoi i le-a dat fetei.

Mâna i-a rămas suspendată în aer câteva clipe ținând cămașa și pantalonii scurți. Fata a întins mâna stângă să le ia, încercând cu dreapta să se acopere atât cât putea. Soarele aproape că o uscase, cu excepția câtorva stropi risipiți pe piele, de pildă la umbra sânului drept. Privirea lui s-a oprit o clipă acolo, apoi a alunecat spre mâna fetei, care era foarte aproape de a lui. S-a grăbit să-i lase hainele, dar până să apuce ea să le prindă, au căzut pe jos.

***

După ce a îmbrăcat hainele, fata semăna cu restul membrilor plutonului care se adunaseră în jurul ei; singura deosebire era părul ei lung, negru și creț. Ofițerul și-a plimbat privirea peste grupul de soldați până când a dat cu ochii de infirmier, căruia i-a dat o sarcină nouă: să dezinfecteze părul fetei și să-l tundă ca să împiedice răspândirea păduchilor în tabără. Infirmierul a părăsit adunarea însoțit de un soldat și s-au întors după câteva minute aducând cu ei o valiză și un scăunel, împreună cu o canistră din care ieșea miros de benzină. Infirmierul a pus scaunul jos și valiza lângă el, după care s-a dus la fată, a apucat-o de braț, a condus-o către scaun și a așezat-o pe el apăsând-o pe umeri. S-a aplecat deasupra valizei, de unde a scos niște mănuși pe care și le-a pus cu îndemânare, iar apoi i-a făcut semn soldatului să-i aducă canistra. A luat-o și a început să toarne benzină peste părul fetei până când s-a îmbibat tot. A pus canistra la o parte și a început să maseze pielea capului cu grijă, mai ales rădăcinile părului din spatele urechilor și de la ceafă. La sfârșit a scos din valiză un pieptăn și niște foarfece și s-a uitat la ofițer, întrebându-l cât de scurt să taie părul. Până la urechi, a răspuns ofițerul. Infirmierul a făcut cu pieptănul o cărare în părul fetei, lăsând să se vadă o bucată din pielea capului, de un alb strălucitor.

Soldații priveau cum părul fetei cade pe nisip împrejurul ei, în vreme ce santinela, ajutată de un alt soldat, prinsese câinele și începuse să-i frece blana gălbuie, turnând peste el benzină din aceeași canistră. În clipa aceea un tremur ușor a străbătut trupul plutonierului, în ciuda soarelui amiezii care-și arunca razele fierbinți chiar deasupra lor.

Infirmierul a terminat repede de tuns. A dezinfectat foarfecile, pieptănul și scaunul, iar unul dintre soldați a adunat într-o cârpă părul căzut pe nisip. A făcut-o ghem și a aruncat-o peste hainele sfâșiate ale fetei, apoi le-a dat foc la ordinul plutonierului. Câteva bucle de păr au rămas risipite pe nisip, scăpând de focul care a ars grămăjoara de haine.

***

Fata a fost dusă înapoi în baracă, iar santinela și câinele și-au reluat pozițiile de mai devreme în fața intrării. Soldații s-au împrăștiat treptat, retrăgându-se la umbra corturilor și lăsându-l pe plutonier să discute cu adjunctul lui și câțiva sergenți. De acum încolo trebuia întărită paza, trebuiau amplasate grupuri suplimentare de soldați în diferite puncte ale taberei în caz că arabii lansau un atac în săptămânile următoare ca răzbunare împotriva lor după incursiunea din dimineața aceea. Cât despre fată, avea s-o ducă la comandamentul central sau avea s-o lase într-una dintre așezările arabe cu prima ocazie care se ivea. Nu puteau să o țină prea mult la ei. Între timp, o va pune să lucreze la bucătărie.

S-a despărțit de ceilalți și s-a îndreptat spre intrarea principală, apoi a luat-o către dealurile de la apus ca să mai facă o inspecție rapidă, dar junghiul din picioare nu l-a lăsat să meargă prea departe. S-a așezat și a început să scruteze priveliștea galbenă și sterilă, pe care tăcerea ar fi învăluit-o cu totul dacă n-ar fi fost vocile sparte ale soldaților care se strigau unii pe alții și râdeau. Prin fața ochilor au început să i se perinde niște imagini: cămila căzută pe nisip; smocul de iarbă smuls din rădăcini și rămas lângă botul ei; și apoi fata.

***

Ațipise puțin. A deschis ochii și s-a uitat spre tabără, iar cu mâna stângă a pipăit prin pantalon rana de pe coapsă. S-a ridicat și a pornit-o în direcția opusă, spre soarele care se apropia de asfințit cu pași repezi.

A continuat să meargă înspre apus până când vocile care veneau dinspre corturi s-au estompat într-atât încât nu le-a mai putut auzi deloc. Când s-au stins cu totul, s-a prăbușit pe o dună gâfâind, cu gâtlejul plin de salivă. A oftat adânc, ațintindu-și privirea spre deșertul nesfârșit și evitând să privească direct discul soarelui. Aerul era încă fierbinte, deși era aproape șase seara! Pe urmă soarele a dispărut în spatele dealurilor și a început să adie un vânt, făcând mai suportabilă atmosfera grea. Stelele au prins să strălucească timid spre răsărit, deasupra liniei orizontului. S-a ridicat cu greu în picioare, s-a întors și a pornit înapoi. Lătratul câinelui a tăiat dintr-odată văzduhul, auzindu-se tot mai tare pe măsură ce plutonierul se apropia de tabără. Întunericul apusului punea stăpânire pe cer, al cărui albastru se preschimba încet. Seara zilei de 12 august 1949.

***

Câinele încă lătra când a ajuns în tabără. S-a dus imediat la baraca fetei, iar lătratul se întețea cu cât se apropia de ea. L-a întrebat pe soldatul care era de pază dacă totul este în regulă, iar acesta l-a asigurat că da. În acel moment, ușa barăcii s-a deschis și fata a ieșit afară plângând și bolborosind cuvinte întretăiate, greu de înțeles, acompaniate de lătratul neîncetat al câinelui. În momentul acela, la căderea nopții, când întunericul cuprindea totul și când din gură îi ieșeau cuvinte de neînțeles pentru ei, fata a devenit din nou o străină, în ciuda faptului că arăta aproape ca orice soldat din tabără. În dreapta barăcii, santinela stătea nemișcată cu privirea în pământ, evitând să se uite în ochii plutonierului, care a dat din cap a lehamite.

***

În seara aceea a ordonat să se pregătească o masă festivă cu ocazia succesului pe care îl avuseseră în misiunea de dimineață după atâtea altele care nu duseseră nicăieri. La ora opt fix, după ce s-a așezat și ultimul soldat la masă, s-a ridicat și i-a salutat pe toți. Apoi a început să-i laude pentru rolul lor în apărarea regiunii, căci „sudul continuă să se afle în pericol“, a spus el.

— De aceea, trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca să rezistăm și să rămânem ferm pe poziții, altfel îl vom pierde. Trebuie așadar să ne consacrăm toate eforturile, toată puterea și sârguința cu care am fost înzestrați ca să clădim această parte a statului nostru tânăr, să o apărăm și să o lăsăm mai departe tinerelor generații. Pentru asta, trebuie să ieșim noi în întâmpinarea dușmanilor, nu să stăm și să-i așteptăm să apară. „Grăbește-i moartea celui care-ți vrea moartea!“3 Nu putem să stăm cu mâinile-n sân și să ne uităm cum sunt lăsate de izbeliște suprafețele acestea imense de teren care ar putea să găzduiască mii de fii ai poporului nostru aflați în exil. Locul acesta care acum este pustiu și unde nu mai sunt decât o mână de beduini și cămilele lor i-au văzut trecând cu mii de ani în urmă pe strămoșii noștri. Dacă arabii, cramponându-se de naționalismul lor steril, refuză să accepte ideea că noi vom trăi în aceste locuri și continuă să opună rezistență, preferând ca ele să rămână pustii, atunci trebuie să ne comportăm ca o armată. Nimeni nu are drepturi mai mari decât noi asupra acestor locuri, după ce au fost ignorate și părăsite secole de-a rândul, acaparate de beduini și turmele lor. Este de datoria noastră să le interzicem să trăiască aici, trebuie să-i expulzăm o dată pentru totdeauna. Căci beduinii, în general, smulg, nu cultivă, iar turmele lor rod până și ultimul fir de verdeață cât vezi cu ochii, reducând pe zi ce trece până și puținele zone verzi care există. Vom face tot ce ne stă în putință ca să dăm ocazia acestui loc întins să înflorească și să devină propice vieții. N-o să-l lăsăm să rămână un deșert nepopulat. Exact aici va fi pusă la încercare forța noastră de invenție și de pionierat, în transformarea Negevului într-o zonă înfloritoare și înverzită, într-un centru de învățătură, dezvoltare și cultură, după modelul pe care l-am aplicat în nord și centru. Și, deși par cu totul aride acum, zonele deșertice se vor retrage treptat odată cu plantarea de copaci și inițierea de proiecte agricole și industriale, iar în cele din urmă fiii poporului nostru își vor putea duce viața aici. Dar ca să se întâmple toate acestea, trebuie mai întâi să-l învingem pe cel mai aprig dușman al acestui loc, cel care-i provoacă cele mai multe pagube. Trebuie să protejăm acest loc pe cât ne stă-n putință. Prezența noastră aici este primul pas în realizarea acestei viziuni. Din locul izolat în care ne aflăm acum, luăm parte trup și suflet la lupta pentru rămânerea noastră în Sud. Prin urmare, noi nu ne aflăm aici într-o misiune militară oarecare, ci într-una de construcție națională. Nu trebuie să lăsăm Negevul să rămână un deșert pustiu, pradă secetei, la cheremul arabilor și al turmelor lor. Vă aduc aminte de cuvintele pe care le-am găsit când am sosit aici, scrise pe pereții aproape dărâmați: „Nu tancul va învinge, ci omul!“.

***

Cina se apropia de sfârșit, pahare și farfurii pe jumătate pline stăteau înșirate pe masă, în vreme ce soldații continuau să vorbească unii cu alții și să râdă cu voce tare, creând o atmosferă de veselie nemaivăzută în tabără în zilele din urmă. Era prima dată de la sosirea lor aici când moralul părea ridicat. Probabil avea o contribuție și vinul din care, deși puțin, apucaseră să guste toți soldații în noaptea aceea.

În jur de nouă și jumătate, s-a ridicat din nou în picioare și le-a cerut tuturor să facă liniște. Cu ochii înroșiți și fața stacojie, le-a amintit de fata pe care o aduseseră în tabără de dimineață și le-a spus că a fost batjocorită de unii dintre ei. S-a lăsat o tăcere grea, iar veselia care pusese stăpânire pe cort mai devreme s-a risipit cu totul. Au trecut câteva minute în care nimeni nu a scos o vorbă, ceea ce a făcut atmosfera și mai încordată. A luat din nou cuvântul, anunțând că îi va pune în fața a două opțiuni dintre care trebuie să aleagă: fie să o trimită pe fată să lucreze la bucătărie, fie să continue să o batjocorească. O vreme soldații au rămas uluiți; unii căutau răspunsul în privirile celorlalți, alții se uitau într-o parte jenați sau nedumeriți. Niciunul nu știa exact dacă plutonierul chiar vorbea serios sau le întindea o capcană ori se cherchelise și el. Dar ușor-ușor soldații au început să prindă grai, până când strigară la unison că aleg a doua variantă.

Cortul a fost cuprins de agitația lor gălăgioasă când au început să plănuiască entuziasmați cum aveau să-și împartă între ei timpul pe care urmau să-l petreacă cu fata. Prima zi avea să fie pentru soldații din prima brigadă, a doua pentru cei din a doua brigadă, a treia zi pentru cei din a treia, iar șoferul împreună cu infirmierul, echipa de întreținere, bucătarii și comandanții de brigăzi aveau să formeze un grup separat.

La final, înainte de a se așeza la locul lui, ofițerul a spus clar și răspicat că, dacă se va atinge cineva de fată, atunci o să aibă de-a face cu asta, și arătă către pușca culcată în dreapta lui.

***

Imediat după masa festivă s-a dus la baraca fetei și a ordonat santinelei să ia fata și să vină cu el. Apoi au pornit toți spre baraca lui, el în față, iar soldatul, fata și câinele în spate. În drum a făcut un ocol prin mijlocul taberei, unde aveau adunate tot felul de echipamente, și s-a întors imediat ducând cu el un pat pliant pe care soldatul s-a grăbit să i-l ia din mână. Când au ajuns la baracă, a luat patul din mâna soldatului, l-a băgat înăuntru, iar ceilalți au rămas afară așteptând. Au văzut peste câteva minute cum se aprinde lampa, apoi au auzit zgomot de mobilă mutată prin cameră.

După puțin timp, plutonierul a ieșit din cameră și i-a ordonat soldatului să ia fata și să o ducă în partea stângă a încăperii, unde așezase patul pliant. El a rămas la intrare, privind la întunericul care se așternuse în jur și din care răzbătea doar răsuflarea câinelui așezat în apropiere. Stele fără număr acoperiseră cerul senin al nopții. Păreau mai mici și mai palide în noaptea aceasta față de nopțile trecute, semănând cu grăunțele de nisip de pe prag care luceau în lumina firavă a lămpii. Nu l-a observat pe soldatul care ieșise din baracă și stătea acum lângă el. Când s-a întors și l-a văzut, a tresărit puțin. Înainte să plece, i-a ordonat să rămână în fața ușii și să nu lase pe nimeni să intre. Se va întoarce și el după cel mult o oră.

A luat-o la vale înspre corturile din care se auzeau încă soldații vorbind în șoaptă, iar la poalele pantei a cotit spre dreapta, în direcția intrării principale. A ieșit și și-a continuat drumul spre dealurile din apropiere, făcând un rond scurt în jurul taberei. După ce a inspectat zona și a ajuns în punctul din care plecase, s-a așezat pe nisip cu picioarele sub el, cu spatele spre tabără și cu fața către dealurile care se întindeau liniștite și albăstrui cât vedeai cu ochi. Zgomotele îndepărtate care se auziseră nopțile trecute dispăruseră. Nu se mai auzeau nici discuțiile în șoaptă ale soldaților. Întunericul s-a lăsat brusc. A privit atunci spre tabără cu ochii foarte iritați de inflamație. Luminile care se zăreau mai devreme în cortul care servea drept popotă se stinseseră dintr-odată, semn că soldații terminaseră de făcut curat după masa festivă. S-a ridicat, și-a scuturat nisipul de pe haine și a pornit înapoi spre tabără.

Soldatul era lângă ușă, în poziția în care-l lăsase la plecare. Lângă el stătea întins câinele, cu botul sprijinit pe labele din față. După ce s-a asigurat că totul este în regulă, i-a dat liber soldatului și i-a ordonat să se întoarcă la ora șase în dimineața următoare.

A întins mâna spre ușă și a deschis-o ca să intre, dar chiar atunci o crampă i-a cuprins spatele și picioarele, făcându-l să se încovoaie. A intrat, s-a îndreptat spre masa pe care o apropiase de perete mai devreme ca să facă loc celui de-al doilea pat și s-a oprit acolo. Tăcerea era totală și în ea plutea un miros pătrunzător, întrecut numai de izul de benzină. După un timp, dinspre patul celălalt s-au strecurat câteva suspine în liniștea încăperii, urmate de un foșnet ușor. A rămas nemișcat câteva clipe, până când mâna a găsit drumul către lampa de pe masă și a aprins-o. A putut astfel să vadă noua înfățișare a camerei după ce fusese adus cel de-al doilea pat și după ce masa și scaunul fuseseră mutate de la locul lor inițial, proiectând acum noi umbre pe pereți și podea.

A început să inspecteze cu atenție camera: picioarele patului, colțurile cutiei cu provizii, locul din spatele valizei și al celorlalte lucruri, colțul din stânga ușii, ușa, apoi picioarele celui de-al doilea pat, ale scaunului și ale mesei, podeaua și pereții, tavanul cu cele patru colțuri. Într-un colț a descoperit un păianjen mic care proiecta pe perete o umbră lată. A tras scaunul, s-a urcat pe el, a strivit păianjenul, apoi a coborât, a pus scaunul la locul lui și s-a așezat pe el. Și-a dat jos încălțările și le-a pus sub scaun. S-a ridicat, s-a dezbrăcat și a așezat hainele pe spătarul scaunului. S-a dus apoi la cutia cu provizii, de unde a scos cutiuța cu unguent și o fașă nouă. Le-a pus pe pat, s-a așezat și el și a început să-și desfacă pansamentul de pe rană. Dar până să apuce să curețe locul mușcăturii și să aplice unguentul, l-au cuprins niște crampe așa de puternice, încât nu a mai putut să se miște. A lăsat fașa și unguentul pe pat lângă el, s-a întins cu greutate spre lampă și a stins-o. Peste încăpere s-a așternut din nou un întuneric adânc. A mers spre pat cu grijă, s-a întins și a adormit.

***

S-a trezit abia respirând. În cameră era foarte cald și aerul era uscat. A rămas nemișcat un timp. Orice mișcare i-ar fi putut provoca din nou crampe și dureri de cap. A închis ochii încercând să respire cu calm, dar nu a reușit prea mult timp. Un miros acru venea din colțul unde se afla fata; se răspândise în aerul întunecat din cameră, iar tavanul jos și ușa ferecată îl făcuseră cu atât mai puternic și mai sufocant. Nu putea să iasă din cameră ca să scape de duhoare. Trebuia să rămână cu fata până la șase dimineața. Iar acum nu era decât trei și jumătate. S-a întors pe partea dreaptă, apoi din nou pe stânga, spre perete, cu spatele la locul în care se afla ea. Imaginile din ziua și noaptea care trecuseră au început să i se perinde prin minte, ceea ce i-a alungat somnul cu totul. A deschis ochii.

***

S-a trezit. Ațipise câteva clipe în aceeași poziție, cu fața la perete. S-a întors și s-a întins pe spate. Dinspre colțul ocupat de celălalt pat s-a auzit o mișcare ușoară: fata se făcuse colac. El a rămas cu privirea pironită în tavan. O lumină palidă se strecura înăuntru prin crăpăturile fine. Era trecut de patru, iar ea nu părea să doarmă. S-a întors din nou spre perete, în vreme ce lumina zorilor începea să îmblânzească întunericul de nepătruns din cameră și căldura sufocantă.

***

Dintr-odată un val de întuneric a inundat încăperea, încât ai fi putut crede că se face din nou noapte în loc de dimineață. Valul de întuneric a fost urmat de un val de frig, care l-a cuprins din toate părțile și l-a făcut să se ghemuiască lângă perete cu palmele între picioare. A început să tremure. După un timp și-a scos mâinile tremurânde dintre picioare și și-a acoperit abdomenul și pieptul cu brațele. Îl luase din nou durerea de burtă.

Tremura așa de tare, încât se zgâlțâiau tăbliile patului. Brusc, și-a împins picioarele spre podea și s-a ridicat cu greutate. A rămas în picioare, cuprins de frisoane, cu brațele strâns lipite de piept, încercând să se încălzească. Simțea sub tălpi răceala podelei. Orele de dinainte de răsărit erau momentul cel mai friguros al zilei, ceea ce-i sporea tremurul din oase. Din patul fetei, s-a auzit din nou mișcare.

După câteva clipe, s-a urnit din loc și s-a dus spre celălalt pat, de unde s-a auzit un foșnet puternic. A atins cu piciorul marginea rece din fier a patului, iar respirația lui frântă s-a amestecat cu răsuflarea agitată a fetei care se ghemuise în colț. Nici nu a apucat bine să se urce în pat, că fata a și scos un țipăt care a umplut încăperea, urmat imediat de lătratul câinelui de dincolo de ușă. S-a năpustit asupra ei, căutându-i gura cu mâna în încercarea de a o face să tacă. Ea și-a înfipt dinții în mâna lui și l-a mușcat. El și-a tras repede mâna înapoi, dar a prins-o de păr cu cealaltă. Degetele i-au alunecat din cauza benzinei cu care o spălaseră și, pentru o clipă, a scăpat-o. Dar pe urmă a apucat-o de gât cu mâna stângă, iar cu dreapta i-a tras un pumn în față. După aceea, fata nu s-a mai mișcat. A rămas o clipă aplecat peste ea, apoi și-a apropiat trupul tremurând de trupul ei, lăsându-și bătăile inimii să se reverse peste pieptul ei.

Câinele lătra întruna; în cele din urmă scârțâitul patului s-a domolit, oprindu-se cu totul după ce trupul lui s-a încălzit puțin. Respirația lui greoaie umplea încă aerul din încăperea întunecată, însoțită de lătratul câinelui. La un moment dat s-a auzit un ultim schelălăit trist, urmat de un zgomot înfundat făcut pe nisip de labele câinelui care se îndepărta. Apoi se lăsă o liniște deplină.

A închis ochii și și-a dus mâna către mușcătură, palpând în jurul ei cu precauție, plimbându-și degetele împrejurul umflăturii ridicate ca un delușor, abia atingând-o. Apoi și-a condus în jos mâna dreaptă plină de cerculețe mici de la mușcătura fetei și a așezat-o pe coapsa ei.

L-a cuprins iar un tremur puternic și s-a întors cu totul spre fată, lipindu-se de ea, punându-și mâna stângă pe pântecul ei, iar cu dreapta cuprinzându-i spatele. A continuat să tremure, străbătut din când în când de câte un fior până în vârful degetelor. Inima îi bătea cu putere în pieptul lipit de al fetei, ale cărei rotunjimi puteau fi zărite acum în lumina palidă a dimineții. Și-a retras mâna de pe pântecul ei și, aplecându-se cu totul peste ea pe partea stângă, i-a băgat mâna pe sub cămașă până la sânul drept, potrivindu-și căușul palmei după forma lui. Și-a împins apoi trupul peste al ei, ridicându-i cămașa până sus la gât. Căldura trupului ei a făcut să-i dispară puțin câte puțin tremurul din oase.

***

Cu mâna dreaptă îi acoperea gura, iar stânga și-o ținea apăsat pe sânul ei. Scârțâitul patului a început să se audă tot mai tare, tulburând liniștea zorilor. De-afară îl însoțea urletul câinelui.

Scârțâitul s-a potolit în cele din urmă, dar câinele a continuat să latre încă multă vreme după aceea.

***

Continua să-i țină gura astupată cu mâna dreaptă, iar când a deschis ochii a văzut că saliva ei i se scurgea printre degete. Dormise vreo jumătate de oră, nu mai mult. Un tremur ușor i-a trecut prin degetele care acopereau gura fetei, dar numai pentru o clipă. Frisoanele îl părăsiseră cu totul. A rămas în aceeași poziție, fără să se miște, cu fata sub el, și a adormit din nou.

Puțin mai târziu, s-a trezit din nou. S-a ridicat pe jumătate, a luat mâna de pe gura fetei și și-a dus-o la piept ca să pipăie o urmă lăsată acolo de unul dintre nasturii de la cămașa ei, care încă îi era ridicată peste piept. Fata stătea nemișcată, iar el îi ținea încă sânul cu mâna stângă. Și-a pus din nou mâna dreaptă pe gura ei, ținând-o bine. Pe când patul scârțâia și câinele lătra, lumina zorilor își întindea ușor firele reci peste încăpere.

***

Un amestec de mirosuri fetide a inundat încăperea, strecurându-i-se în nări și pe gât. Dintre toate a reușit să distingă mirosul de benzină din părul fetei, amestecat cu un iz puternic de acreală, cu o ușoară notă de dulce care se ridica din josul pântecului său. Se adăuga un miros înțepător care-ți zgâria nasul ca o arsură puternică. Peste toate aceste mirosuri domnea un iz rânced care se ridica dinspre chipul țeapăn al fetei. A simțit cum i se umplu de salivă gâtul și gura, a sărit din pat, și-a pus pe el în grabă cămașa și pantalonii de pe scaun și s-a dus repede la ușa prin care se strecurau raze fine de lumină. A tras de ușă cu putere, și-a scos capul afară și a respirat adânc. Câinele, care stătea cu botul pe labe, a sărit deîndată ce s-a deschis ușa și a început să latre sărind și învârtindu-se pe nisip, cu mișcări pe care nisipul le făcea la fel de tăcute ca lumina dimineții care se întindea peste tabără.

Se crăpase bine de ziuă, iar dimineața se instalase cu aerul ei proaspăt. O pătură ușoară de nori acoperea răsăritul și primele raze ale soarelui, îmbrăcând totul într-o culoare cenușie. Și-a plimbat privirea peste tabără, zărindu-i la locurile lor pe cei câțiva soldați de pază, în vreme ce soldatul însărcinat cu paza fetei stătea în fața celei de-a doua barăci. L-a strigat, ordonându-i să vină imediat.

Când a ajuns, i-a spus să intre în cameră și să mute fata de-acolo înapoi în baraca ei, adăugând că mirosul este de nesuportat. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit cum picioarele metalice ale patului se freacă de podeaua camerei, scoțând un scrâșnet ascuțit și asurzitor care devenea tot mai puternic pe măsură ce patul era tras spre ieșire. Odată ce picioarele din față ale patului au atins nisipul de afară, scrâșnetul s-a redus până ce a dispărut cu totul. Cum santinela se chinuia să urnească patul, care se afunda în nisip la fiecare mișcare, i-a mai venit un soldat în ajutor. Câinele mergea în urma lor în ritmul în care duceau patul cu fată cu tot. Fata zăcea leșinată, iar trupul îi tresălta în ritmul în care cei doi soldați mergeau cu patul.

S-a întors la baraca lui, unde aerul era în continuare încărcat de mirosuri fetide. I-a venit să vomite, așa că a ieșit din nou afară. S-a oprit în ușă, trăgând aer în piept și urmărindu-i cu privirea pe cei doi soldați care cărau patul, cu câinele în urma lor. Când au ajuns la baraca fetei, au pus patul jos, iar soldatul însărcinat cu paza ei s-a îndreptat către rezervorul de apă, a deschis furtunul care era legat la el și a lăsat apa să curgă în găleata de dedesubt. După câteva clipe, a închis robinetul, a luat găleata cu apă și s-a dus spre baracă. Abia ce-a ajuns, că a și aruncat apa din găleată peste trupul țeapăn al fetei. Câinele a fugit ca să nu fie stropit. O parte din apă s-a scurt pe nisip care, ca de obicei, nu a lăsat-o să curgă, ci a înghițit-o cu lăcomie, lăsând în urmă mici pete compacte care urmau să dispară curând sub lumina blândă a soarelui de dimineață. Norii străvezii dinspre răsărit erau, la rându-le, gata să se risipească. Cei doi soldați au băgat patul în cameră, au ieșit și au încuiat ușa în urma lor. S-a întors și el atunci în baraca lui și a închis ușa.

Doar că mirosul era tot acolo. S-a dus din nou la ușă și a deschis-o pe jumătate, sperând ca astfel să intre aerul proaspăt al dimineții și lumina ei diafană. A început să pună mobila din încăpere acolo unde fusese înainte și i se schimonosi chipul de efort când trase masa și scaunul în mijlocul camerei. S-a dus apoi la canistra cu apă și a turnat jumătate din conținut în vasul de spălat, pe care l-a așezat pe masă. A luat prosopul și calupul de săpun, pe care l-a dus la nas ca să-i simtă mirosul. Și-a dat jos cămașa și a pus-o pe scaun, apoi și-a scos și pantalonii. A încremenit. Buboiul de pe coapsă se spărsese, iar locul mușcăturii era acum o gaură în carnea putrezită, plină de puroi alb, rozaliu și galben, din care se răspândea o duhoare puternică.

***

O pasăre neagră și mică a spintecat cerul care se făcea tot mai albastru pe măsură ce soarele se îndepărta de linia nisipie a orizontului. Plutonierul s-a dus la camion. S-a urcat la volan, a pornit motorul și s-a îndreptat spre zona de nord-vest a Negevului.

***

Deși nu era încă prânzul, nu a trecut mult până când căldura puternică l-a obligat să se oprească. Cu cât urca soarele mai sus pe cer, cu atât lovea mai tare povârnișurile chele și cu atât devenea aerul mai greu de respirat.

Motorul camionului a tăcut și liniștea a cuprins podișul. Un miros puternic de benzină a umplut aerul și a simțit că-i vine din nou să vomite. A coborât din mașină și a început să meargă pe nisip îndreptându-se spre vest, cu razele mușcătoare ale soarelui în spate și cu orizontul în față, pe care mirajul îl făcea să vibreze fără odihnă.

A mers până când a apărut în zare, printre dealurile sterpe, o fâșie de pământ acoperită de ierburi uscate; s-a oprit o clipă, apoi a pornit într-acolo. Punctele negre îi jucau în fața ochilor; le vedea acum mereu, la câțiva pași în fața sa. Când a ajuns, liniștea grea care învăluia locul s-a risipit sub foșnetul ierburilor călcate în picioare. Și-a plimbat privirea peste plantele care formau această mică grădină, printre care erau și niște bulbi mari.

S-a așezat pe povârnișul care dădea spre grădina cu ierburi uscate și a privit cu atenție ridicăturile de nisip care-l înconjurau din toate părțile. Camionul rămăsese undeva departe, spre nord-est. Și-a mutat privirea de la camion spre o gaură care se căsca în nisip la dreapta lui și unde mărșăluiau șiruri de furnici uriașe, venind și plecând, aranjând în noi forme firele de nisip cu pașii lor grăbiți. S-a uitat din nou la terenul cu ierburi uscate și la întinderile galbene de nisip din fața lui. Deodată, un val de căldură i-a cuprins tot corpul ca o limbă de foc, făcându-l să stea jos și să se întindă cu totul pe nisip. Și-a sprijinit capul pe mâna dreaptă, iar cu stânga a încercat să ajungă la șapcă ca să-și acopere fruntea. În clipa aceea, l-a lovit mirosul de benzină care persista pe mâna lui stângă, obligându-l să se întoarcă cu fața în partea cealaltă ca să-l evite pe cât se poate. Și-a întors capul cu totul spre nisipul pe care se stătea întins și a început să respire aerul care se ridica din el și care avea un miros ușor de uscăciune.

***

S-a întors la camion și s-a așezat la volan cu ochii grei ațintiți spre dunele de nisip, dinspre care venea o dogoare puternică ce-i ardea fața. A apăsat pe ambreiaj și a pornit motorul, dar mașina nu a luat-o din loc; roțile se învârteau în gol pe nisip. A ridicat piciorul de pe ambreiaj, a răsuflat adânc, apoi l-a mai apăsat o dată. Camionul s-a urnit din loc și a pornit spre sud-est.

Când a ajuns în tabără, câinele i-a ieșit în întâmpinare, lătrând agitat. S-a dat jos din camion și a zărit câțiva soldați care plecau de lângă baraca fetei în direcții diferite; în urma lor se grăbea un alt soldat care abia ieșise de acolo, încheindu-și în grabă nasturii de la pantaloni și trântind ușa pe care nu o mai păzea nimeni.

Îndreptându-se spre baracă, plutonierul a strigat după soldatul care fusese însărcinat cu paza fetei. Soldatul i-a răspuns venind de undeva din spatele lui. Exact în acel moment, ușa s-a deschis și dinăuntru a ieșit fata țipând și plângând în hohote. Plutonierul s-a întors către soldatul care se afla acum la câțiva pași de el și i-a ordonat să ducă fata înapoi în baracă. Soldatul a început s-o tragă înspre baracă, dar fata a încercat să opună rezistență, căutând privirea plutonierului, care a întors capul în partea cealaltă ca să evite mirosul de benzină pe care-l lăsa în urma ei în aer. Până când soldatul a reușit să o închidă în baracă, fata a țipat și a plâns întruna. Când a ieșit, închizând ușa în urma lui, a dat cu ochii de plutonier, care, pironindu-l cu privirea, i-a ordonat să nu se miște din loc și apoi a plecat spre baraca lui. În clipa aceea, plânsul fetei s-a transformat într-un geamăt abia auzit, iar lătratul câinelui s-a stins puțin câte puțin.

***

Când a intrat în baracă, a fost invadat de mirosurile fetide care încă persistau în încăpere. A lăsat ușa deschisă, după care a luat prosopul din cui și a început să bată cu el aerul stătut din colțul în care se aflase noaptea trecută al doilea pat, încercând să-l împingă spre ușă și să-l scoată afară. A tot încercat să scoată aerul afară din încăpere până când i-a căzut prosopul din mână. L-a luat de pe podea și l-a aruncat pe spătarul scaunului; apoi, din locul unde se afla, a început să cerceteze camera cu privirea. După câteva momente, a tras scaunul și s-a așezat pe el, dar s-a răzgândit, s-a ridicat și s-a dus spre colțul unde își ținea lucrurile. A turnat în lighean puțină apă din canistră, după care și-a dat jos cămașa, încălțările, ciorapii și pantalonii de tivul cărora se agățaseră niște mărăcini și niște paie. A luat prosopul, l-a înmuiat în apă, apoi l-a frecat bine cu o bucată de săpun și l-a trecut peste față și gât. A clătit prosopul, l-a frecat din nou cu săpun și și-a șters pieptul și brațele. Apoi, după ce l-a clătit și a treia oară și l-a dat cu săpun, s-a spălat la subraț. Pe urmă l-a clătit din nou și s-a spălat pe picioare, fără să desfacă pansamentul de pe rană. S-a spălat peste tot, apoi a spălat și prosopul și l-a pus la loc.

A îmbrăcat aceleași haine, care aveau încă un miros plăcut, în ciuda unui ușor iz de transpirație. A scos ligheanul și a aruncat apa din el pe nisip, l-a băgat înăuntru și a ieșit din nou, îndreptându-se spre cea de-a doua baracă.

Soldatul de pază și câinele stăteau jos lângă intrare. Când s-a apropiat de ei, câinele s-a ridicat în patru labe și a început să latre. S-a ridicat și soldatul. S-a uitat întâi la câine, apoi la soldat, căruia i-a ordonat să meargă după sergentul-major și după șofer și să le spună să se pregătească imediat de o misiune urgentă. Să se ducă mai apoi să caute o lopată, s-o ducă la mașină și să-l aștepte acolo.

Soldatul a plecat ca să facă cele ordonate, iar el a rămas în picioare lângă ușă, uitându-se la câinele care nu mai lătra. Și-a întors privirea spre tabără și a scrutat locul. Peste o clipă, s-au auzit voci dinspre cortul de comandă. S-a întors să privească într-acolo. În curând, au ieșit prin deschizătura cortului adjunctul și șoferul, urmați de santinelă. Și, pe când cei doi se îndreptau spre camion, soldatul s-a dus în locul unde aveau adunate echipamentele, în apropierea cortului de comandă.

***

Adjunctul și șoferul s-au oprit lângă camion în așteptarea plutonierului care venea spre ei, cu fata mergând înaintea lui și câinele după ei. Din partea cealaltă venea în fugă soldatul aducând cu el o lopată. În acest răstimp, câțiva soldați se ridicaseră din locurile unde stăteau la umbră și urmăreau scena. Peste tabără se așternuse o liniște grea, pe care căldura soarelui ce urca spre zenit o făcea și mai apăsătoare. Unul dintre soldați a strigat la ei înainte să plece, cerându-le să-i dea înapoi pantalonii scurți pe care-i împrumutase fetei ieri ca să se îmbrace.

Camionul s-apus în sfârșit în mișcare, iar câinele a început să alerge în spatele lui, încercând zadarnic să-l prindă din urmă. Lătratul câinelui acoperi huruitul motorului până când mașina dispăru cu totul printre povârnișurile nisipoase. Nu ajunseseră prea departe de tabără când i-a ordonat șoferului să oprească, adăugând că nu au la dispoziție prea mult combustibil. Motorul s-a oprit, iar el a coborât din mașină urmat de ceilalți. I-a ordonat soldatului să sape o groapă lungă de vreo doi metri și largă de vreo jumătate, indicându-i o bucată de nisip care nu diferea prin nimic de celelalte. Au trecut doar câteva minute până când lama lopeții a început să taie în liniște nisipul, apucând din el cât putea de mult și aruncându-l cât de departe putea brațul soldatului să ajungă și cât îi permitea lungimea cozii. Săpatul gropii s-ar fi desfășurat într-o liniște aproape absolută dacă n-ar fi fost scârțâitul lopeții care tăia nisipul și apoi îl arunca deoparte. Se mai auzeau și frânturi de voci care veneau de dincolo de dealuri, dinspre tabără, însă slabe ca niște murmure din pricina distanței. Apoi, dintr-odată, s-a auzit un țipăt ascuțit. Îl scosese fata, care o luase la fugă. A căzut brusc pe nisip, chiar după ce în aer a răsunat șuieratul unui glonț care s-a înfipt în tâmpla ei dreaptă. Apoi liniște din nou.

Sângele a pornit să curgă abundent pe nisip, care l-a supt nepăsător în vreme ce razele soarelui de amiază i-au acoperit fetei fesele goale, de culoarea nisipului. Plutonierul i-a lăsat în urmă pe soldat, care săpa mai departe, ca și pe adjunctul său și pe șofer, care stăteau lângă el, și s-a întors în camion. Când a venit după el șoferul, l-a găsit tremurând. Șoferul i-a spus că poate fata nu a murit și că nu pot să o lase așa; trebuiau să se asigure că e moartă. A început să tremure și mai tare, ca și cum ceva i-ar fi sfâșiat intestinele. A deschis gura și i-a spus șoferului să-i transmită adjunctului să se ocupe. La scurt timp după aceea, s-au auzit șase împușcături, apoi s-a așternut din nou liniștea. Dimineața zilei de 13 august 1949.

***

Dealurile nisipii au dispărut ușor, lăsând să se vadă din nou tabăra unde rămăsese câinele, care acum venea spre ei lătrând agitat. Când s-a oprit camionul, s-a postat în fața lui, hămăind fără întrerupere. S-au dat jos din mașină, iar adjunctul, șoferul și soldatul au luat-o către corturile soldaților; el, către baracă, urmat de câinele care încă lătra după el. S-a întors și l-a lovit cu bocancul. Câinele a schelălăit cu putere și a luat-o la fugă. Și-a continuat drumul spre baracă. Când a intrat, l-a întâmpinat un val de căldură în care se mai simțea încă o urmă ușoară din mirosul fetid. S-a dus în colțul unde-și ținea lucrurile, a luat un calup de săpun și l-a fărâmițat între degete în bucăți mici pe care le-a împrăștiat în locul unde fusese până nu demult al doilea pat. A luat apoi canistra de apă, a turnat puțin în lighean și a pus ligheanul pe masă. S-a dus înapoi în colțul în care își așezase lucrurile și a mai scos o bucată de săpun. S-a întors la masă, a luat apă din lighean cu amândouă mâinile și și-a dat pe față. A luat săpunul și l-a frecat cu mâinile lui umede, netezindu-i colțurile ascuțite. Și-a dat pe față cu spuma făcută de săpun, apoi s-a clătit bine cu apă. Un soi de amorțeală a pus stăpânire pe el. Și-a uscat bine mâinile și fața, apoi s-a dus și s-a întins pe pat, lăsându-și mâna dreaptă să-i atârne peste margine până când a atins cu degetele răcoarea care se cuibărise dedesubt, la adăpost de căldura grea din încăpere.

Aproape că ațipise când privirea fixată în tavan i-a fost distrasă de ceva care i se mișca pe piept. A sărit în sus încercând să-l dea la o parte, dar nu era decât un nasture de la cămașă care se mișca când respira. S-a uitat cu atenție la tavan, inspectând fiecare colțișor până când un râcâit ușor de pe podea i-a gâdilat auzul. Câinele s-a apropiat de mâna lui dreaptă care atârna peste marginea patului și l-a mirosit. Brusc, l-a prins de bot. Câinele a început să latre înăbușit, trăgându-se pe labele din spate și încercând să scape din strânsoare. Cu cât se străduia mai mult, cu atât mai tare se împiedica și aluneca pe podea și cu atât mai înfundat lătra. În cele din urmă, i-a dat drumul, iar câinele a alunecat pe podea înainte de a scoate un urlet trist și lung și de a o rupe la fugă.

Mâna dreaptă a rămas atârnată peste marginea patului, în vreme ce stânga se odihnea pe piept. Avea în continuare un ușor iz de benzină.

---