editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Ruxandra Câmpeanu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Creation Lake

Autor: Rachel Kushner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2871-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-3017-7

Deliciile singurătății

Neanderthalienii erau predispuși la depresie, spunea el.

Erau predispuși și la dependențe, mai zicea, în special la fumat.

Deși era mai probabil, spunea el, ca acești nobili și misterioși thali (cum se referea uneori la neanderthalieni) să fi extras nicotina din planta de tutun printr-o metodă mai rudimentară, cum ar fi mestecarea frunzelor, înainte de acel punct critic de inflexiune în istoria lumii: când primul om a atins prima frunză de tutun de primul foc.

Când am citit acest pasaj din e-mailul lui Bruno, trecând cu privirea de la „om“ la „atins“, la „frunză“, la „foc“, mi-am imaginat un motociclist derbedeu din anii 1950, îmbrăcat cu tricou alb și geacă neagră de piele, aprinzându-și o țigară Camel cu un chibrit și trăgând din ea. Derbedeul se sprijină de un zid — pentru că asta fac derbedeii, se sprijină și lenevesc — și apoi suflă fumul.

Bruno Lacombe îi spunea lui Pascal, în aceste e-mailuri pe care le citeam pe furiș, că neanderthalienii aveau creiere foarte mari. Sau cel puțin craniile lor erau foarte mari și putem presupune, în consecință, spunea Bruno, că acele cranii erau, probabil, pline de creier.

Vorbea despre dimensiunea impresionantă a cutiei craniene de thal în metafore moderne, comparând-o cu motoarele de motocicletă, și ele măsurate, observa el, în funcție de capacitate. Dintre toate speciile umanoide care mergeau pe două picioare și care au cutreierat pământul în ultimul milion de ani, potrivit lui Bruno, cutia craniană a neanderthalianului conducea detașat, având uluitoarea capacitate de 1 800 de centimetri cubi.

Mi-am imaginat un rege al șoselelor, conducând detașat.

I-am văzut vesta de piele, burta mare, picioarele întinse, cizmele butucănoase odihnindu-se pe scărițe late și cromate, montate mult în față. Motocicleta are coarnele sus, la care de-abia ajunge, dar nu vrea să lase să se vadă că-i obosesc brațele de la el și că-i provoacă dureri cumplite în regiunea lombară.

Ne dăm seama după craniile lor, spunea Bruno, că neanderthalienii aveau fețe enorme. Mi-am imaginat-o pe Joan Crawford, așa o dimensiune de față: dramatică, izbitoare, captivantă.

Iar de atunci încolo, în muzeul de istorie naturală din mintea mea, cel pe care îl cream pe măsură ce citeam e-mailurile lui Bruno, cu diorame populate de siluete cu fâșii de piele în jurul mijlocului, cu dinți galbeni și păr încâlcit, toți acești oameni preistorici descriși de Bruno — femei și bărbați deopotrivă — au avut fața lui Joan Crawford.

Aveau pielea ei albă și părul ei de un roșu aprins. Predispoziția spre părul roșu, spunea Bruno, fusese identificată ca trăsătură genetică a thalului datorită progreselor științifice făcute în cartografierea genelor. Și, dincolo de astfel de dovezi, spunea Bruno, ne putem folosi intuiția naturală pentru a presupune că, la fel ca la roșcații tipici, emoțiile neanderthalienilor erau intense și acute, mergând din abisuri până pe culmi.

Alte câteva lucruri, îi scria Bruno lui Pascal, pe care le știm acum despre neanderthalieni: erau buni la matematică. Nu le plăceau mulțimile. Aveau stomac rezistent și nu erau foarte predispuși la ulcer, însă dieta constantă de carne friptă le-a afectat intestinele, ca oricui. Erau extrem de vulnerabili la carii și afecțiuni gingivale. Și aveau fălci supradimensionate, perfecte pentru mestecarea cartilagiilor și a zgârciurilor, dar ineficiente pentru mâncăruri mai moi, niște fălci cu totul exagerate. Bruno descria fălcile neanderthalienilor inserând un element de patos: povara maxilarului proeminent. Vorbea despre costuri irecuperabile, de parcă trupurile ar fi fost o investiție de capital, o investiție în mijloace de producție fixe, iar părțile corpului, utilaje fixate de podeaua unei fabrici, echipamente care fuseseră achiziționate și nu puteau fi revândute. Fălcile neanderthalienilor erau un cost irecuperabil.

Totuși, oasele grele ale thalilor și constituția lor robustă, care conserva căldura, erau de admirat, spunea Bruno. În special prin comparație cu membrele subțiri ca niște grisine ale omului modern, Homo sapiens sapiens. (Bruno nu spunea „grisine“, dar cum traduceam, căci el scria aceste e-mailuri în franceză, apelam la întreaga bogăție a limbii engleze, o limbă net superioară și limba mea maternă.)

Thalii făcea față bine la frig, spunea el, chiar dacă nu făcuseră față și scurgerii epocilor, sau cel puțin asta e versiunea curentă a poveștii lor — o poveste pe care „trebuie să o complicăm“, spunea el, dacă vrem să aflăm adevărul despre trecutul preistoric, dacă vrem să dibuim adevărul despre lumea asta, de acum, și despre cum să trăim în ea, cum să locuim prezentul și încotro să mergem mâine.

În ce mă privește, ziua de mâine era planificată în tot amănuntul. Urma să mă întâlnesc cu Pascal Balmy, liderul Le Moulin, cel căruia îi erau adresate aceste e-mailuri de la Bruno Lacombe. Și nu aveam nevoie de ajutorul neanderthalienilor ca să știu încotro s-o iau: Pascal Balmy mă instruise să merg la Café de la Route, în piațeta centrală a sătucului Vantôme, la ora unu după-amiaza, și exact acolo aveam să fiu.

Pentru că Bruno Lacombe fusese prezentat în informările pe care le primisem drept profesor și mentor al lui Pascal Balmy și al grupului Le Moulin, căutam în e-mailurile sale referiri la ce făcuseră până atunci și ce puneau la cale de-acum încolo Pascal și grupul său.

Cu șase luni în urmă, fuseseră vandalizate utilajele de excavare de pe șantierul unui rezervor industrial masiv care se construia lângă satul Tayssac, nu departe de Le Moulin. Cinci excavatoare uriașe, fiecare în valoare de sute de mii de euro, fuseseră incendiate în timpul nopții. Pascal și grupul său erau suspectați, dar până acum nu existau dovezi.

E-mailurile lui Bruno către Pascal abordau multe teme, dar nu am găsit nimic incriminator, în afară de afirmația lui Bruno că locul apei e în pânza freatică, nu în rezervoare industriale. Bruno deplângea decizia guvernului de a sifona apă din peșteri, lacuri și râuri subterane și de a o capta în „mega-rezervoare“ izolate cu plastic, unde urma să absoarbă toxine și să fie evaporată de soare. E o idee tragică, spunea el, cu o putere distructivă pe care doar cine petrecuse mult timp sub pământ o putea înțelege. Apa, spunea Bruno, e deja captată, în instalațiile ingenioase de filtrare și depozitare ale naturii din adâncul pământului.

Știam că Bruno Lacombe era împotriva civilizației, un „anti-civ“, în jargonul activiștilor. Și că departamentul rural din sud-vest, Guyenne — și acest colț îndepărtat al lui unde tocmai sosisem — era cunoscut pentru peșterile care păstrau urme ale primilor oamenii. Dar presupunerea mea fusese că Bruno ghida strategiile prin care Pascal încerca să oprească proiectele industriale pe care le dezvolta guvernul în zonă. Nu-mi trecuse prin minte că acest mentor al lui Pascal ar putea să aibă o credință fanatică într-o specie eșuată.

Putem fi cu toții de acord, spunea Bruno, că Homo sapiens a fost cel care a condus rapid omenirea la agricultură, bani și industrie. Dar ce s-a întâmplat cu neanderthalienii și cu viața lor mai modestă rămâne un mister. E posibil ca sapienșii și neanderthalienii să fi coexistat timp de zece mii de ani, scria Bruno, dar nimeni nu înțelege încă dacă și în ce fel au interacționat cele două specii. De exemplu, dacă știau unii de alții, dar s-au ținut la distanță. Sau dacă erau atât de puțini oameni în Europa în perioada în care s-au suprapus încât, cu toate întinderile acelea accidentate și impracticabile de păduri, munți, râuri și zăpezi, nu erau conștienți unii de existența celorlalți. Pe de altă parte, spunea Bruno, geneticienii au stabilit că s-au încrucișat și au avut urmași împreună — un indiciu clar că știau unii de alții. Au fost aceste împreunări gesturi de iubire? Sau violuri, prăzi de război? Nu vom afla niciodată, spunea Bruno.

La început m-am întrebat dacă nu cumva aceste e-mailuri despre neanderthalieni erau de fapt o farsă, dacă nu erau plantate de Bruno anume ca să-l pună pe o pistă greșită pe cel care s-ar fi întâmplat să obțină acces la contul său și ca să-l abată de la corespondența sa reală cu Pascal și moulinarzii. Aborda o grămadă de teme, dar nu pomenea nimic despre actul de vandalism și revenea mereu la Neanderthal — o specie care, să fim sinceri, nu s-a descurcat, altfel neanderthalienii ar fi fost încă aici, și nu sunt. Au dispărut cu mii de ani în urmă, nimeni nu pare să știe de ce, și nu s-a prezentat niciun Neanderthal să dea socoteală.

Bruno respingea supozițiile că Homo sapiens erau pur și simplu mai inteligenți și mai adaptabili, mai puternici, mai neobosiți decât neanderthalienii. Felul în care discuta despre cele două specii ca și cum ar fi fost doi oponenți m-a făcut să nu le mai văd într-o dioramă, ci în Campionatul Suprem de Lupte, unde Homo sapiens era luptătorul care, fie treptat, fie brusc, strălucea în ring, obținând victorie după victorie.

E tentant să vedem în Neanderthal un rival slab, spunea Bruno, pe care Homo sapiens îl făcuse praf (parcă ar fi avut acces la imaginea mea mentală cu cele două specii confruntându-se în ringul de box), dar aceasta este o dezlegare banală a dilemei, spunea el.

Dacă a existat un război între ei, a fost un război de anduranță, o luptă pentru resurse, lentă și implacabilă. Neanderthalienii erau vânători pricepuți, dar pe măsură ce Europa s-a încălzit, standardele de excelență s-au schimbat. Gheața a dispărut și a fost nevoie de alt tip de corp, mai ușor și clădit să reziste, precum și de noi metode de urmărire a vânatului, antrenând grupuri mari, coordonate, și arme și unelte diferite.