Prolog

Hotelul Lutetia, Paris

1945

— Mai e un cadavru, spune unul dintre hamali. Sus, în camera 11.

— Crimă sau cauze naturale? întreabă celălalt oftând.

— Asta-i treaba dumneavoastră, nu a mea. Le-am zis c-o să aruncați o privire.

E sătul de-atâtea crime și cadavre. Războiul s-a terminat, dar moartea își vede în continuare de treabă. Se ridică, iese din birou pe hol. Hotelul Lutetia, giuvaierul de pe Rive Gauche din Paris, este plin. Sunt oameni la intrare, oameni amestecându-se în salonul cel mare al restaurantului, oameni peste tot, pe scara somptuoasă și de-a lungul coridoarelor. Ocupația nu-i acum decât o amintire. Sau un coșmar.

Azi, Parisul e plin de soldați yankei, ofițeri de legătură britanici și luptători din Rezistența Franceză.

Dar nimeni nu-i bagă în seamă. Numai supraviețui­torii din lagăre contează. Toți cei care debarcă în Gare d’Orsay în zdrențe vărgate, cu capetele rase, scheletici, unii abia răsuflând. Hotelul ăsta mare le este casă temporară fantomelor întoarse în ținuturile viilor.

Ajunge la primul etaj și se îndreaptă spre camera 11. Pe coridor, câțiva oaspeți speră să afle mai multe informații. Moarta e tânără. Ar fi avut toată viața înaintea ei. E cu adevărat tragic, dar așa e aproape totul în acest oraș după război. El se apleacă și își pune degetele pe gâtul ei, în căutarea pulsului.

Femeia e moartă, fără îndoială. Îi verifică numele în registru.

Crucea Roșie nu dorește să existe cadavre înregistrate la hotel, așa că el va declara că a murit în tranzit, una dintre numeroasele persoane care nu au reușit să se întoarcă la Paris.

Iese din camera 11 și coboară pe scara majestuoasă a acestui magnific hotel vechi, trecând pe lângă cel mai recent sosit grup de supraviețuitori ce se îndreaptă spre camerele lor. Pe vremuri, hotelul acesta era unul dintre cele mai celebre din lume. Oaspeții se îmbulzeau la bar, discutau aprins la cină, în restaurant, gălăgioși, trăiau aventuri pasionale în apartamente, se ciorovăiau în hol în timp ce trăgeau din trabucuri. Își amintește magia locului dinainte să înceapă luptele. Parisul a fost mereu orașul luminilor, dar ultimii cinci ani schimbaseră totul. Pentru prea multă vreme, devenise oraș al întunericului.

Se întoarce în biroul lui, completează formularul și-l ștampilează. La prânz, face o plimbare pe jos, pe Rive Gauche, să-și limpezească ideile. Trage din țigară și simte cum îi tremură mâna, lacrimile îi înțeapă ochii, tot corpul îi e torturat de senzații presante pe care nu le poate explica.

N-a fost dintotdeauna așa. Ca și în cazul hotelului Lutetia, gloria trecutului pare să fi murit și pentru el. Aici toți sunt supraviețuitori, într-un fel sau altul.

Parisul nu va mai fi niciodată la fel.

Și nici el nu va mai fi.

Ziua unu
În prezent

1

Olivia

Telefonul sună în cel mai nepotrivit moment posibil.

Îl pregătesc pe TJ pentru școală. Ca de obicei, refuză să-și pună ciorapii pentru că-i dau mâncărimi, apoi refuză să-și încalțe pantofii și e mai bine să nu vorbim acum despre tema lui la geografie; pot doar să sper că aceasta se află în rucsac. Suntem numai noi doi, iar el are suficientă forță, pentru un copil de șase ani, cât să transforme rutina dimineților noastre în ceva ce seamănă cu un meci de wrestling. Uneori îmi doresc să-l fi avut pe The Rock1 drept partener de viață. Sunt sigură că el ar putea să rezolve în 30 de secunde problema pantofilor. Dar, din păcate, sunt doar eu pe-aici. Mereu mă simt de parc-aș face singură munca a două persoane.

În cele din urmă, îl încolțesc pe TJ pe scară și reușesc să-i pun pantofii, strâng bine ariciul înainte să aibă ocazia să protesteze, apoi îi găsesc tema cu colțurile îndoite aflată periculos de aproape de borcanul de marmeladă de pe masa din bucătărie. A confundat Asia cu Africa și a așezat America de Nord pe conturul Europei. Acum e prea târziu. Doar colțul de sus e lipicios, așa că-l șterg cu degetele și-l bag în rucsac, ajungând, ca de obicei, să car eu nenorocirea aia.

— Gata, hai, fuguța!

Acum, TJ cântă de unul singur. O versiune denaturată a unui cântec interpretat de Taylor Swift în duet cu Dua Lipa, pe care trebuie să-l fi prins de la radio în mașină, în drum spre școală. Nu-mi amintesc ca mama mea să fi făcut astfel de lucruri. La ora asta a dimineții stătea probabil încă în capot, fumându-și una dintre cele 60 de țigări din ziua respectivă. Era de părere că parentingul tradițional era foarte depășit, o noțiune de modă veche pe care suflete emancipate ca al ei o respingeau, așa că eu a trebuit să mă pregătesc singură pentru școală. Acum mă aflu în propria casă, parte dintr-un duplex, aflată într-o mediocră și cenușie suburbie londoneză — Redbridge, în caz că erați curioși, nici pe departe încântătoare precum Islington, sau la modă precum Camden; nimeni n-a folosit vreodată cuvintele „Redbridge“ și „decor“ în același enunț — și-i țin ușa deschisă băiețelului meu de șase ani, care cântă. Sunt mamă, portar, șofer și, nu în ultimul rând, psihoterapeut și expert în ținere de minte.

Am încuiat ușa. TJ țopăie spre mașină. Radioul pornește imediat cum reușesc, în cele din urmă, să trezesc la viață vechitura noastră de Ford Mondeo. Mă uit la ceas și văd că trebuie să facem în șase minute un drum de zece. Am planificat rutina matinală ca pe un exercițiu militar, deci cum se face că timpul nu ne ajunge niciodată când e zi de școală? Mă trezesc cu mult înainte de ora 7, înghesuind în zece minute gimnastica de dimineață și o fărâmă de timp pentru sufletul meu. Dar ca să ajungem la poarta școlii la 8:30 trebuie să depun un efort de parc-aș alerga suta de metri în mai puțin de zece secunde. Va fi întotdeauna al naibii de imposibil pentru mine, ceva diabolic precum algebra sau un rizoto realizat perfect.

— Mamiiiii…

Ăsta-i alt mod de-al lui TJ de a-mi capta atenția. Știe că mă enervează și de-aia continuă s-o facă. L-a învățat de la Kyle, tăticul lui și fostul meu soț, maestru în a rosti numele altora într-un mod deosebit de serios.

Mă pregătesc să-l mustru pe TJ, când se aude telefonul în boxe, amuțind-o pe Sabrina Carpenter care tocmai zbiera Please Please Please la radio. Nu e un număr cunoscut. Nu aștept niciun apel, dar ar putea fi un pacient sau cineva de la spital. Răspund, aruncându-i lui TJ un „șșșt“.

— Alo! Doctor Finn la telefon.

De obicei, acesta este singurul lucru care-l face pe TJ să tacă. Dintotdeauna l-a intrigat această persoană numită „doctor Finn“. Doctor Finn arată și sună ca mami, dar are o voce profesională specifică și nu-l bate întruna la cap să nu atingă suprafețe lipicioase sau să se spele pe mâini. În mintea lui TJ, eu sunt un fel de Pepper Potts al acelui Iron Man numit doctor Finn, o asistentă personală foarte utilă, care transmite mesaje și se asigură că lucrurile se petrec conform orarului.

— Doamna doctor Olivia Finn de la Secția de Memorie a Spitalului Charing Cross?

— Da. Cine e la telefon?

— Vă sun de la Hotelul Lutetia din Paris.

Asta explică accentul și numărul ciudat. La început cred că e vorba de o glumă, în ciuda tonului vocii. Una dintre plăcerile mele vinovate e să particip la concursuri pentru excursii de câteva zile în Cotswolds sau croaziere de cinci nopți pe Mediterana. Dar nu-mi aduc aminte să fi fost vorba vreodată despre Paris și Hotelul Lutetia. Sunt pe jumătate franțuzoaică prin naștere, dar n-am stat niciodată la Lutetia. Până și debaraua unei camere de la etajul al cincilea are un tarif cu șase cifre pe noapte și-mi depășește cu mult bugetul. Într-adevăr, am o legătură cu Lutetia, dar e ceva cu totul și cu totul diferit. De fapt, nu eu am o legătură, ci familia mea.

Rotițele creierului încep să mi se învârtă febril. O fi vreunul dintre foștii mei pacienți, care încă mi-a păstrat cartea de vizită? Sau un coleg? Dar a fi psihoterapeut nu e același lucru cu a fi programator în Silicon Valley și nimeni dintre cei cu care lucrez nu are atâția bani ca să stea la cel mai celebru hotel de cinci stele de pe Rive Gauche.

Verific ceasul de bord. Parisul e cu o oră înaintea Londrei. Dacă aș fi fost o mamă pariziană, fiul meu ar întârzia cu siguranță la școală. Pe de altă parte, dacă aș fi fost pariziancă, aș fi avut talia cât o tulpină de țelină și o atitudine încântător de nepăsătoare cu privire la orele de lăsat copiii la școală. Probabil că la ora asta aș fi sorbit deja două espresso și m-aș fi aflat în drum spre întâlnirea cu mai tânărul și pasionalul meu iubit pe nume Gabriel sau Jean-Luc, ceva de genul ăsta. În schimb, eu am doar o programare la 9:30 cu un pacient numit Alan, pentru a discuta despre amintirile lui traumatice despre lecțiile de înot din școală. Așa e viața mea, pe deplin banală.

— Îmi pare rău, spun eu, dar sunt la Londra și chiar acum mă grăbesc spre școală, cu fiul meu. Ar fi mai bine să vă sun eu mai târziu.

Persoana care m-a apelat tace o clipă.

— Cunoașteți o femeie numită Sophie Leclerc?

Am cunoscut multă lume la viața mea. Rețin numele pacienților doar cât îi tratez. Apoi se transformă în dosare vechi. Am citit odată că mintea omenească poate face față doar unui număr de 150 de relații apropiate. Nu suntem capabili de mai mult de atât. Dar am zile în care mi se pare că și 50 de relații sunt mai mult decât suficiente pentru mine.

— Nu, răspund eu. Sau cel puțin nu din câte-mi amintesc acum. Știți ce, vă sun eu după…

— Madame Leclerc așteaptă în holul nostru, aici, la Lutetia, în Paris. Este profund tulburată și spune că numai dumneavoastră o puteți ajuta.

— Îmi pare rău, dar cred că ați greșit numărul. Eu sunt la Londra, nu la Paris. Și n-am cunoscut niciodată o Sophie Leclerc.