Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Carmen Botoşaru

Design copertă: studio Robert Laffont

Ilustrație copertă: © Alexis Bruchon

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Cristian Haba

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: LA LIBRAIRIE DES LIVRES INTERDITS

Autor: Marc Levy

International Rights Management: Susanna Lea Associates

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2811-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-3012-2

1 Traducere de Anda Boldur, în Bărbierul din Sevilla. Nunta lui Figaro, Minerva, București, 1995. (N.t.).

1. Mitch

Stătea în picioare în fața mesei de lemn, cu spatele puțin încovoiat pentru a-și umple paharul fără să toarne pe alături. La radio se auzea o melodie venită de departe, un amestec de rap și bossa-nova, o corcitură ca motanul care-și alesese domiciliul în curticica din spatele librăriei. Mitch îl descoperise când ieșise din închisoare, cu o lună în urmă. Pesemne că animalul se instalase acolo cât timp el își executa pedeapsa. În cinci ani de lipsă, un strat gros de praf se invitase înăuntru și un cotoi patibular, afară. Cum nu i se furase nimic, Mitch, al cărui spirit visător nu ducea lipsă de imaginație, trăsese concluzia că felina păzise locul și descurajase rozătoarele. Motiv suficient ca să se atașeze de ea și să o hrănească seara, înainte de a închide prăvălia. La început neîncrezător, motanul îl lăsase până la urmă să se apropie de el, dar, cu toate eforturile librarului, nu voise niciodată să intre în magazie, nici măcar în nopțile cu ploaie deasă.

Adevăratul prenume al lui Mitch, ales de părinți cu mult înainte să se nască el, era Michel, dar mama sa, o legătoare de cărți pasionată de vechile filme noir, îi spusese întotdeauna Mitch. Tatăl lui, un muncitor erudit și harnic, începuse să trudească într-o tipografie încă de la cincisprezece ani și făcuse asta până la moartea sa accidentală la cincizeci și unu de ani. La o operațiune de ungere, piedica de siguranță a unei rotative cedase și mașina îl înghițise pe mecanic, scoțând un trosnet sinistru când acesta trecea printre cele două valțuri. Un sfârșit crud pentru un om al cărui singur lux fuseseră cărțile.

Tatăl și fiul stătuseră alături, petrecuseră lungi momente meșterind, jucând șah în duminicile ploioase și bătând mingea când vremea le permitea, dar, din pudoare, evitaseră să se cunoască. Viețile lor se ascunseseră după personajele romanelor, iar transmiterea valorilor se făcuse prin conversații despre pasiuni, rătăciri, speranțe, singurătăți și beții.

Abia la un an după moartea tatălui înțelesese Mitch dimensiunea moștenirii pe care i-o lăsase, iar asta ori de câte ori îl regăsea în paginile unei cărți, cel mai adesea în roluri secundare. Sub pana lui Hemingway, Yeats, Bowles și a altora, Mitch descoperea fraze sau expresii pe care părintele său și le însușise. Cuvinte simple, așa cum îi plăceau lui. Când Mitch, în adolescență, îl întrebase despre existența lui Dumnezeu, tatăl lui îi răspunsese: „Scepticismul începe când, așezat în biserică între un polițist și o măicuță, constați că ți-a dispărut portofelul“; într-o seară când se revolta împotriva profesorilor săi, el îl consolase spunându-i: „Uită-te la mine, supraviețuiesc, rabd – lăsase o pauză –, rămân stăpân pe situație“ și, ca un leac infailibil pentru grijile soției sale că rămân fără bani la sfârșitul lunii, repeta: „Nu-ți face sânge rău, te rog, totul o să fie bine“.

Și la tipografie, și în cartier, oamenii priveau amuzați, mirați și uneori suspicioși felul de a vorbi al tatălui său. Până la urmă, probabil că Mitch îl înțelegea cel mai bine, chiar dacă nu reușise niciodată să-și dea seama dacă toanele bătrânului – căci, fiindcă munca îl uzase mai repede decât natura, îmbătrânise – erau sau nu împrumutate dintr-o operă de ficțiune.

La trei săptămâni după accidentul fatal, mama sa vânduse casa familiei și se mutase pe malul mării. Un notar îi predase lui Mitch o cu totul altă moștenire, mai modestă, sub forma unor economii depuse într-un cont al cărui legatar era. Nu chiar o avere, dar o sumă suficientă cât să-și cumpere o mică garsonieră, iar tatălui său, un mormânt mai frumos decât dreptunghiul de gazon sub care se odihnea. Mitch își cheltuise și ultimul ban ca să-i construiască un templu care să-l facă etern: o librărie frumoasă, situată la doi pași de gară. Nu întâmplător alesese locul, trenurile dinspre suburbii consumaseră o mare parte din existența tatălui său. Două ore dimineața și tot atâtea seara, pe care le consacra în întregime cititului, uneori ratând stația. Mii de zori și de apusuri înghițite prin geam, așezat pe o banchetă, departe de confortul unui fotoliu de salon, dar, cum îi plăcea lui să spună: „Cu mine cărțile călătoresc“. Un citat căruia Mitch încă nu-i identificase autorul.

În seara aceasta de primăvară în care cerul albastru mușcase din nori, Mitch bău dintr-o înghițitură ginul pe care și-l turnase, iar alcoolul îl făcu să tușească. N-avea nicio înclinație spre băutură și nu bea decât ca să-și spele gâtlejul de impuritățile ingurgitate de-a lungul curățeniei generale. De când ieșise din închisoare, își umplea timpul curățând mesele, șlefuind și lăcuind din nou tejgheaua, frecând parchetul, ștergând bibliotecile de praf, trecând o cârpă uscată peste fiecare carte pentru a le reda culoarea tranșelor și a copertelor. A doua zi, duminică, avea să se apuce de dat ultima tușă și, odată ce vitrina își recăpăta transparența, avea să-și îngăduie o după-amiază de odihnă. În sfârșit, urma ziua redeschiderii oficiale.

Cum spațiul librăriei și cel al garsonierei pe care o ocupa în suburbie îi aparțineau, Mitch avea cu ce să-și țină afacerea pe linia de plutire. Cu condiția să fie atent, cu condiția, de asemenea, să revină clienții. Din fericire, condamnarea nu fusese însoțită de o amendă sau de confiscarea bunurilor; probabil, judecătorul considerase că era suficient să-i ia cinci ani din viață. Editurile, care măcar o dată se puseseră de acord, renunțaseră să recupereze cărțile din depozit și îi lichidaseră contul. Stocul se învechise, dar clasicii nu se demodau, secțiunea pentru copii își păstra tinerețea, papetăria nu îmbătrânea.

Înarmat cu răbdare și optimism, Mitch era hotărât să revină la viața dinainte.

Turnă o ceașcă de bobițe într-o farfurie adâncă pe care o luă cu el, stingând lumina, porni alarma și ieși în curte pentru a-i oferi masa credinciosului paznic de noapte, care se repezi la el torcând. Ca în fiecare seară de când ieșise din închisoare, aruncă o privire spre trapa pentru cărbuni care dădea în pivniță. Încă nu avusese curajul să coboare. Când se apropiase, amintirile reapăruseră. Poate că într-o zi avea să reușească, dar deocamdată era prea devreme, prea dureros.

Avea zece minute să urce în tren, ultimul, pe care nu trebuia să-l piardă dacă voia să doarmă în patul lui în această seară. Gara nu era departe; chiar și cu piciorul lui beteag, putea să ajungă la timp.

Îl salută pe motan și o luă în sus pe străduță.

2. HB 1467

Cu cinci ani și jumătate în urmă

Cineva pătrunsese în magazie, era sigur. Dar cu ce scop? Nu era niciun obiect de valoare acolo, cel puțin nu de soiul celor la care râvnesc majoritatea oamenilor, și nu părea să lipsească nimic. Mitch își cunoștea atât de bine bârlogul, încât fusese de ajuns o anomalie ca să-l alerteze. O carte nu era așezată drept peste celelalte, ca și cum intrusul ar fi luat-o în mână, apoi ar fi pus-o la loc, dar nu chiar acolo unde o găsise. O constatare de două ori stranie, fiindcă era la fel de sigur că lăsase în vârful teancului Povestea slujitoarei, iar acum vedea Roșu și negru. Încuietoarea ușii care dădea în curte era intactă, covorul care acoperea trapa nu fusese mișcat. Îl cumpărase dintr-un magazin de vechituri, într-o zi ploioasă de marți, la două săptămâni după promulgarea legii HB 1467, care-i schimbase viața. Mitch alungă această amintire și se concentră pe ce nu-i dădea pace. Era cu neputință să se fi aventurat cineva în librărie cât fusese închisă, s-ar fi declanșat alarma. Pe unde trecuse intrusul și care era obiectul vizitei lui nocturne?

Cercetă locul, gânditor și îngrijorat. Dacă i se adeverea presimțirea, trebuia cât mai repede să găsească un loc în care să-și pună cărțile la adăpost. Era de neconceput să transporte o sută cincizeci de kilograme de marfă și nu se putea baza pe vreun ajutor din afară fără a i se pune întrebări.

Poate tocmai complexitatea sarcinii îl făcu să întrevadă posibilitatea ca vinovatul să fie un rozător. Un șobolan, în goana lui, ar fi putut deplasa Roșu și negru. Ediția de buzunar nu putea să aibă mai mult de două sute de grame.

Această ipoteză îl liniști. Puse cartea la loc, se mai uită o dată împrejur pentru a fi cu mintea împăcată, apoi se întoarse să se așeze îndărătul tejghelei.

Mitch ar fi trebuit să-și asculte instinctul. Această comoditate căreia îi cedase avea să-l transforme într-un infractor.

Ca în fiecare dimineață, Mitch coborî din tren în Gara Centrală la ora 7:45. Purta o gabardină, pantaloni bleumarin, cămașă albă și șapca de baseball. Ca în fiecare dimineață, se opri pe drum pentru a bea o cafea la birtul gării, zăbovi cu ochii pe titlurile mari ale unui ziar abandonat de un client și oftă. De la alegeri, aliații guvernatorului puseseră stăpânire pe presă și nicio redacție nu-și mai permitea să critice deciziile puterii. Mitch lăsă câteva monede într-un bol, îl salută pe patron și își văzu de drum.

Intră pe străduță la ora 8, era vreme frumoasă, începutul unei zile de toamnă bine rânduite, cum îi plăceau lui. Mitch aprecia rutina, avea nevoie de ea. Ca să țină o librărie fără vreun angajat avea nevoie de o disciplină de fier și de metodă.