Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: ALICE AU PAYS DES IDÉES

Autor: Roger-Pol DROIT

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2780-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-3011-5

EDITORI: Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTARE: Cezar Petrilă

DESIGN: Alexe Popescu

DESIGN ȘI ILUSTRAȚIE COPERTĂ: Andrei Gamarț

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Mirela Voicu

CORECTURĂ: Dana Anghelescu

În care Alice ajunge într-o altă țară și stă de vorbă cu doi șoricei

În dimineața aceasta, Alice e singură acasă. Se luptă din greu să-și termine disertația. Îi plac compunerile. Descrierea unei călătorii, a unei aniversări sau a unei întâlniri sunt exerciții pe care de multă vreme le face cu plăcere. Acum însă, cum să se organizeze? E pentru prima oară când trebuie să compună un text argumentat, să cumpănească părțile pro și contra, să susțină niște idei. Nu știe cum să procedeze.

Mom s-a dus la cumpărături, nu e nimeni care s-o supravegheze, așa că Alice visează cu ochii deschiși, urmărește cu privirea o rază de soare, o păsăruică de pe peluză, se uită lung la pisica ei, Dina, care doarme pe canapea. „Ce liniștită e!“ își zice în gând Alice. Parcă trăiește în altă lume, fără griji, fără războaie, fără temeri, fără întrebări.

De la o vreme, Alice are tot mai multe întrebări și neliniști. Se gândește întruna la viitorul planetei, la supraviețuirea umanității. De ce se războiesc oamenii? De ce distrug Pământul, animalele, viața? Ce s-ar putea face pentru a opri acest măcel? Cum să trăim cu toții, atât de diferiți unii de alții, fără a pustii această lume? E oare cu putință? Ce cale ar fi de urmat?

„Și ce-am să fac eu, se gândește Alice, cu mica mea existență? Ce meserie, ce oraș, ce iubiri, ce viitor mă așteaptă? Și după ce busolă să mă ghidez?“ Uneori e însuflețită de o energie debordantă, se simte în stare să distrugă orice obstacol. În dimineața aceea, ca în multe alte dăți, frumoasa ei încredere a dispărut cu totul. Alice e cuprinsă de o senzație de copleșeală. Se simte pierdută, își caută niște repere ca să poată acționa.

Visul pe care l-a avut peste noapte o urmărește obsedant. Un vis din ăla care-ți dă o incredibilă impresie de realitate. Ascultă ce-i spune bunicul. Bătrânul, în visul ei, întinde mâna spre ea, șoptind:

— Vino, o să-ți arăt niște căi care te pot ajuta.

După care, își amintește ea, a vorbit multă vreme.

Îmi povestește, își zice în gând Alice, că oamenii reflectează de mii de ani la lucrurile care mă îngrijorează, că n-ar trebui să se considere că lumea s-ar afla într-o primejdie fără scăpare, fără soluții. Mai bine am încerca să vedem ce au zis, de-a lungul veacurilor, filosofii și înțelepții din întreaga lume, să le comparăm ideile, să le căutăm pe cele care ne-ar putea ajuta să aflăm cum să gândim și cum să trăim.

Mă avertizează că va fi o călătorie lungă, că uneori am să fiu descumpănită, dar că asta-i singura cale posibilă de a progresa. Am încredere în el, îl iubesc din toată inima. Dar nu înțeleg unde anume vrea să mă conducă.

Iar în momentul acela m-am trezit.

Alice își spune că nu-i decât un vis. Hotărât lucru, disertația asta o scoate din minți. Nu-i o zi tocmai bună pentru așa ceva. Mai bine ar ieși la aer curat, în grădină, cu smartphone-ul cel minunat pe care Mom i l-a făcut cadou săptămâna trecută, de ziua ei. În dimineața aceea, a trezit-o pe Alice strigând cât o ținea gura: „De astăzi, draga mea fiică, nu mai ești copil! Ai același păr blond, aceiași ochi albaștri, aceeași față gânditoare, dar chiar nu mai ești copil! Îți dai seama?“

Nu, Alice nu-și dă seama. Degeaba își privește picioarele, mâinile, genunchii, totul e ca de obicei. Când era mică, își imagina că, în ziua Z, totul avea să se schimbe. Trebuia să devină o persoană foarte diferită, mult mai mare. Dar nu se-ntâmpla nimic. În fiecare an, primea cadouri, prăjituri, răsfățuri. Toată lumea îi spunea că s-a făcut mare, dar ea avea în continuare aceeași față și aceleași gânduri. Așa încât, nu mai aștepta decât cadourile, prăjiturile și răsfățurile. Marea transformare din ziua aniversării era o iluzie.

De fapt, se întreabă Alice, la ce bun să devii adult? Adulții au tendința să strice tot, să distrugă tot. E suficient să te uiți la climă, la viața animalelor, la apa oceanelor. În plus, nici nu fac ceea ce spun. Declară că e indispensabil să ne schimbăm felul de a trăi, dar totul continuă ca mai înainte. Alice face tot ce-i stă în putință, nu lasă să curgă apa la duș, triază gunoiul, merge cu bicicleta, o pune pe Mom să evite ambalajele... Dar știe prea bine că asta nu-i de ajuns. Catastrofa se apropie, e convinsă de lucrul ăsta, la fel și prietenele ei. Cum să nu te-nfiori!?

Uneori își alungă neliniștile, își pune căștile pe urechi și dansează azvârlindu-și părul în toate direcțiile. În adâncul ei, i-ar plăcea să fie din nou copil și să caute iarăși pe sub gardul viu vizuina Iepurașului Alb, precum cealaltă Alice, a lui Lewis Carroll, care ajunge în Țara Minunilor și călătorește prin Țara Oglinzilor. Mom adoră aceste povești, citea câteva pagini din ele în fiecare seară. Pe Alice o cheamă Alice datorită acestei pasiuni.

În copilărie, era înnebunită după Iepurașul cel întârziat care se uită la ceas, după fetița care vrea să-l prindă, cade în vizuina lui și are parte de tot felul de întâlniri ciudate. Mama ei îi zicea întruna: „Tu ești Alice a mea cea minunată“. De multe ori, ca să se joace, se duceau să se uite sub tufele din gardul viu, poate li se arăta și lor vizuina. Alice spera, dar nu era prea convinsă.

Așa încât, în dimineața aceea i-a venit ideea de a se duce, ca odinioară, să vadă ce mai e cu faimoasa vizuină din fundul grădinii. Știe prea bine că aceasta nu există, căci de mult nu mai e o fetiță de opt ani. Dar nimic n-o oprește să se ducă în fundul grădinii.

Sub tufe, evident, niciun Iepuraș Alb nu se uită la ceas. Există însă o vizuină, una pe care Alice n-o mai văzuse până atunci. Una adevărată. O deschizătură largă, imensă, „pentru un iepure uriaș!“ strigă Alice cu voce tare. Brusc, iat-o trasă, aspirată, sorbită înăuntru, luată pe sus de un suflu tăcut și foarte puternic.

Căderea îi e ușoară și înceată. Exact ca a lui Alice din copilăria ei, printr-un aer călduț și o beznă totală. Ciudată senzație, dar deloc neplăcută, odată ce te obișnuiești.

„Ce idee, să vin să mă uit!“ își zice Alice în gând. În timpul căderii, care parcă nu se mai termină, se întoarce cu spatele în jos, face pluta ca la piscină, apoi își schimbă poziția. Își scoate smartphone-ul cel nou, a cărui lumină străpunge dintr-odată întunericul desăvârșit. Zero semnal, zero rețea!

Alice n-are altceva de făcut decât să se gândească. Nu crede în Țara Minunilor. Animale care vorbesc, prăjiturele pe care scrie „mănâncă-mă!“, schimbări de talie în toate sensurile, ba mai mare, ba mai mică — nimic din toate astea n-o mai distrează.

Căderea prin tunelul acela fără rețea telefonică începe să i se pară cam lungă. Se concentrează asupra tatuajului pe care și l-ar dori. A devenit o obsesie. Nici inorog, nici fluture, nici floare de lotus, nu-i stilul ei. Nu. Alice și-ar dori o frază pe care să și-o întipărească pe brațul drept, la îndoitura cotului. Niște cuvinte care să fie mereu cu ea. FRAZA care va putea s-o ajute să trăiască, să treacă prin cataclismele ce o amenință. Fraza care n-o va abandona niciodată, care-i va arăta direcția de urmat și va căpăta un sens nou la fiece nouă etapă. O frază care să-i fie busolă, barcă de salvare, scut. Dar și orizont, provocare, îndemn. Toate laolaltă. Asta își dorește ea. O idee care s-o consoleze în zilele cenușii, s-o lumineze noaptea, s-o tragă înspre stele, care s-o dojenească și s-o ierte, care să-i fie prietenă, una exigentă, mereu aproape, oriunde s-ar duce, orice ar face.

„Dar unde să găsesc o asemenea frază?“ se întreabă Alice, căzând în continuare, afundându-se tot mai adânc înspre centrul pământului. „Sunt absolut sigură că există, dar unde s-o caut?“

Deodată, aterizează încetișor pe un strat molatic de frunze moarte. Constată că a ieșit din întuneric. În jur e o lumină blândă, ca o ceață aurie. Unde-o fi oare?

— Bine-ai venit! se aude o voce mică și pițigăiată.

— Bine-ai venit! repetă o voce asemănătoare.

Alice nu vede cine-i vorbește.

— Mulțumesc frumos! răspunde ea, politicoasă. Cu cine am onoarea să stau de vorbă?

Își amintește că în Țara Minunilor există regine capabile să se înfurie îngrozitor. Decide să fie respectuoasă, căci nu se știe niciodată.

— Hei! Suntem aici, la picioarele tale!

Alice se uită, nu vede nimic, se concentrează, insistă... iar în cele din urmă distinge, între propriile-i încălțări, două siluete care dau din mâini. Doi șoricei microscopici și rozalii. Absurd, își spune ea în gând, dar nu îngrijorător.

— Gata, zice Alice, vă văd! Cine sunteți voi?

— Cine suntem? Șoriceii tăi! răspund în cor cele două voci pițigăiate, ca și cum Alice ar fi pus o întrebare tâmpită.

— Mie mi se spune Șoricelul Nebun, dar s-ar putea să fiu cel mai înțelept, zice vocea cea mai pițigăiată.

— Mie mi se spune Șoricelul Înțelept, dar s-ar putea să fiu cel mai nebun, spune cealaltă voce.

Și pe dată încep să cânte o melodie pe care Alice o mai auzise cândva: „Suntem doi frați gemeni, născuți în zodia Gemenilor, sol-la-mi-re, re-mi-fa-sol-sol-re-do...“*

Uluită, Alice se gândește la pisica ei, Dina, care s-ar supăra foarte tare pe ea dacă ar ști că stă să asculte cum cântă doi șoricei.

— Unde suntem? Spuneți-mi și mie! le mai cere Alice.

În loc de răspuns, aude un hohot de râs. Presupune că-i un hohot de râs, fiindcă n-a mai auzit niciodată izbucnind în râs niște șoricei minusculi și rozalii, darămite în același timp.

— Unde suntem? Păi, AICI! Unde să fim? zice Înțeleptul.

— Nu putem fi decât AICI! Și nici dumneata nu ești altundeva! zice Nebunul.

Alice începe să-și piardă răbdarea.