UNU

Profesorul Hans Rekke nu găsea nimic în dimineața aceea, nici măcar un castron și o lingură pentru iaurt.

— Doamne ferește, ce s-a întâmplat aici? a strigat el.

Micaela Vargas, colocatara lui, a intrat în bucătărie purtând unul dintre halatele lui de baie, care se târa pe podea ca o mantie regală.

— Change, we need, a spus ea.

Rekke a privit-o sceptic și a tras de un sertar, unde în loc de cuțite erau mănuși de bucătărie și prosoape.

— Este o idee foarte isteață! a continuat ea cu un zâmbet ironic.

— Cu siguranță. Dar e ceva nou și eu nu suport…

„Noul“, s-a gândit el să spună, dar și-a dat seama că nu ar fi fost prea amuzant, ci doar trist și penibil.

— Oricum... a zis el, făcând o pauză, e o scuză bună pentru neajutorarea mea. Ai stat trează toată noaptea?

— Da, cu mult după ce s-a terminat. Pot să-ți fac un espresso, dacă ești cuminte.

— Regatul meu pentru un castron l-aș da, mai degrabă. Și pentru o lingură. Și pentru ziarele de dimineață.

S-a așezat la masa din bucătărie, iar Micaela i-a adus cafeaua, iaurtul și ziarele cu o bună dispoziție de-a dreptul nerușinată și, deși îl irita puțin, în secret, nu o putea condamna câtuși de puțin. Era o zi mare, chiar dacă totul era în dezordine. Un senator excepțional de talentat și de simpatic din Illinois câștigase alegerile prezidențiale din Statele Unite, iar el aștepta cu nerăbdare să citească despre asta și să se piardă în gânduri. Dar nu a apucat să afle prea multe, în afară de titlu: Obama în drum spre victorie. Cineva a bătut la ușă, iar el a privit-o cu speranță pe Micaela. Dar ea doar s-a făcut nevăzută în apartament cu trena halatului în urma ei, iar el, cu neplăcere, s-a ridicat și s-a îndreptat spre hol.

A deschis ușa de la intrare. Într-o altă zi — într-o dimineață în care să fi fost mai concentrat — poate ar fi fost interesat, din punct de vedere fenomenologic, de acea secundă când ne așteptăm la orice, pentru ca apoi să observăm ceea ce există, de fapt, și să confundăm, pentru un moment, imaginația cu realitatea. Dar acum doar a clipit și și-a dat seama că vizitatorul era un bărbat pe la vreo 60 de ani, cu trăsături sud-europene și ochi mari, profunzi și căprui.

— Bună dimineața! a spus Rekke.

— Îmi cer scuze pentru deranj, a zis bărbatul într-o engleză stricată.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Numele meu este Rafael Corales, a continuat bărbatul. Sunt șeful poliției din Pamplona, Spania. Am sunat de mai multe ori și am trimis e-mailuri.

— Aha, am înțeles! Totuși permiteți-mi să vă rog să reveniți mai târziu. Eu tocmai…

Bărbatul a făcut un gest cu servieta, de parcă ar fi fost prea complicat să se întoarcă cu o asemenea povară.

— Atunci mai târziu, în această seară, a spus el. Sunt la o conferință toată ziua, urmată de o cină.

Rekke a ridicat mâinile în semn de resemnare.

— Intrați, señor Corales! Pot să vă ofer o ceașcă de cafea? a întrebat el, întorcându-se în bucătărie.

Dar, desigur, totul fusese o greșeală, și să-l lase să intre, și să îi ofere ceva de băut.

Când Rekke a văzut ziarele de dimineață, a devenit și mai iritat că fusese întrerupt din citit. Pe deasupra, nu găsea cești și, de fapt, nimic altceva.

— E frig afară? a întrebat el, mai mult pentru a-și masca neputința în ceea ce privea căutarea în sertarele din bucătărie.

— Se pare că urmează să vină un viscol, a răspuns Corales, așezându-și haina de blană pe scaun. Ce căutați?

— O ceașcă pentru oaspetele meu. Dar se pare că abilitățile mele de detectiv sunt depășite.

Corales, îmbrăcat într-un costum sobru cu cravată, dar purtând o frizură destul de îndrăzneață — aproape ca o tunsoare cu chică — părea incapabil să înțeleagă, sau măcar să-și imagineze, că Rekke nu se descurca în propria bucătărie. El, care ar fi trebuit să fie marele maestru detectiv și toate cele.

— Citiți despre Obama? a întrebat șeful poliției, aruncând o privire spre ziare.

— Aș fi vrut, a răspuns Rekke fără să-și ascundă iritarea. Impresionant, nu? a adăugat, puțin mai amabil.

— Da, oarecum, a răspuns Corales.

Rekke s-a enervat și mai tare.

— Oarecum?

— Eu l-aș fi preferat pe McCain.

— De ce, Doamne, iartă-mă?

— Un om care suportă tortura și captivitatea în felul acela trebuie să fie o persoană de încredere, a răspuns Corales.

Rekke s-a întrebat dacă să-i răspundă și să inițieze o mică discuție politică, doar for the hell of it.

— Dar Doamne-ajută că ne-a scăpat de Sarah Palin, a continuat, schimbând subiectul. La ce conferință vă duceți?

— Una despre colaborarea digitală și tot ceea ce implică ea. Dar cele mai interesante sunt prânzurile și pauzele. Discutăm despre cazuri vechi, iar când am spus că eu și dumneata am fost în contact, toți au devenit foarte entuziasmați.

Rekke a încercat să-și amintească despre ce era vorba și a privit servieta grea care stătea acum pe podeaua din bucătărie, temându-se că vizita se va prelungi. Apoi a căutat din nou ceștile și, într-adevăr, în dulapul de deasupra espresorului acestea erau așezate exemplar. Un mic succes, a gândit el.

— Misterul este rezolvat. Ce fel de cafea doriți?

Rafael Corales părea mulțumit.

— O, văd că aveți un aparat de lux! Un cappuccino extra tare, dacă se poate. Se spune că sunteți un maestru în a lua urma indiciilor vechi, profesore!

— Nu știu dacă e chiar așa, a mormăit Rekke, în timp ce spuma laptele, întrebându-se dacă nu era mai bine să-l lase pe Corales să-și bea cafeaua și apoi să-l expedieze politicos.

Aceste vizite neanunțate începeau să devină o pacoste.

— Ați putea să-mi amintiți care e cazul dumneavoastră? a continuat Rekke.

Corales s-a lăsat pe spate, făcându-se îngrijorător de confortabil, în timp ce aparatul măcina boabele pentru espresso.

— Desigur. Pot să vă povestesc în detaliu, dacă vreți.

— Nu e necesar, a spus Rekke, servindu-i cafeaua.

Corales a gustat-o și s-a luminat la față.

— Minunată! a spus el, îndreptându-și spatele. Nu am să vă plictisesc cu povestea vieții mele.

Doamne, ferește-mă de așa ceva! s-a gândit Rekke.

— Doar un lucru vreau să menționez, fiindcă are legătură cu cazul meu.

— Să auzim! a spus Rekke, încercând să tragă cu ochiul la ziar.

— Sunt un om competitiv, a spus Corales.

O, nu! și-a zis Rekke.

— Știu că toată lumea spune asta în zilele noastre, a continuat șeful poliției, de parcă i-ar fi citit gândurile profesorului.

— Probabil aveți dreptate.

— Dar pentru mine a fost atât o binecuvântare, cât și un blestem. M-a făcut să progresez, dar m-a ținut captiv în eșecuri, și uneori am refuzat să recunosc când am greșit.

Rekke a zâmbit încurajator.

— Totuși acum tocmai ați recunoscut.

— Partea bună e că nu mă dau bătut niciodată și tocmai de aceea sunt aici, profesore! Am dat-o-n bară chiar cu cea mai importantă investigație de-ale mele.

Rekke trăgea cu urechea prin apartament, în speranța nemărturisită de a auzi vreun semn de viață de la Micaela. Dar era liniște, numai vântul scutura ferestrele mari, iar el s-a gândit dacă nu era cumva cazul să găsească o scuză bună chiar acum, ca să scape. Nu îi promisese el, de altfel, înfricoșătorului lui frate că va merge la o recepție astăzi?

— Cât timp a trecut de-atunci? a întrebat Rekke.

— 20 de ani, a răspuns Corales.

— Un caz nerezolvat.

— Nu pentru mine. Pentru mine, rana e încă proaspătă.

Mă refeream la mine însumi, a spus Rekke în sinea lui. Aș fi avut nevoie de ceva fierbinte ca să-mi alung iritarea.

— Unde s-a petrecut?

— La Santander, pe coasta de nord, în Țara Bascilor.

— Departe, a mormăit Rekke, dar și-a amintit totuși cazul.

— Eram șeful departamentului de investigații criminale din oraș, a continuat Corales. Ne pregăteam pentru fiesta anuală, Semana Grande. Nu știu dacă aveți vreo experiență cu tradițiile noastre, profesore?

— Le cunosc mai mult teoretic decât practic, a răspuns Rekke, nu chiar sincer, dar nu era momentul să-și mărturisească vechile păcate.

— Fiesta ține șapte zile, de dimineață până seara. Oamenii sunt de obicei beți, dar veseli, a continuat Corales.

— Însă o tânără a fost ucisă, nu-i așa?

— În prima noapte a fiestei.

În prima noapte, s-a gândit Rekke, și în fața ochilor i-a fulgerat o imagine, aproape onirică, a unei fete care zăcea moartă, în timp ce petrecerea vuia în jurul ei. În mod ciudat, a devenit curios, însă simțea că interesul era mai degrabă existențial. Îi trezea un fel de melancolie ideea de a muri în mijlocul unei sărbători, al unui carnaval, cu euforia răsunând în fundal.

— Trist! a exclamat el.

— Da, foarte trist. Ieșea în evidență, toți spuneau asta. Stătea mereu cu o carte în poală.

— O fată isteață.

— O, da! a spus Corales și a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului. Trebuie s-o vedeți.

I-a întins o fotografie pe care o scosese din buzunar. Rekke a făcut un gest de respingere, fără să știe exact de ce. Poate pentru că nu voia să se implice emoțional.

Corales s-a arătat surprins.

— Nu vreți să vă uitați? E o metodă de-ale dumneavoastră?

— Metodele mele sunt schimbătoare, a replicat Rekke. Dar am o regulă pe care o respect destul de des, totuși. Prefer să o am alături pe colega mea când aud ceva interesant. Dacă mă scuzați un moment...

— Desigur.

Rekke s-a ridicat și a ieșit, a trecut pe lângă pianul din salon și s-a dus spre camera Micaelei, aflată în cel mai îndepărtat colț al apartamentului. La câțiva metri de ușă s-a oprit, copleșit de liniștea din jur, și s-a gândit: Las-o în pace, nu o implica mereu în viața ta! Totuși a întredeschis ușa și a văzut-o acolo, ghemuită, cu pătura trasă până la umeri. Părea fragilă, ca și cum își dăduse jos armura pe care o purta de obicei. A privit-o îndelung, simțind dorința de a intra, de a-i mângâia părul și de a-i spune câteva cuvinte prietenoase.

Dar nu ar fi fost prea frumos să o trezească, așa că s-a întors și în acel moment a înțeles că, într-un fel, trebuie să fi zărit deja o umbră a fetei care fusese ucisă. O privire simultan hotărâtă și nesigură i-a fluturat prin minte, dar nu știa ce văzuse cu adevărat în fotografie și ce provenea doar din imaginea pe care și-o închipuia.

— Doarme, a spus când a revenit în bucătărie.

— Păi, da! a exclamat Corales, adăugând cu un zâmbet că este duminică, totuși.

Rekke a dat din cap și s-a gândit că putea asculta ce avea de zis, din moment ce dimineața lui liniștită cu Obama fusese oricum tulburată.

— Povestiți-mi! a spus el.