Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design copertă: @ Maddy Angstreich

Foto copertă: @ Lucie Lang/Alamy Stock Photo; @ Volodymyr Melnyk / Alamy Stock Photo

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: FLESH

Autor: David Szalay

Copyright © Editura Trei, 2025
pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2882-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2998-0

Ce nu poate fi rostit

1

La cincisprezece ani, se mută cu mama lui în alt oraș și se transferă la altă școală. Nu e o vârstă ușoară la care să faci așa ceva — ordinea socială din școală deja e bine stabilită și îi vine destul de greu să-și facă prieteni. După o vreme își găsește totuși unul, și el solitar. Uneori mai stau după ore în noul mall în stil american care s-a deschis recent la ei în oraș.

— Tu ai făcut-o vreodată? îl întreabă prietenul lui.

— Nu, răspunde István.

— Nici eu, spune prietenul lui, iar din gura lui mărturisirea pare ușoară.

Are un fel de a vorbi despre sex simplu și firesc. Îi spune lui István despre care fete de la școală are fantezii și ce își imaginează că le-ar face. Spune că de multe ori se masturbează de patru–cinci ori pe zi, ceea ce îl face pe István să se simtă oarecum complexat, pentru că el de obicei o face doar o dată sau de două ori. Când recunoaște asta, prietenul lui îi spune „Probabil ai libidoul scăzut“.

Așa o fi, nu are de unde să știe.

Nu știe cum e pentru alții.

Nu are acces decât la propria experiență.

Într-o zi, prietenul îi spune că a făcut-o cu o fată care stă de partea cealaltă a căii ferate.

Știrea îl descumpănește.

István îl ascultă pe prietenul lui cum descrie ce s-a întâmplat, cu destul de multe detalii. Încearcă să-și dea seama dacă prietenul lui spune adevărul sau minte. Ar prefera să mintă, dar bănuiește că spune adevărul. Unele lucruri par prea specifice, prea surprinzătoare ca să le fi inventat.

Apoi, după câteva zile, îi zice că a vorbit cu fata și ea a zis că e de acord s-o facă și cu István.

— Serios? întreabă István.

— Îhî, spune prietenul lui.

István nu știe dacă asta înseamnă că o s-o facă toți trei împreună sau doar el cu fata.

E prea nesigur pe el ca să întrebe.

După ore, în aceeași zi, trec pasarela, dincolo de calea ferată.

Deja se întunecă.

Coboară treptele metalice de partea cealaltă a pasarelei și merg o vreme până ajung la o zonă rezidențială. Nu e prea diferită de cea în care locuiesc István și mama lui, doar că aici blocurile, deși făcute tot din prefabricate, sunt mai înalte. La intrarea unuia dintre blocuri, prietenul tastează la interfon numărul unui apartament.

Câteva secunde mai târziu, fără un cuvânt, ușa se descuie, iar el o împinge cu umărul și intră.

În lift miroase a fum de țigară.

În timp ce urcă, István se uită fix la furnirul cu aspect de lemn din interior.

Urcă foarte lent, cu un scârțâit continuu și un alt zgomot, puternic, ca un ticăit, când trece de fiecare etaj.

— Ești bine? îl întreabă prietenul lui.

— Da, spune István.

— Pari mort de frică.

— Nu.

Ies din lift la unul dintre etajele superioare, iar prietenul lui bate la ușa unui apartament. Deschide o fată cam de vârsta lor.

— Bună, spune ea.

— Bună, spune prietenul lui István.

Fata se dă laoparte ca să le facă loc să intre în hol.

— El e prietenul meu, spune prietenul lui István. Știi tu. De care ți-am zis.

— OK, spune fata.

Ea și István se privesc o clipă.

— OK? întreabă prietenul lui István.

— Îhî, zice fata.

Rămân toți trei acolo în picioare.

Fata se uită din nou la István.

El nu se uită la ea.

— OK, spune prietenul lui István.

— Vrei să aștepți aici? îl întreabă fata, arătând spre o ușă.

— Îhî... bine, zice prietenul lui István.

Pare dezamăgit, de parcă n-ar fi fost sigur dacă aveau s-o facă toți împreună și ar fi sperat să fie așa.

István își scoate o țigară, dar trebuie să insiste de câteva ori pentru ca bricheta să se aprindă.

Prietenul lui îi caută privirea, o susține pentru o clipă și zâmbește.

István nici nu încearcă să-i zâmbească și el. Simte că-l cuprinde un fel de panică.

O urmează pe fată pe un coridor scurt și întunecat, apoi intră într-o cameră din capăt.

Nu prea e atent la interior, observă doar că e plin de lucruri, inclusiv ceva ce pare a fi un animăluț într-o cușcă.

Fata se așază pe un pat din cameră.

István se așază pe un scaun.

— Cum ai zis că te cheamă? îl întreabă fata.

Îi spune.

Îi spune și ea cum o cheamă.

— Te simți bine? întreabă ea.

— Da, zice el.

Stau de vorbă câteva minute. Cel puțin ea vorbește. Sunt și tăceri lungi, când se aude uneori animăluțul mișcându-se în cușcă. Fata îl întreabă de unde e.

— Și cum e acolo? îl întreabă după ce-i spune.

— E în regulă, zice el.

Rămân așezați în tăcere.

Ea își aprinde o țigară, poate doar ca să facă ceva.

După o vreme, fără un cuvânt, fata se ridică și pleacă.

După alte câteva minute, ușa se deschide din nou.

István ridică ochii și îl vede pe prietenul lui.

Se aștepta să fie fata.

— Ce s-a întâmplat? întreabă prietenul lui.

— Cum adică?

— Ce s-a întâmplat? întreabă din nou prietenul.

— Nimic.

— Vrea să pleci, spune prietenul lui. Ce-ai făcut?

— Nimic.

— Nimic?

— Da.

Ies împreună din apartament, iar pe palier, afară, prietenul lui spune:

— Bine atunci, mai vorbim.

— Tu nu vii? îl întreabă István.

— Nu, vrea să rămân, spune prietenul lui.

— A, da?

Prietenul dă din cap că da.

— Ne mai vedem.

— Bine.

Fără să înțeleagă ce s-a întâmplat, István coboară singur cu liftul.

— A zis că nu ești sexy. Așa a spus.

Au trecut câteva zile și prietenul îi explică, îi spune ce s-a întâmplat.

István fumează.

E oribil să i se spună așa ceva, despre el, dar nu știe ce să răspundă. Pare imposibil de răspuns.

— A zis că nu păreai în stare, spune prietenul lui.

— Ba eram, spune István.

— Ea a zis că nu păreai.

— Eram.

De atunci, nu mai e la fel cu prietenul lui.

Petrec mai puțin timp împreună.

Prietenul lui începe să umble cu alții.

István stă mai mult singur.

*

Duminică merge cu mama lui în vizită la bunica. E ziua ei. Stă acolo plictisit, în sufragerie, cât ea stă de vorbă cu mama lui.

Mama lui îi cere să pună apă într-o vază pentru florile pe care le-au adus.

Se duce la bucătărie și pune apă.

Ferestrele sunt deschise. Ziua e caldă pentru perioada asta din an.

— Și tu ce mai faci? îl întreabă bunica.

— Bine, spune el.

Stă în picioare în balconul mic, dorindu-și să poată fuma.

În depărtare, mai jos pe panta dealului, vede cartierul unde locuiesc el și mama lui.

Mama tocmai îi spune bunicii ce note bune are el la școală.

Bunica scoate niște bani din portofel și-i dă, ca un fel de recompensă, se pare.

Mama lui îi spune să mulțumească.

— Mulțumesc, zice el.

Bunica zâmbește.

Are niște cărți de călătorii. Sunt una lângă alta pe o etajeră de lângă televizor. Italia, Franța, Cehoslovacia, URSS, RFG, Marea Britanie. De plictiseală, se uită la ele cât stau de vorbă mama și bunica lui. Cărțile sunt cu poze, majoritatea alb-negru și câteva color. Culorile arată cumva nefiresc, nu par a fi culorile unor lucruri reale.

În apartamentul de vizavi de ei stă o doamnă. La scurt timp după ce István și mama lui s-au mutat în bloc, doamna a întrebat-o pe mama lui dacă n-ar putea István s-o ajute când și când la cumpărături.

— Asta ce înseamnă? a spus István când i-a povestit mama lui.

— Vrea să te duci la cumpărături cu ea și s-o ajuți să care lucrurile pe scări.

— Nu vreau, a zis el.

— Doamna ne-a ajutat foarte mult.

— Nu mă duc, a repetat.

— I-am zis că te duci, a spus mama lui.

— I-ai zis că mă duc?

— Da.

— De ce?

— Ne-a ajutat foarte mult, a spus din nou mama lui. Iar soțul ei are nu știu ce probleme cu inima. Nu stau la discuții cu tine pe chestia asta.

De atunci, o dată sau de două ori pe săptămână, merge la supermarket împreună cu doamna și o ajută să aducă acasă cumpărăturile.

După ce vine de la școală, își lasă ghiozdanul pe jos în apartament, apoi iese iar și bate la ușa apartamentului de vizavi.

Îi deschide doamna care locuiește acolo, care îi spune să aștepte puțin, iar el se conformează, cu gluga și căștile pe cap, uitându-se în jos la primul rând de scări până la palierul dintre etaje, unde e un șir de plante în ghivece pe podea, lângă geam. Fereastra e plasată ciudat de jos. De fapt, coboară sub nivelul podelei.

— Așa, spune doamna, încuind ușa apartamentului.

Acum și-a pus paltonul și pălăria și încep să coboare împreună scările de beton.

— E frig afară? întreabă ea în timp ce coboară.

Trebuie să-și ridice căștile de pe urechi ca s-o audă.

— E frig afară? repetă ea.

— Da, spune el.

Pășesc cu grijă printre băltoacele de pe pavajul neuniform și așteaptă la semafoare.

Interiorul supermarketului pare foarte luminos după întunericul iernatic de pe stradă.

Doamna își eliberează părul de sub pălărie și își lasă eșarfa mai largă în jurul gâtului.

El o urmează împingând căruciorul, iar ea pune diverse lucruri în el.

Nu vorbesc.

După aceea se întorc la blocul unde locuiesc și urcă scările. Clădirea nu are lift, iar apartamentele lor sunt la etajul patru.

— Ești foarte puternic, îi spune ea când el pune cumpărăturile grele pe masa din bucătărie.

Nu știe ce să răspundă.

Se mulțumește să dea din cap afirmativ, iar ea îl întreabă dacă vrea niște somlói galuska. Uneori când se întorc îi oferă ceva de mâncare, ceva dulce ca somlói galuska.

— Mda, bine, spune el.

— Atunci stai jos, zice ea.

El se așază la masă.

Somlói galuska e în frigider, iar ea pune o porție mare într-un castron de sticlă și i-l așază dinainte, cu o lingură.

— Mersi, spune el.

În timp ce mănâncă, ea pune cumpărăturile la locul lor.

István începe să-și dea seama că ea simte față de el un fel de afecțiune sau ceva. El se simte stânjenit, dar îi și place oarecum, deși nu simte niciun fel de afecțiune pentru ea.

Nu simte nimic pentru ea.