Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Carmen Eberhat

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2839-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-3004-7

Celor care nu și-au spus povestea

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.

Sylvia Plath, Lady Lazarus

„John, în vârstă de 82 de ani, este profund deprimat și simte că nu are niciun motiv să mai trăiască după ce a fost diagnosticat recent cu cancer pancreatic și i s-a spus că mai are de trăit mai puțin de un an. Deși vine la tine, consilierul lui, de câteva luni, perspectiva asupra vieții nu i s-a schimbat, iar el este hotărât să pună capăt la ceea ce consideră a fi o «existență goală», înainte ca moartea să-l ajungă din urmă. Partenerul lui din ultimii 45 de ani, Jim, a murit în urmă cu doi ani, iar John crede acum că realitatea propriei mortalități a devenit clară. John locuiește într-un azil de bătrâni, dar are puțini prieteni apropiați. El și Jim se izolaseră de ceilalți și, pentru a-și proteja intimitatea, au rupt cu ani în urmă orice legătură socială. John nu are un sistem de sprijin și nu este interesat să-și dezvolte unul acum. Îți spune că a trăit destul și că a realizat în viață aproape tot ce și-a dorit. Acum este pregătit să moară și vrea doar să încheie totul cât mai repede și fără durere. Îți cere să-l ajuți să se hotărască asupra celui mai eficient mod de a-și atinge acest scop. În calitate de consilier al lui, ce-ar trebui să faci?“

(Edward Neukrug, The World of the Counselor. An Introduction to the Counseling Profession)

— Ai putea să-i scrii o scrisoare, mă gândesc.

— Cui?

— Morții.

— Glumești!?

— Nu, deloc.

— Cum să-i scriu morții o scrisoare!?

— Așa, bine. Mai ai niște timp de trăit, nu mult, dar totuși mai ai ceva. Mi-ai spus la un moment dat, dacă-ți amintești, că mereu ți-ai dorit să scrii.

— Da, mi-am dorit.

— Și de ce n-ai scris?

— Nu știu, n-am găsit motivația necesară.

— Dar ai căutat-o?

— Nu, nu cred.

— De ce?

— Nu știu, viața mi s-a părut mereu mai importantă decât scrisul, am preferat să trăiesc.

— Iar acum viața se termină, iartă-mă că sunt direct.

— E OK. Da, știu că se termină.

— Doar că nu s-a terminat, John. Nu încă. Dacă s-ar fi terminat, discuția asta n-ar mai fi avut loc.

— Cred că pot să-mi imaginez asta. Plus că, după ce mor, chiar nu mai vreau să vorbim.

— Sincer, nici eu. Sper că n-o să vii să mă bântui.

— Asta nu pot să-ți promit.

John se ridică din fotoliu și se duce la fereastră. Aruncă o privire spre Pershing Field Park. Zâmbește. Pershing e plin de viață. Se îndepărtează de fereastră și se oprește în dreptul posterului agățat pe perete.

— Nighthawks! E multă singurătate în lucrarea asta a lui Hopper.

— Da, chiar e.

— Uită-te puțin la personajele astea: fiecare e înfășurat în propria singurătate și-n propria anxietate. Tabloul e din 1942, e anul în care m-am născut eu. America intrase de puțin timp în război.

— Războiul a fost mereu o sursă de singurătate.

— Și de moarte. Îmi place lumina din cabinetul tău, Bob. Mereu mi-a plăcut. Și-mi place la nebunie peretele ăsta plin cu cărți.

— Fotoliile nu-ți plac?

— Ba da, galbenul e culoarea mea preferată.

John revine în fotoliu. Bob îl privește în ochi.

— John, ascultă-mă, te rog: nu crezi că moartea ar putea fi un bun motiv să scrii?

— Ba da, dar moartea putea fi un motiv să mă apuc de scris și pe vremea când eram tânăr, nu crezi? Eram muritor și pe-atunci.

— Da, bineînțeles. La orice vârstă, moartea e un bun motiv de-a face ceva.

— Și-atunci, de ce aș scrie acum, tocmai acum!?

— John, acum moartea este iminentă. Când erai tânăr, nu era. Când erai tânăr, moartea era doar o posibilitate.

— Bob, ideea era să mă ajuți să găsesc o cale de-a încheia cât mai repede afacerea asta.

— Iar eu îți propun să închei afacerea în felul ăsta, scriindu-i morții o scrisoare.

— O, Doamne, și te mai și plătesc...

— Bineînțeles că mă plătești, sunt consilierul tău.

— După ce mor, nu mai vezi niciun ban de la mine.

— Nu știu, mai vedem noi.

— Și ce să-i scriu morții în scrisoarea asta?

— Îi scrii despre viața ta, orice-ți trece prin cap, scrii ce vrei tu.

— Să-i povestesc morții viața mea?

— Da, de ce nu?

— E ciudat, Bob, e ciudat ce-mi propui, e-al naibii de ciudat.

— E doar o idee. Am găsit la un moment dat într-o carte un citat din Anne Morrow Lindbergh: „O experiență nu este încheiată decât după ce a fost scrisă“. Mi-a plăcut faza asta, m-am gândit mult la vorbele astea. Scrisul chiar dă sens experiențelor noastre. Scrisul ne ajută să înțelegem mai bine ce-am trăit.

— Asta pot să-nțeleg. Doar că eu sunt pe moarte, mai am foarte puțin.

— Și vrei să ai și mai puțin?

— Da, așa mă gândeam. Chiar n-am chef să aștept să vină moartea spre mine, prefer să mă duc eu spre ea.

— Poți să te duci spre ea și cu o scrisoare-n mână.

— Nu te lași deloc, observ.

— John, ascultă-mă, cred sincer că ți-a mai rămas suficient timp ca să faci ceea ce mereu ți-ai dorit să faci, adică să scrii. Pentru numele lui Dumnezeu, scrie nenorocita aia de scrisoare, ce-ai de pierdut!?

— Pierd timpul, Bob!

— Ce timp, John!? Despre ce timp vorbești? Despre puținul timp care ți-a mai rămas și căruia chiar ai putea să-i dai un sens!?

— Bine, o să mă gândesc. Dar, după ce mor, o să vin să te bântui, ca să știi. Și n-o să te plătesc pentru asta.

Dragă moarte,

Jim a murit în somn. Unii cred că e o binecuvântare să mori în somn, își imaginează că, în felul ăsta, scapi de toate spaimele care însoțesc acest moment teribil. Mie, dimpotrivă, mi se pare că, murind în somn, ratezi ceva important, foarte important, poate cel mai important lucru pe care îl poți rata într-o viață. N-aș vrea să lipsesc de la propria moarte — ia-o ca pe un compliment. E suficient că am lipsit de la propria naștere, mă rog, că doar fizic am fost acolo, măcar la moartea mea să am ocazia să particip activ, să fiu prezent, să fiu conștient, să am ochii deschiși, să te privesc în ochi, să te oblig, fie și pentru o secundă, să faci parte din viața mea.

Moartea lui Jim m-a sfâșiat. M-a durut că a murit în somn. Nu va afla niciodată că a murit. Jim a fost un tip curajos, n-ar fi avut nicio problemă să te privească în ochi și să-ți zâmbească.

Dragă moarte,

Îți scriu pentru că Bob, consilierul meu, a insistat să fac asta. Apucasem să-i spun la una dintre ședințele noastre că mereu mi-am dorit să scriu și el a profitat de asta. A insistat să-ți scriu. Nu mă deranjează că a profitat, nu mă deranjează că a insistat.

„Dragă moarte“ — da, știu, scrisorile adevărate nu încep niciodată în felul ăsta. Scrisorile adevărate încep așa: „Dragă mamă“, „Dragă tată“, „Dragul meu băiat“, „Draga mea fiică“, „Iubitul meu“, „Iubita mea“, „Dragul meu prieten“, „Draga mea prietenă“ și așa mai departe. „Dragă moarte“ poate părea un exces stilistic, o stridență cu morgă, o formulă de adresare inconștientă, exaltată, total necredibilă.

Pentru mine, în situația în care mă aflu, „dragă moarte“ este o adresare perfect credibilă. Tot ce am iubit am pierdut o dată pentru totdeauna. L-am pierdut pe Jim, mi-am pierdut părinții, mi-am pierdut cea mai bună prietenă, pe Sylvia. Și, peste tot și toate, mi-am pierdut copilul. Nu, nu a murit, eu am murit pentru el.

Dragă moarte,

Copilul meu nu s-a născut din dragoste, ci dintr-o imensă prietenie. Apariția lui Julian pe lume a fost ceva ciudat. Nu zic că n-ar fi trebuit să se nască, mă bucur enorm că s-a născut, doar că tot ce s-a întâmplat în jurul nașterii lui a fost fals. Nașterea lui a fost o înscenare. O să-ți povestesc totul, dar nu acum.

Mă simt obosit. E o oboseală care-și are rădăcinile în boala asta care sapă în mine, în vârsta înaintată, în toate morțile celor dragi pe care le car în spate. Sunt un cimitir în carne și oase, un cimitir ambulant, un cimitir care-i scrie morții o scrisoare.

Dragă moarte,

În urmă cu o lună, am fost anunțat că mai am de trăit cel mult un an. N-aveam de gând să stau pur și simplu și să aștept să vii. Voiam să vin eu spre tine. Tu ești mai ocupată decât mine, moartea e mereu mai ocupată decât oamenii, de ce să-ți pierd vremea așteptându-te!? Niciodată nu mi-a plăcut să știu că cineva mă așteaptă sau să știu că cineva așteaptă ceva de la mine. Așteptările celorlalți, în relație cu mine, mereu mi-au produs disconfort. Am vrut ca nimeni să nu aștepte nimic de la mine, să exist pur și simplu, în afara oricărei forme de așteptare.

Acum, dragă moarte, nu te mai aștept. Acum îți scriu. Și, scriindu-ți, îmi percep scrisul ca pe o pierdere. Da, așa cum i-am spus odată lui Bob, mereu mi-am dorit să scriu. Nu știu de ce nu am scris sau, poate, știu — a fost viața. A fost viața care pur și simplu m-a confiscat.

Dragă moarte,

Nu-ți scriu pentru că îmi face plăcere să-ți scriu. Îți scriu doar pentru că mereu mi-am dorit să scriu și nu am scris. Îți scriu și pentru că această scrisoare — sunt perfect conștient — e o absurditate. Câtă vreme eu exist, tu n-ai cum să exiști, ca moarte a mea. Când ai să vii, eu n-am să mai fiu. Cu alte cuvinte: existența expeditorului presupune inexistența destinatarului și invers — existența destinatarului presupune inexistența expeditorului.

Dragă moarte,

Tata nu m-a plăcut. M-a iubit, probabil, dar am simțit că pur și simplu nu mă place. Nu vorbea cu mine, nu mă asculta. Uneori, da, mai și vorbea cu mine, dar nu stătea de vorbă cu mine.

Tata folosea cu mine un limbaj exercitiv: îmi ordona, îmi comanda, îmi recomanda, mă direcționa și, în cel mai fericit caz, foarte rar, mă sfătuia. Poate că războiul pur și simplu îi dezumanizase limbajul sau poate că, pur și simplu, nu avea chef de mine.