Toate au fost din vina grasului, asta aveam să le zic. Toate au fost din vina lui Franco Andrade și a obsesiei lui pentru doamna Marián. Polo doar a ascultat de el, i-a îndeplinit ordinele. Era nebun după femeia aia, Polo își dăduse seama că de săptămâni întregi tontălăul vorbea numai despre cum o să i-o tragă, cum o să fie a lui cu prima ocazie; mereu aceeași piesă, ca un disc zgâriat, cu privirea pierdută și ochii injectați de alcool, brânza de la chipsuri năclăindu-i degetele pe care mizerabilul naibii nu și le lingea până nu dădea gata punga XXL. O să i-o trag așa, mormăia, clătinându-se pe marginea digului; o să i-o trag așa, apoi o pun în patru labe și i-o trag și așa, zicea ștergându-și balele cu dosul mâinii, zâmbind până la urechi de i se vedeau dințălăii albi și drepți ca în reclama la pasta de dinți, scrâșniți, în timp ce corpul lui gelatinos fremăta într-o caraghioasă imitație de coit și Polo se uita în altă parte, râdea fără chef și profita de neatenția grăsanului ca să golească sticla, să-și aprindă o altă țigară și să sufle fumul cu putere în sus pentru a alunga țânțarii atrași de mlaștina de mangrove. Totul era vorbărie goală, se gândea Polo; pălăvrăgeală și atât, prostii debitate la băutură, cel puțin așa a crezut la început, când cu primele bețivăneli de pe chei, din cea mai întunecoasă parte a micului debarcader de lemn paralel cu râul, exact acolo unde luminile de pe terasă nu băteau și crengile smochinului uriaș îi protejau de privirea paznicului de noapte și a celorlalți locuitori ai casei, mai ales a bunicilor lui Franco, cei pe care, zicea el, i-ar fi lovit damblaua dacă l-ar fi prins pe copil bând alcool și fumând tutun și Dumnezeu știe mai ce, împreună, și asta era cel mai rău, cu un om de la întreținere, cum le zicea imbecilul de Urquiza angajaților responsabili cu complexul rezidențial: nici mai mult nici mai puțin decât cu grădinarul; un scandal monstru, un nejustificat abuz de încredere din partea lui Polo, care ar plăti cu slujbulița, chestie de care îl durea undeva, de fapt, căci ar fi renunțat fluierând la zona aceea rezidențială pentru a nu se mai întoarce niciodată; faza nașpa era că mai devreme sau mai târziu va trebui să meargă acasă și să suporte scandalul pe care i l-ar face mă-sa și, deși perspectiva asta i se părea insuportabilă — dacă nu de-a dreptul groaznică —, Polo nu era în stare să reziste. Nu-l putea refuza pe porcul ăla când îi făcea semne de la fereastră, nu rezista să nu se facă muci pe dig, chiar dacă nebunul ăla gras îl scotea din sărite, chiar dacă era sătul de tâmpeniile lui, mereu aceleași, și de veșnica obsesie pentru vecina de care grasul se îndrăgostise la prima vedere, în acea după-amiază de la sfârșitul lui mai, când familia Maroño, la bordul unui Grand Cherokee alb, condus de însăși doamna Marián, și-a făcut apariția în complexul rezidențial Parădais pentru a se instala în noua locuință.

Polo își amintea perfect ziua aceea; l-a amuzat să o vadă pe doamnă la volan și pe soț exilat pe scaunul copilotului, când geamul a coborât cu un zumzet și un val de aer rece i-a izbit fața transpirată. Femeia purta ochelari negri care-i ascundeau cu totul ochii și Polo se putea vedea reflectat în lentilele lor, în timp ce ea îi explica cine erau și ce căutau acolo, buzele date cu roșu nerușinat, brațele pline de brățări argintii care au clinchetit ca niște clopoței de vânt când Polo a ridicat bariera și doamna i-a mulțumit fluturând din mână. O doamnă ca oricare alta, equis, niciodată nu l-a impresionat. La fel ca toate doamnele care locuiau în complexul rezidențial, cu casele lui albe acoperite cu țiglă metalică: mereu cu ochelari negri, mereu dichisite și pline de viață în dosul geamurilor fumurii ale mașinilor de teren, cu manichiură impecabilă și cu părul vopsit și întins cu placa, dar nimic de pe altă lume când le vedeai de aproape; mă rog, nimic care să te facă să o iei razna ca grasul, pe bune că n-aveai de ce. Sigur o știau din poze; soțul ei era celebru, avea o emisiune la televizor, frecvent apăreau poze cu ei patru la rubrica mondenă din ziare: el, chel și robust, mereu la costum și cu cămașă cu mânecă lungă în ciuda căldurii blestemate, cele două odrasle spilcuite și ea, atrăgând atenția cu buzele ei cărnoase și ochii scânteietori care păreau să-ți zâmbească în secret, între provocatori și malițioși, sprâncenele arcuite într-o expresie de complicitate cochetă, mai înaltă pe tocuri decât soțul ei, cu o mână în șold, părul până la umeri și gâtul împodobit cu șiraguri strălucitoare. Acesta era cuvântul care o definea cel mai bine: nu atât frumoasă, cât strălucitoare, atrăgătoare, făcută să o mănânci din ochi, cu formele ei lucrate la sală și picioarele dezgolite până mai sus de genunchi, purtând fuste vaporoase de mătase sau șorturi de in care contrastau cu lucirea întunecată a pielii ei bronzate. Deci o pizdă decentă, ca oricare alta; o pizdă acceptabilă care încă reușea să-și mascheze cu succes kilometrajul, ridurile și ravagiile cauzate de nașterea celor doi fii — cel mai mare deja un domnișor sadea — cu ajutorul cremelor și fardurilor scumpe și cu legănatul metronomic al șoldurilor, ținut sub control, cu care doamna mergea peste tot, pe tocuri sau în sandale sau desculță prin iarbă și care făcea ca jumătate din cartier să se uite după ea. Exact ce-și dorea ea, nu? Să o privească plini de dorință și de pofte, să aibă gânduri murdare cu ea când trecea pe lângă ei. Se vedea clar că o încânta și la fel și pe pleșuvul de soț. De fiecare dată când Polo îi vedea împreună, tâmpitul avea o mână pe ea: ba pe după talie, ba mângâindu-i șalele, ba atingându-i fesele cu orgoliul celui care-și marchează teritoriul și se mândrește cu trofeul său, în timp ce ea zâmbea încontinuu, fericită să fie admirată și tocmai de asta Polo se chinuia mereu să reziste poftei de a se uita după ea, încerca să-și controleze tendința instinctivă de a-și lungi gâtul, mișcarea aproape mașinală care-l făcea să-și miște capul pentru a urma cu privirea traiectoria feselor unduitoare trecând vesele și nepăsătoare pe străzile cartierului, la început pentru că voia ca nimeni — nici doamna, nici soțul, nici copiii sau boul de Urquiza, dar mai ales ea, demoazela — să nu-l vadă zgâindu-se la ea, pipăind-o cu ochii beliți, cu buzele deschise și un firicel de salivă atârnând de ele, exact ca handicapatul gras când o privea de la depărtare. Era atât de evident că e nebun după ea; nu reușea să disimuleze deloc și până și Polo și-a dat seama până la urmă, chiar dacă pe atunci, la început, când familia Maroño s-a instalat în casa cu numărul șapte, la sfârșitul lui mai, Polo încă nu se înhăitase cu Franco Andrade; petrecerea obrăznicăturii de Micky încă nu fusese anunțată și niciunul dintre cei doi nu schimbaseră vreun cuvânt. Dar era imposibil să nu iei seama la gras când îți ieșea în cale, un pierde-vară solitar, bătând străzile pavate din Parădais, cu burtoiul său formidabil, cu fața rubicondă înțesată de coșuri și buclele blonde care-i dădeau un aer ridicol, de heruvim căpcăun; o huidumă de băiat ai cărui ochi prindeau viață numai când o aveau în față pe doamna Maroño, pe care o urmărea încontinuu de când apăruse în zonă. Trebuia să fii orb sau idiot de-a dreptul ca să nu-ți dai seama de încercările disperate ale nefericitului porcușor de a fi în preajma ei, căci de fiecare dată când ea ieșea în grădina din față ca să se joace cu copiii, purtând doar un șort de lycra și o bustieră care sfârșeau lipite de piele când se uda cu apa de la furtunul pe care, printre râsete, îl disputa cu odraslele, spelbul cu osânză ieșea valvârtej din casă, chipurile ca să spele mașina bunicilor, ceva ce nu-i plăcea deloc să facă, dar acum o făcea fără ca bătrânii să-i poruncească strigând ca din gură de șarpe, cum se întâmpla înainte, sau să-l amenințe că-i vor lua computerul sau telefonul. Și, de asemenea, ce coincidență că de fiecare dată când doamna ieșea pe terasă ca să stea la soare în costum de baie, aceeași huidumă de băiat își făcea apariția după trei minute, îmbrăcat într-un slip care crăpa pe el și un maiou cât o prelată de mașină, cu care credea că poate masca revărsarea de osânză care era burta lui, și cu ochelari negri pentru a nu i se vedea privirea ațintită pe trupul uns cu cremă al doamnei, întinsă la o distanță de două șezlonguri, total absentă la gemetele lubrice ale porcului și la atingerile sporadice cu care nătărăul încerca să-și ascundă scula întărită. Dar cele mai jalnice erau repetatele lui încercări de a se împrieteni cu odoarele doamnei, pițigăiatul Andrés și alintătura smiorcăitoare Miguel, mai cunoscuți printre vecini ca Andy și Micky, dintr-o fanfaronadă absurdă a părinților lor, numai Domnul știe de ce, de dragul de a exagera degeaba, căci nu aveau nimic de gringo, și-ți venea să mori de râs, nu alta, când grasul îi striga, în timp ce se jucau în parc, gâfâind ca un taur în urma mingii cu care Andy îl dribla, slugarnic și supus toanelor lui Micky, în speranța că va fi invitat la masă în casa vecinilor pentru a se putea bucura, chiar dacă pentru scurte momente, de prezența femeii visurilor sale, regina și protagonista fanteziilor lui sexuale cele mai porcoase, stăpâna șuvoiului vâscos pe care lăbarul naibii și-l storcea noapte de noapte, uneori până în zori, cu gândul la ea și la buzele ei senzuale, la fundul ei rotund, la sânii ei mari, incapabil de a adormi din cauza dorinței pe care femeia aceea i-o provoca, a poftei care-l invadase încă de la prima vedere, când ea coborâse din mașina albă, efervescența care-i amintea de clipocitul șampaniei cu care bunicii lui sărbătoreau Anul Nou și din care el bea pe ascuns, după ce bunicii lui se matoleau; un vertij care în absența ei se transforma în angoasă și vid, o falie tectonică ce se deschidea brusc în sufletul lui, în fiecare după-amiază când trebuia să plece din casa vecinilor pentru că domnul Maroño se întorcea de la muncă și copiii trebuiau să facă baie și să-și scrie temele și doamna Marián, pe cel mai dulce și mai cald ton, îl ruga să plece acasă că era deja târziu și cu siguranță bunicii lui se întreabă pe unde o fi, și-l bătea prietenește cu palma pe spate, îl conducea până la ușă, toată un zâmbet, iar grasul nu avea de ales decât să se întoarcă acasă, cu coada între picioare și cu parfumul doamnei — după el, un amestec de Carolina Herrera, țigări mentolate și izul acru al broboanelor de sudoare din decolteu — încă persistându-i în nări, pentru a încerca degeaba să umple golul tot mai vast uitându-se la reality show-uri și la desene animate vulgare, criticate de bunicii lui, și îngurgitând pachete de biscuiți și prăjiturele și imense boluri cu cereale cu lapte, pentru ca apoi să urce în camera lui cu aer condiționat, să tragă bășini și să se uite la filme porno pe noul laptop primit de la bătrâni de ziua lui, a cărui memorie era aproape plină cu filmulețe lubrice descărcate de Franco de pe forumuri și pagini speciale, cu fotografii cu țâțe și pizde și cururi care acum începeau să-l scoată din sărite, dar tot se mai uita la ele, ore în șir, din simplă obișnuință. Ce altceva să fi făcut pentru a-și potoli pofta disperată care-l ardea pe dinăuntru?

De când doamna Marián apăruse în viața lui, infectului de grăsan i se întâmpla ceva ciudat: pornografia i se părea o lăbăreală, o escrocherie grotescă; tipele care-și desfăceau picioarele, inșii care și-o băgau, toți la fel și fără chef, dezamăgire cruntă și lipsită de sens. De exemplu, bruneta aia cu părul scurt care luni în șir trezise în Franco o ardoare frizând idolatria datorită presupusei ei predilecții pentru adolescenții virgini, acum i se părea o târfă ieșită de la o adunare de drogalăi, în primul rând prea tânără pentru a face pe pângăritoarea de leagăne, fără nimic din grația și distincția pe care doamna Marián le revărsa chiar și atunci când făcea cele mai obișnuite treburi: era destul să o vezi sprijinită de blatul bucătăriei în timp ce vorbea la telefon cu vreo prietenă, ținând țigara între degetele întinse, mângâindu-și cu dosul tălpii desculțe fina, fina suprafață a celeilalte glezne groase. Nimic din prefăcutele pe care până atunci Franco le dorise cu înflăcărarea și nebunia de puber; nu mai departe de cealaltă, prima dintr-o lungă listă de actrițe porno de care grasul avea să fie obsedat după ce bunicii s-au abonat la internet: blonda ofilită cu ochi albaștri, care țipa și chicotea, cu enormele ei țâțe înroșite bălăngănindu-se în timp ce o ceată de pulărăi i-o trăgeau deodată. Câte labe i-a dedicat Franco depravatei ăleia, exact cea care acum, când se uită din nou la aceleași filmulețe, cele mai vechi din istoricul computerului, i se pare muma pădurii, slăbănoagă, înspăimântătoare și respingătoare, știrbă și cu pielea străvezie, brăzdată de vinișoare verzi ca de salamandră! Nimic de-a face cu tenul auriu al doamnei Marián, bronzându-se stând pe burtă lângă piscină, cu șnurul de la corset desfăcut ca să nu lase urme pe spatele ei divin și pe fundul apetisant, așezat exact în fața ochilor lui Franco, atât de reală și de apropiată încât ar fi fost suficient să înoate până la marginea piscinei și să scoată o mână din apă pentru a-i simți pielea de piersică coaptă: fundul perfect care reducea la zero toate celelalte funduri din lume și care, într-o bună zi, cine știe cum, sau când, ori în ce împrejurări, va fi al lui, numai al lui pentru a-l atinge și frământa și mușca și linge și a-l face ferfeniță până când ea va plânge de plăcere și cutremurare, repetându-i numele, Franco, cu scula înfiptă până în plăsele, Franco, implorându-l să i-o tragă mai tare, Franco,, mai tare,, iubițelule, până va avea o grămadă de orgasme și o va umple de spermă caldă pentru ca apoi să i-o înfigă din nou, toată noaptea, fără pauză în mintea lui nebună, și toată ziua, dacă ar fi fost posibil, la sfârșit de săptămână, când bunicii ieșeau la club și grasul se putea închide în cameră ca să nu-l vadă nimeni cum și-o freacă, uitându-se la filme porno, cu căștile în urechi, și să împrospăteze răsuflatele filmulețe cu scene din propria experiență, suprapunând fața doamnei Marián peste trăsăturile vulgare ale despuiatelor de serviciu, în mână cu scula ca piatra, cu pantalonii pe vine, șoptind întruna numele ei, invocând-o cu coapsele și pleoapele strânse și scrâșnind din dinți, străbătând distanța care-i despărțea ca o stafie care părăsea brusc uriașul maldăr de carne ce zăcea pe pat, și zbura ușor, trecea prin fereastra camerei lui și prin pereții casei vecine, o căuta peste tot până o găsea în sufragerie, se așeza pe canapea, cu soțul ei într-o parte și ea în cealaltă parte și cu copiii în mijloc, lungiți între pernuțe, căpșorul mezinului sprijinit pe unul dintre superbii sâni ai doamnei, pe jumătate la vedere datorită halatului desfăcut, buzele țâncului somnoros foarte aproape de sfârcul întunecat întrezărit prin pânza subțire, un năsturel de carne suavă care se întărește când Franco îl atinge cu degete invizibile, mai întâi timid, apoi mai apăsat când o aude gemând și foindu-se, excitată de pipăielile lui, gâdilătura brusc mai violentă, mai umedă, o gură ectoplasmatică ce suge și mușcă cu aviditate, făcând-o să scoată un geamăt involuntar. Ce se întâmplă? s-ar întreba ea. De ce are brusc vulva umedă? De ce pieptul ei se zbate cu o plăcere neștiută, dacă nu face altceva decât să stea în sufragerie la ea acasă și să se uite la televizor împreună cu soțul și copiii? Ce naiba e forța nerăbdătoare care o obligă să-și depărteze coapsele, care o penetrează cu o violență minunată și o face să dea din mâini și să se chircească până când totul explodează într-un orgasm sufocat, dinaintea fețelor îngrijorate și cu gurile căscate ale membrilor familiei ei? Scula lui Franco pulsa și din vârful ei țâșnea un șuvoi de spermă care se scurgea printre degetele lui amorțite, degete care brusc nu mai erau pizda strâmtă a doamnei Marián sau fundul ei țâțâitor, ci doar degetele lui de grăsan, lipicioase de la spermă și de la chipsurile cu brânză; degete nesățioase care probabil peste puțin timp se vor strecura între picioare pentru a relua frecarea compulsivă, de data aceasta imaginându-și că e singur cu doamna, în dormitorul familiei soților Maroño, ea stă pe marginea patului, Franco în picioare cu mâinile în buzunare, cu capul plecat după ce îndrăznise să-i mărturisească secretul său: dorința, pofta pe care o simțea, rușinea de a-i mărturisi, senzația că va muri dacă nu-și va potoli curând dorința, în timp ce doamna Marián dă aprobator din cap, dulce și înțelegătoare și întinde o mână grațioasă pentru a atinge prin bermude membrul grăsanului. Să nu-și facă probleme, îi zice, frecându-i scula care împunge pânza bermudelor. Înțelege foarte bine prin ce trece Franco: o asemenea bestie, neobișnuit de mare și de tare, ar trebui satisfăcută frecvent, îi spune pe tonul drăgălaș cu care potolește crizele fiilor ei. Făcuse bine că-i zisese; ea o să-l ajute de fiecare dată când i-o va cere, și mâinile ei delicate îi desfăceau șnurul și îi dădeau jos chiloții și începea să-i frece scula cu migală și grijă, înfășurându-i-o complet de la vârf până la rădăcină, cu superbele ei degete cu unghii colorate, plină de tandrețe și poftă, în timp ce Franco strângea din dinți și dădea din șolduri în spasme imposibil de oprit care duceau la stropirea feței zâmbitoare a doamnei, a buzelor ei întredeschise, stacojii, și tot așa, ore în șir, o fantezie după alta — o găsea goală în piscină, sau pe jos în bucătărie, cu picioarele și mâinile legate, sau proaspăt ieșită de la duș, cu pubisul ud, cu sfârcurile întărite —, până când uretra îl frigea împiedicându-l să și-o mai frece și atunci adormea în sfârșit, cu ardoarea alungată temporar din corp, cel puțin până la dimineață, când primul lucru pe care-l făcea, imediat ce deschidea ochii, era să dea fuga la fereastră pentru a o surprinde pe vecină ieșind din casă îmbrăcată sport, urcând în mașină ca să-și ducă fiii la școală, ambele odrasle în uniformă, ferchezuiți și vizibil nemulțumiți, apoi doamna mergea la sală sau la salonul de înfrumusețare, ca să își vadă de treburile ei de doamnă la care grăsanului i-ar fi plăcut să asiste îndeaproape, să o însoțească, dacă s-ar fi putut, sau să o urmărească cu o mașină, ca un spion din filme.

Dar părea imposibil ca bunicii să o lase mai moale, deși mizerabilul avea permis de conducere și toate alea; era încă mic, când taică-su îl învățase să șofeze. Faza e că babalâcii continuau să fie atât de supărați pe el de când fusese exmatriculat de la școală, încât anulaseră vacanța în Italia, a cărei organizare îi luase bunicii luni întregi, iar acum plănuiau să vadă cum stăteau lucrurile la o îngrozitoare școală militară din Puebla, care promitea să-l facă pe grăsan ca tras prin inel în jumătate de an. Nu-l mai lăsau să meargă la petreceri și nu-i mai dădeau niciun șfanț de buzunar, chiar dacă grăsanul reușea mereu să-i facă de bani, vârându-și degetele în portofelul bunicului imediat ce acesta îl scăpa din ochi, sau ușurând cu regularitate săculețul de catifea al bunicii, făcând-o să dea mereu vina pe servitoarele care nu apucau să facă prea mulți pureci în casa lor — niciuna nu o suporta prea mult timp pe acritura de băbătie — pentru brusca dispariție a unor bijuterii mici: lănțișoare de aur sau cercei urâți primiți cadou de la vreo rudă nevoiașă, zorzoane pe care bunica nu le purta niciodată, așa că-i lua luni întregi până să-și dea seama de dispariția lor, și pe care grăsanul le vindea pe ascuns, la preț de nimic, la casa de amanet din centrul comercial unde mâncau uneori în familie; niște găinării cu care grăsanul se mândrea de parcă ar fi jefuit bănci, poate pentru a-l impresiona pe Polo și a-l face să creadă că Franco Andrade era un barosan în stare de orice, un nelegiuit de temut, un rebel neînfricat care disprețuia legile societății și bunele obiceiuri, când de fapt Polo credea că grăsanul era doar un țângău căcăcios și enervant, un caraghios alintat care nu știa să facă altceva decât să și-o frece toată ziua cu gândul la bucile vecinei, care de fapt nici nu era atât de bunoacă cum credea tâmpitul, se vedea de la o poștă, dar Polo nu-i spunea asta niciodată.

Polo nu-i zicea niciodată nimic grăsanului când trăgeau la măsea; niciodată nu spunea ce crede cu adevărat despre tâmpit și despre fanteziile lui ridicole cu doamna Maroño, cel puțin la început, în timpul primelor pileli de pe dig, când grăsanul devenea flecar și îi povestea ore întregi lui Polo, cu lux de amănunte și fără cea mai mică rușine, toate porcăriile care-i treceau prin minte, despre filmul porno la care se uitase sau de câte ori se masturbase în ziua aceea, sau despre ce chestii o să-i facă doamnei Marián, când în sfârșit o să pună mâna pe ea, fie că va vrea, fie că nu, în timp ce Polo doar încuviința, râzând în sinea lui, și dădea de dușcă pe ascuns trei sferturi din sticla de rom cumpărată de grăsan, uitând de el și deschizându-și gura numai pentru a mai lua un gât din paharul de plastic și a sufla fumul de țigară în sus, ca să alunge roiurile de țânțari ce se roteau în nori vertiginoși deasupra capetelor lor, aprobându-l din când în când pe grăsan ca să-i dea senzația că-l ascultă, ba chiar că-l înțelege și că nu stă acolo numai din interes, nu-i așa?, pentru sticla de tărie și baxul de beri cu broboane și pentru țigări, și mai ales ca să nu fie nevoit să se întoarcă acasă treaz la maică-sa și la curva de verișoară-sa care-l așteptau fără să se culce.

În realitate, de asta o făcea, de asta stătea să asculte bârfele paznicilor, în loc să o ia la picior spre Progreso. Așa, grăsanul putea să strecoare nestingherit paraii printre tufele de flacăra pădurii ce mărgineau grădina din față a familiei Andrade și apoi să-i facă semne de la fereastră lui Polo ca să meargă să-i ia. Uneori, Polo găsea în boschet bancnote, alteori doar câțiva firfirei. Dar îi era egal, oricum mereu făcea într-așa fel încât să meargă cu bicla la prăvălie și să revină cu ceva care să-i pună în cap: o sticlă de tărie, sucuri și pahare de unică folosință, dacă ajungeau banii, sau cutii de bere și țigări fără filtru când erau la promoție, ori, bineînțeles, un sfert de rachiu de trestie de zahăr și o cutie de suc de portocale dacă stăteau rău cu banii. Băutura preferată a lui Polo era rom alb cu cola, dar odată ce i se deschidea supapa îi era egal ce dădea pe gât, important era să-i vâjâie capul și să-și simtă corpul amorțit. Atunci nu-i mai păsa de tâmpeniile vomitate de grăsan, nici de zăpușeala irespirabilă ce venea dinspre mlaștina de mangrove de lângă ei, nici de musculițele și țânțarii care dădeau iama la sângele lui, nici de amenințarea tăcută a căsoaiei din spatele lor, huiduma de cărămidă ascunsă de boscheții terenului sălbatic pe care Polo trebuia să-l străbată ca să ajungă la debarcader și să se întâlnească cu grăsanul, singura modalitate de a reintra în zona rezidențială după ce folosise cartela de ieșire. Era floare la ureche să-i convingă pe angajații prăvăliei să-i dea băutură fără să le arate buletinul sau permisul de conducere, căci era înalt, părea mereu supărat și arăta mai în vârstă decât era; problema era să reintre în zonă cu matrafoxul, fără să fie văzut de camere sau de paznici, așa că o lua prin boscheții de pe terenul alăturat, până la malul râului, unde crengile noduroase ale unui smochin pocit le țineau loc de punte pentru a ajunge pe dig, fără să-și ude nici măcar papucii. Faza era că până să ajungă la smochin, Polo trebuia să treacă pe lângă căsoaia Contesei, o ruină năpădită de bălării și mucegai despre care se spuneau multe povești stranii, și trebuia să treacă exact când soarele cădea după șirul de palmieri de pe celălalt mal al râului, lungind umbrele și umplând aerul cu șoapte ciudate și cu țipetele neliniștitoare ale păsărilor ce se retrăgeau la cuib, trebuia să treacă exact prin dreptul ferestrelor sparte ale căsoaiei, ducând bicicleta de ghidon, punga de plastic cu sticla de băutură bălăngănindu-se și zornăind, cu privirea ațintită pe covorul de frunze uscate care pârâiau sub pașii săi, mai bine așa decât să se uite la casă. Normal că știa că nu exista nicio stafie care să-l urmărească printre bălăriile de la ferestre, nicio mână scheletică care să-i facă semne să se apropie; știa deja că misteriosul sunet, un fel de plescăit, venea de la șopârlele care colcăiau printre pietrele zidurilor și că susurul care-i făcea pielea de găină era al brizei ce venea seară de seară dinspre râu, făcând să clinchetească păstăile acaciilor crescute între ziduri. Știa foarte bine că nu exista niciun pericol între zidurile alea, niciun puț cu crocodili înfometați ascuns între pereții coșcoviți și ferigile vorace, și totuși nu-și putea scoate din minte poveștile pe care le auzea în copilărie de la bătrânele flecare din Progreso despre Contesa Însângerată, și adevărul este că nu arunca bicicleta cât colo și nici punga cu matrafox și nu o lua la goană numai pentru a nu se vedea pe sine ca pe ultimul nașpet, așa că își aduna rămășițele de putere și curaj pentru a-și vedea de drum spre smochinul de pe malul râului, fără să privească înapoi, fără să-și muște, ca un laș, buzele de frica pe care o simțea, ca nu cumva să-l vadă cineva chiar atunci și să se distreze pe seama lipsei lui de bărbăție. De aceea, începea să toarne în el imediat ce se așeza pe debarcader: gâtul îl ardea mai tare decât teama de a fi surprins de vreun locuitor sau de imbecilul de Urquiza. Deschidea o bere sau, și mai bine, lua o dușcă de tărie direct din sticlă ca să înceapă să simtă alinarea călâie, vătuită, care-i cuprindea corpul și îl proteja de marginile aspre ale lumii, scotea o țigară din pachetul recent deschis și o aprindea cu privirea țintă la albia trândavă a râului Jamapa, la apele mâloase brăzdate uneori de lilieci timpurii, până când bătăile inimii i se mai domoleau și atunci se putea uita peste umăr spre ruine, ascunse pe alocuri de arbori-borangic și de copacii avocado sălbăticiți, și putea observa că în dreptunghiurile moarte ale ferestrele continuau să zacă doar tufișuri din care nu se ivea nicio față însângerată și atunci se hlizea ușurat, mai lua o dușcă și privea dincolo de râu, la luminile din Progreso care începeau să se aprindă și toată spaima pe care o simțise pe drum, toată oboseala care-i moleșea trupul, ba chiar și ghinionul care părea să-l urmărească după moartea bunicului său, toate se risipeau după ce băga un căscat ca lumea. Se sprijinea de creanga groasă, închidea ochii, inhala delicatul parfum al crinilor și, fără să vrea, dar și fără să se opună, făcea aceeași futută de greșeală ca de fiecare dată când se simțea bine: își dorea ca acele momente de solitară liniște sufletească să nu se mai sfârșească. Bineînțeles că imediat apărea pe dig grăsanul curului, gâfâind ca un pachiderm după ce coborâse treptele de lemn, cu zâmbetul lui tâmp de reclamă la pasta de dinți lățit pe moacă și cu aceleași porcării, pe bune, aceeași placă mizerabilă despre cum se gândea să i-o pună doamnei, pe vrute ori pe nevrute, prin față și prin spate etc., închipuiri de doi bani, fără niciun sens, căci nu trebuia să fii ghicitor ca să îți dai seama că așa ceva nu se va întâmpla în veci, era absolut ridicol și total improbabil ca o tipă atât de beton să-și pună bucile la bătaie pentru un băiețoi prost cu spume și respingător cum era Franco Andrade. Nici în cele mai umede vise ale sale, ce mai!, se gândea Polo și se îneca cu fumul țigării încercând să-și înghită râsul, în timp ce grăsanul îi mai trăgea doamnei un număr în imaginație și atunci Polo știa că se va face praștie fără probleme, căci cu cât grăsanul debita mai multe porcării, cu atât mai ușor îi aluneca lui Polo băutura pe gât, exact cum fusese încă de la început, de la prima beție trasă împreună, după petrecerea de ziua de naștere a lui Micky, în seara aceea din iunie când Polo era sătul până peste cap de Parădais și de locatarii de acolo și de boul de Urquiza și-i venea să-și bage piciorul în toate și exact atunci grăsanul i-a dat o gură de whisky pe dig, unde Polo încercase să scape câteva momente de hărmălaia petrecerii și să fumeze în tihnă chiștocul — aproape o țigară întreagă, stinsă ca la carte și cu filtrul fără urme de ruj scârboase — pe care-l pescuise de pe jos, dar mai ales pentru ca doamna Marián să nu-l pună să scuture decorațiunile spre distracția odoarelor ei tâmpite. Voia să stea o clipă departe de omuleți, să fumeze o țigară în singurătate, fără grabă, dar când a sărit peste ultimele trepte și a aterizat pe debarcader, cu țigara deja între buze, aprinsă, a dat peste grăsanul care-i ocupase locul preferat, înțolit doar într-un costum de baie ce stătea să plesnească pe el, cu picioarele desculțe atârnând deasupra apei, și pentru o clipă, pentru o clipă nașpa care s-a prelungit mai multe secunde, Polo a crezut că băiețandrul ăla cât un dulap plângea, pentru că umerii săi largi se scuturau și ochii săi albaștri — când și-a ridicat privirea spre cea a lui Polo — luceau injectați și umezi, așa că Polo a fost cât pe ce să o șteargă de acolo, să-l lase pe grăsan singur cu trebușoara lui, numai că exact atunci a observat sticla din poala băiatului și zâmbetul malițios care-i apăruse acestuia pe chip. Vrei? l-a întrebat grăsanul cu caraghioasa lui voce pițigăiată. Îți dau o dușcă dacă-mi dai o țigară, i-a propus, dar Polo nu a zis nimic, doar s-a uitat lung la sticlă, la marca de pe etichetă, o mai văzuse pe sticla pe care a călcat când a urcat în mașina lui Milton, ultima dată când s-au văzut, înainte ca Milton să o șteargă din sat ca să se înhăiteze cu ăia. Cea mai tare chestie din lume, zisese vărul lui, care-i era ca un frate, când Polo a ridicat sticla care era să-l facă să-și frângă gâtul când a urcat în mașină. Savoare la pătrat, frățică, zisese Milton: singura chestie pe care șefii lui o beau și pe care, zicea el, o comandau direct din Anglia; altă lume față de berea și spirtoasele pe care el și Milton le beau în magazia doamnei Pacha, dar atunci Polo ar fi băut orice, pe bune, ar fi dat pe gât chiar și o dușcă de otravă, țuica preparată cu alcool de 96˚ turnat peste corcodușele storcite culese din corcodușul din fundul curții, în primul rând pentru că trecuse aproape o lună de când nu mai pusese gura pe alcool, adică după ce făcuse prostia de a-i jura maică-sii că n-o să se mai matolească niciodată, sau, mai corect, de când maică-sa îl făcuse să-i jure că nu va mai bea alcool câte zile va avea el, și rezistase cu vitejie douăzeci și șapte de zile, în primul rând pentru că maică-sa îi lua tot salariul, iar Milton nu mai apăruse prin sat și, oricum, noul său program de angajat și de om responsabil nu-i mai permitea să treacă pe la magazia doamnei Pacha, unde s-ar fi făcut cu câteva înghițituri de răchie, chiar dacă nu ar fi avut bani; adevărul este că nu trecea nicio sfântă ziulică fără ca Polo să nu se gândească la bețivăneală, în ciuda promisiunii făcute, iar în seara aceea de la începutul lui iunie, când cu petrecerea zăludului de Micky Maroño, ajunsese la limitele răbdării și se gândea numai la cum să-și bage picioarele în toate, să renunțe pe loc la slujba aia mizerabilă și prost plătită și, în același timp, să-i spargă fața boului de Urquiza, să-i bage câțiva pumni în fața aia ca de cur: să văd de-acum cine-o să-ți mai spele mașina, bulangiule; unde mai găsești tu prostul care să stea peste program ca să strângă gunoiul, fără niciun ban în plus. O nedreptate cât casa, asta era, să trebuiască să stea ore întregi pentru ca locatarii și încrezuții lor invitați de căcat să se care și abia apoi să înceapă să adune mizeria rămasă după ei: doze de bere, șervețele pătate cu sos, farfuriile de carton cu resturi de mâncare și chiștoacele strivite pe jos sau chiar plutind în albastrul-cobalt al piscinei luminate. La spartul petrecerii, ce-i costa pe omuleții ăia să arunce gunoiul la coșurile amplasate pe terasă? Nimic, adevărul este că nu-i costa nimic, dar de ce să se deranjeze ei dacă acolo era Polo, băiatul lor de încredere, așteptând în întuneric cu un sac de gunoi uriaș, plictisit de moarte, salivând de la mirosul pătrunzător de carne prăjită și de la vederea lighenelor de aluminiu burdușite cu gheață și cutii de bere, așteptând să plece toți pentru ca să poate începe să strângă după ei. Boul de Urquiza fusese cât se poate de clar în privința asta, încă de când își luase în primire slujba aia de căcat: grădinarul trebuia să aibă grijă ca încă de la prima oră a dimineții piscina să fie curată tot timpul, fără frunze, insecte sau alte mizerii, iar terasa măturată și cu mobilierul aranjat la locul lui, pentru ca locatarii matinali — printre care, firește, se numărau și matusalemicii și mofturoșii bunici ai grăsanului — să-și scalde hoiturile livide în apa împrospătată de paznic, chiar dacă asta însemna că Polo trebuia să stea în complex până la unsprezece sau douăsprezece noaptea în fiecare sfârșit de săptămână, sau până la cât li se scula chefliilor, ceea ce îl scotea din minți pe Polo, căci deși căuta mereu pretexte pentru a ajunge târziu acasă, ce-l seca cel mai tare era prepotența cu care Urquiza încălca contractul de muncă pe care Polo îl semnase cu câteva săptămâni în urmă, pentru Compañía Inmobiliaria del Golfo, S.A., și unde scria negru pe alb că obligațiile lui erau cele care corespundeau postului de grădinar, cu program de la șapte dimineața până la șase seara, cu tot cu pauza de o oră de la prânz, și că orice activitate în plus trebuia plătită conform legislației în vigoare, clauză cu care, firește, bulangiul de Urquiza se ștergea la cur ca să economisească câțiva firfirei pentru firmă, sau să și-i vâre el în buzunar, după cum l-au avertizat paznicii, cu care adeseori Urquiza făcea aceeași manevră; mai bine să-și vadă de treabă, dacă nu voia să-și piardă slujba, zicea Cenobio, și Polo strângea din dinți, chiar dacă asta însemna să-și rupă spatele udând și tăind gazonul, să curețe copacii și arbuștii din parc, straturile cu flori și jardinierele, să măture frunzele căzute pe cele patru străzi pavate ale cartierului și nisipul care se aduna lângă bordură în zilele vântoase, să șlefuiască și să vopsească stâlpii de iluminat mâncați de sare, să ucidă orice rozătoare care ar îndrăzni să sape galerii în grădină, să adune tot căcatul de câine pe care jigodiile de stăpâni nu erau în stare să-l adune cu mâinile lor imaculate când își plimbau patrupedele, și mai trebuia și să păstreze lacrimă zona cu terasa și piscina, plus — iar asta îl făcea pe Polo să moară de ulcer, nu alta — să spele zilnic mașina băiatului pizdii mă-sii de Urquiza, din simplul motiv că nu putea să comenteze când boul îi cerea ca Golful său roșu să arate ca scos din cutie. Dar tu nu te opri din treabă, ne-am înțeles? Spal-o când prinzi un moment, nu-i nicio grabă, îi zicea, tot numai zâmbet, ticălosul naibii, în timp ce-i dădea cheile ca să poată să o aspire pe interior. Îi venea să-i arunce cheile în bot și să-i spună: da’ spal-o tu cu mă-ta cu tot și apoi să scoată maceta de la brâu și să-i despice capul în două dintr-o lovitură! Polo nu era un om violent, predispus la accese de furie, puteai să întrebi pe oricine: toată lumea ți-ar fi zis că Polo era un băiat liniștit, nu se certa cu nimeni și își vedea de treburile lui; numai că Urquiza sărea calul, credea că poate dispune după bunul lui plac de timpul lui Polo pentru simplul fapt că acesta era mai mic și venit de la țară, fără școală și lipsit de orice experiență, iar odrasla nemernicului se purta de parcă i-ar fi făcut o favoare punându-l să-i spele mașina, dar Polo nu era prost, știa foarte bine că era vorba despre o nedreptate josnică; nu că i s-ar fi pus lui pata, nici nu căuta pretexte pentru a-și băga picioarele în ea de slujbă, sau motive de harță, după cum zicea maică-sa, de fiecare dată când îl auzea plângându-se de slujbă, ba uneori chiar și fără ca el să fi comentat ceva, era de ajuns să-l găsească oftând în bucătărie, dinaintea unui pahar cu apă în care se dizolvau două comprimate Alka-Seltzer, micul-dejun de campion cu care Polo își făcea curaj pentru o nouă zi de corvoadă în bătaia soarelui, în această nouă etapă a vieții lui de salariat la Compañía Inmobiliaria del Golfo, unde era angajată și maică-sa și adunase șaisprezece ani de muncă, mai întâi ca servitoare în casa inginerului, apoi ca femeie de serviciu la birourile companiei și, în sfârșit, după nesfârșite cursuri serale la centrul Boca, ca ajutor de contabil. De asta ești plătit, îi ținea predici maică-sa în fiecare dimineață, ca să faci ce ți se spune și să-ți ții gura; ce-ți pasă ție că-s prostii, de asta te-au angajat: să faci ce ți se poruncește, nu să comentezi încontinuu. Abia te-ai angajat și vrei deja să fii patron, când tu nu știi să faci nimic. Nu cam faci tu pe deșteptul, nu te crezi cam mare sculă? Ar trebui să-ți crape obrazul de rușine, tare și mare la distracție, da’ nu și la pus osu’ la treabă. În viața asta, deșteptule, lucrurile se câștigă prin muncă și nu dând bir cu fugiții la prima chestie care nu-ți place. Eu îs de vină că te-au dat afară de la școală? Ia zi, te-am obligat eu să o ții numai în chefuri și să uiți de școală? Ai avut ocazia să înveți, mai mult decât am avut eu, sau sărmanul tău bunic, odihnească-se în pace, dar ai sfeclit-o, deșteptule, ai futut-o de deștept și șmecher ce ești, acum n-ai decât să tragi ponoasele, mereu aceeași placă, același găinaț pe care maică-sa i-l servea în fiecare dimineață, indiferent dacă se plângea sau nu de slujba lui, imediat ce simțea aerul de resemnare jalnică pe care Polo îl emana la mic-dejun, imediat ce se gândea că va trebui să pedaleze până la Parădais.

De asta, în sâmbăta aia a fost cât pe ce să-și bage picioarele, nu doar pentru că trebuia să rămână în cartier până la sfârșitul petrecerii mucosului ca să strângă mizeria, ci și din cauza a ceva ce i se întâmplase în aceeași zi, cu câteva ore înainte de începerea bairamului, când era la terasă, pieptănând suprafața piscinei cu plasa de scos frunze și visând la cai verzi pe pereți, în timp ce câțiva angajați ai unei firme de catering se agitau în grădină, montau mese, scaune, prelate și chiar și o trambulină gonflabilă pe care au umflat-o cu o pompă de aer și s-a făcut o trambulină-castel, o chestie extraordinară cu turnuri, creneluri, stegulețe și tobogane, ba chiar și un pod mobil, o structură colosală și volatilă și diafană totodată, care se unduia de fiecare dată când era lovită de briza râului, ca și cum ar fi vrut să scape de acolo, și Polo urmărea cu atâta atenție eforturile angajaților de a fixa castelul cu cârlige și țăruși încât și-a dat seama de prezența doamnei Marián abia când i-a simțit parfumul, și atunci s-a întors și s-a trezit în fața ei, corpul doamnei la câțiva centimetri de al lui, fața îmbujorată și toată la vedere, cu buzele roșii ca de vampiriță, cu veșnicii ochelari negri atârnând de un lănțișor de aur între sâni. Era în blugi și ținea în mână un plic de culoarea muștarului pe care, fără o vorbă, i l-a întins lui Polo, afișându-și zâmbetul impudic când și-a dat seama că băiatul nu avea cum să-l ia, căci mâinile îi erau ocupate, așa că i l-a vârât în buzunarul de la piept al salopetei, cu un chicotit stupid și un „pentru deranj“ murmurat cu falsă modestie, înainte de a-i întoarce spatele și de a se îndepărta cu obișnuita ei legănare a șoldurilor ca să o supravegheze pe noua ei servitoare, o slăbătură cu față de șoarece care tocmai se chinuia să pună huse și funde la scaunele pentru petrecere. Lui Polo, slăbătura aia i se părea cunoscută, parcă o mai văzuse undeva, poate la școală, dar nu a îndrăznit să se uite la ea prea insistent, ca nu cumva stăpâna să creadă că se uită la ea, așa că și-a văzut de treabă, curățind piscina cu prefăcută nepăsare, rezistând tentației de a băga mâna în buzunar ca să atingă plicul și să încerce să-și dea seama de conținutul lui, până când a venit pauza de masă și atunci s-a închis în mica baie din ghereta paznicilor, a scos plicul și și-a văzut numele scris pe una dintre fețe, cu cerneală violet, pătat cu briantină, și a contemplat cele două bancnote de două sute de pesos, foșnitoare și netede de parcă acum ar fi ieșit din bancomat: plata pentru munca în plus și bonus un bacșiș, de care dobitocul de Urquiza se făcea că uită și pentru care Polo bombănise de fiecare dată când a trebuit să stea mult peste program ca să curețe mizeria de după petreceri; o veste bună venită de nicăieri, așa că nu trebuia să i-o spună și maică-sii. Putea să spargă banii pe ce avea el chef: pe țigări, normal, pe câteva sticle de tărie și, cu puțin noroc, i-ar mai rămâne câțiva pesos și de credit ca să-i trimită un mesaj lui Milton ca să vadă ce mai face. Dar în același timp în care se gândea cum să spargă banii, o durere surdă i-a perforat pieptul și după câteva clipe s-a trezit aplecat peste veceu, vomitând un șuvoi de fiere care i-a ars gâtlejul și l-a făcut să tușească convulsiv, imediat ce și-a amintit moaca japiței, în timp ce vâra plicul la loc în buzunarul salopetei, și zâmbetul pe care Polo, ca un retardat, se văzuse obligat să i-l întoarcă, fără ca măcar să se gândească la ce făcea, fără să-și poată stăpâni mușchii feței să nu se contracte, oricât de mult detesta aerele de prințesă ale curvei ăleia și nerușinarea cu care-l atinsese, pentru că până la urmă era de mii de ori mai ușor să te abții să belești ochii la fundul ei când ieșea în șort ca să alerge, decât să reziști impulsului de a-i întoarce zâmbetul când îți zâmbea, atât era de magnetic, de fermecător; oricine i-ar da dreptate pe loc, dacă ar cunoaște-o personal și ar simți pe propria piele capacitățile ei de seducție. De ce naiba nu-i dăduse plicul înapoi, spunându-i, cu tot disprețul de care era în stare: n-am nevoie de mila dumneavoastră, mulțumesc frumos? De ce nu i-l aruncase în bot, după ce mai întâi ar fi făcut-o japiță, o întreținută care se închipuia tare respectabilă doar pentru că-și permitea să fută banii ce-i prisoseau soțului ei? Și de ce puii mei nu-i dăduse banii în mână, ca orice om normal? Se temea să nu se murdărească, să nu se infesteze cu bădărănia și sărăcia lui Polo? Credea deșteapta dracului că gata, de acum încolo îl avea la mână, că îi va putea cere orice și să-l umilească precum Urquiza, să-l pună să-i spele mașina ei albă, sau mașina sport a soțului ei? Cine se credea? Cel puțin regina lumii, judecând după înfățișarea ei din după-amiaza aceea, când s-a pornit petrecerea și ea a apărut într-o rochie roșie cu buline albastre și verzi, cu cercei cu pietre prețioase care luceau când își dădea într-o parte părul castaniu. Toată seara Polo s-a chinuit să o ignore, dar era de parcă cineva i-ar fi pus-o mereu în fața ochilor; oriunde se uita, dădea cu ochii de purisanca dracu’ împărțind pupături și îmbrățișări hoardei de țânci care alergau în costum de baie, femeilor în rochii cu motive tropicale, la fel de aranjate și de zvelte ca amfitrioana, cu părul lins și nemișcat, pieptănat și țeapăn ca o perucă, urmate de soții lor, la fel de ridicoli, purtând tricouri trandafirii și cămăși pastelate, pantaloni trei sferturi și mocasini maro, bronzați la golf, cu barba și sprâncenele bibilite, un cor de voci sforăitoare și cuburi de gheață clinchetitoare înconjurându-l pe baștanul de Maroño, care pe durata petrecerii a făcut poze și și-a dat cu părerea despre politică și afaceri în limbajul de lemn al futuților de experți, în fața lingăilor ce dădeau pe gât pahar după pahar din cel mai bun whisky de import, aruncând priviri furișe la senzaționalul fund al amfitrioanei, în timp ce țâncii lor țipau și săreau ca niște descreierați printre clătinătoarele ziduri ale castelului gonflabil și se repezeau să sară în cap în piscină, scoțând țipete de plăcere sinucigașă, acoperite de zgomotul muzicii hăulind în boxele instalate pe terasă. Și a venit un moment, pe la vreo șase după-amiaza, în care Polo pur și simplu nu a mai putut suporta: atâta zgomot, atâția oameni, plus viscerele arzându-i de ciudă, și brusc, peste toate, țipetele incontrolabile ale sărbătoritului, care se aruncase pe brânci în iarbă și dădea din picioare în timp ce plângea de mama focului, pentru că sosise momentul spargerii de piñatas, conform obiceiului, și el voia ca nimeni să nu se atingă de ele, pentru că erau ale lui și Polo, în toată nebunia aia, înainte ca stăpânei să-i dea prin cap să-l pună la nedemna treabă de a scutura ca un idiot niște piñatas, a profitat de ocazie ca să dispară dincolo de bariera pe care Urquiza îi ceruse să o instaleze de dimineață în fața scărilor care duceau la dig, ca nu cumva vreun puștan curios să coboare până la râu și să cadă în apele pe care toți din complexul rezidențial le credeau periculoase, infestate cu bacterii și paraziți și pline de gropi adânci în care prețioasele lor odoare ar putea sfârși înecate, niște idei tâmpite și atât, de care Polo profita pentru a coborî acolo din când în când și a se bucura de câteva clipe de singurătate, să stea pe digul miniatural — mai mult un capriciu decorativ al arhitectului care proiectase zona rezidențială decât un adevărat debarcader —, să se uite la apa de un verde cenușiu și poate să fumeze o țigară în tihnă, așa cum avusese de gând la petrecerea de ziua de naștere a lui Micky, când a coborât treptele din două salturi, cu chiștocul deja aprins între buze, și a dat peste grăsanul cu bucle blonde, stând în costum de baie pe dig, cu burtoiul la vedere, cu picioarele atârnându-i deasupra apei și cu capul în piept, ceea ce l-a făcut ca o secundă, în penumbra apusului și în mijlocul verdelui peren care-i înconjura, să creadă că grăsanul plângea, precis din cauza umilințelor suferite la petrecere, la care asistase Polo însuși cu o bucurie răutăcioasă, căci deși nu-l cunoștea personal, Franco Andrade îl scotea din sărite și fusese de-a dreptul distractiv să vadă cum pulache de Andy și ceata lui de puberi bătăuși și-au bătut joc de grăsan cât a fost petrecerea de lungă, bombardându-l, mai ales în cap și în față, cu migdale verzi pe care puștii le luau de pe crengile de jos ale migdalilor din parc, un atac viclean, întins pe mai multe ore și pe care niciunul dintre adulții prezenți acolo nu a încercat să-l oprească, poate pentru că erau mult prea ocupați să dea pe gât whiskyul și vinul alb al soților Maroño și să debiteze tâmpenii, sau poate pentru că în sinea lor și ei îl considerau ridicol și insuportabil pe grăsanul ăla și-ar fi preferat să-l vadă dus cu colăceii lui de osânză cu tot, cu coșurile supurânde și cu tristele țâțe de copil obez care se bălăngăneau obscen de fiecare dată când se clătina, poate că de asta nimeni nu a făcut nimic în afară de a răsufla ușurați cu toții când în sfârșit Franco Andrade a șters-o de la petrecere, după ce a furat o sticlă cu whiskyul meseriaș al lui Maroño, sau cel puțin așa i-a zis el lui Polo; nici naiba nu știa dacă era adevărul sau o minciună, nu puteai fi niciodată sigur pe grăsan, dobitocul era mitoman și îl încânta să inventeze cele mai demente povești, însă din fericire whiskyul era cât se poate de real și grăsanul tocmai îi oferea o dușcă, zâmbind cu dinții lui perfecți, în schimbul unei țigări pe care Polo nu o avea, dar asta nu-l va opri să încerce licoarea aceea al cărei miros, chiar și de la doi metri distanță, îl simțea în aer: talaș în saramură, atât de intensă era aroma și atât de nebună pofta de a da ceva pe gât, așa că, în loc să se întoarcă, s-a apropiat de balena aceea și i-a oferit chiștocul aprins. Asta-i tot ce am, i-a zis, cu privirea țintă la sticla din poala puștiului. Grăsanul a tras cu nesaț din chiștoc și apoi l-a proiectat în apă cu un bobârnac, chiar dacă ar mai fi putut trage din el. Prostu’ pulii, s-a gândit Polo, în timp ce aștepta ca grăsanul să-și ia odată sticla de la gură. E de import, l-a anunțat, după ce a scos un geamăt de plăcere și și-a șters buzele cu dosul palmei, apoi a binevoit să întindă sticla spre Polo, care a băut chiar dacă nu avea deloc încredere în grăsan și chiar dacă îi promisese maică-sii că n-o s-o mai apuce pe calea viciului care-l distrusese pe bunică-su, și a băut până când a simțit moleșeala caldă a tăriei invadându-i corpul, și-au trecut sticla de la unul la celălalt până când au golit-o și aceea a fost prima dată când grăsanul i-a vorbit despre doamna Marián; tâmpenii desprinse din visul băiatului de a o avea cândva pe madamă; deja lucra la asta, căci se știa cât de mult îl aprecia și-l stima femeia, câtă afecțiune și atenție se desprindeau din zâmbetele pe care i le adresa de câte ori se întâlneau sau își lua la revedere de la el, și ea căuta mereu motive ca să îl atingă, să îl pupe pe obraz, semne clare că-i plăcea de el, nu-i așa? Că nu-i era indiferent și că într-o bună zi lucrurile se vor schimba între ei, nu? Polo s-a amuzat la culme de toate iluziile pe care și le făcea grăsanul; putea să jure că niciodată nu a crezut că puștanul vorbea serios. Nu se uitase niciodată în oglindă? Chiar credea că o bucată ca doamna Maroño i-ar pune coarne soțului ei milionar cu el, un țângău gras, plin de osânză și de coșuri scârboase? Nătărăul nu era în stare nici măcar să se uite în ochii tipei, Polo observase asta în timpul petrecerii. O mânca din ochi de la depărtare, uneori cu privirea unui violator pervers, alteori cu atitudinea unui miel înjunghiat. Așa voia el să o cucerească? Chiar dacă tipa i-ar deschide ușa în pielea goală, așa cum visa el, chiar dacă l-ar implora să i-o bage, nătărăul tot nu ar ști cum să înceapă, nu doar pentru că era evident că niciodată în fututa lui de viață nu se aflase în fața crăpăturii vâscoase a unei femei dornice, ci pentru că nu avea suficient sânge în instalație ca să se dea la femei și să le potolească, să le pună cu botul pe labe, să le deschidă picioarele; n-avea coaie ca să treacă la treabă și să nu-și petreacă toată viața altfel decât salivând și oftând ca un prostan, ca un căcăcios tâmpit ce era. De asta Polo îi cânta în strună, de asta aproba tot ce-i spunea porcul ăla, oricât de absurd sau de nebunesc ar fi fost; de unde să știe el ce era în stare să facă țicnitul ăla de grăsan pentru a i-o pune tipei. Cine s-ar fi gândit că vorbea serios?