Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design și ilustrație copertă:

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Aftertaste

Autor: Daria Lavelle

Excerpt from 32 Yolks: From My Mother’s Table to Working the Line by Eric Ripert with Veronica Chambers, copyright © 2016 by Eric Ripert. Used by permission of Random House, an imprint and division of Penguin Random House LLC. All rights reserved.

Excerpt from Anthony Bourdain’s Les Halles Cookbook: Strategies, Recipes, and Techniques of Classic Bistro Cooking by Anthony Bourdain, José de Meirelles, and Phillipe Lajaunie, copyright © 2004 by Anthony Bourdain, used by permission of Bloomsbury Publishing Inc.

Excerpt from The French Laundry Cookbook by Thomas Keller, copyright © 1999. Reprinted by permission of Artisan, an imprint of Hachette Book Group, Inc. “Wish” by W.S. Merwin. Copyright © 2017 by W. S. Merwin, used by permission of The Wylie Agency LLC.

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2759-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-3001-6

AMAR

Prima oară când Konstantin Duhovny a gustat ceva ce nu mâncase a fost când avea unsprezece ani și stătea pe marginea ștrandului din Brighton Beach, bătând apa cenușie cu călcâiele atât de tare, încât făcea spumă.

Se uita la ceilalți băieți, întorși cu spatele (băieții cu care se presupunea că a venit să înoate, dar care nu-l invitaseră, nici măcar din politețe, în cercul lor), privindu-i cum se bălăceau și se dădeau mari cu priceperea de a sta în mâini în bazin și cu capacitatea plămânilor lor, scuipând apă cloraminată la câteva zeci de centimetri în aer, ca niște marsuini.

I-a urmărit toată după-amiaza pe Mitea, Sașa, Mișa K. și Mișa B. (căruia toți îi spuneau Ursu fiindcă avea păr negru și des pe tot spatele) până când, unul după altul, tații lor și-au terminat de citit numerele jilave din Ruskaia Reklama, s-au scărpinat la sfârcuri prin maiourile albe, uzate, de purtat pe dedesubt și și-au dezlipit trupurile păstoase de pe șezlongurile cauciucate, anunțând că distracția s-a terminat.

Kostya venise cu vărul lui, Valerik (care nu-i era văr de-adevăratelea, ci fiul adolescent al tușei Natașa, care nici ea nu-i era mătușă de-adevăratelea, ci o cunoștință de-ale mamei sale), care-l lăsase de izbeliște cât ai clipi când prietena lui îi șoptise ceva despre o „cabină de sărutat“ pe promenada din apropiere.

Nu te miști de-aici, îi șuierase Valerik. Vin eu să te iau.

Trecuseră două ore de-atunci.

Ultimul băiat rămas, Mitea, închise poarta din plasă de sârmă și Kostya simți cum îl urzică invidia. Pe el n-avea cine să-l ducă acasă, la fel cum nu avusese nici cine să-l dea cu cremă de protecție solară pe spate (pe care deja și-l simțea roșu, cu pielea întinsă și arsă) și la fel cum nu avea cine să-l învețe să vorbească cu băieții așa încât să reiasă clar că e unul dintre ei.

Numai că, bineînțeles, nu era unul dintre ei. Tații lor trăiau.

Începu să bată și mai tare apa cu călcâiele, s-o bată violent, să-i bată pe tați și pe fii, să bată golul uriaș de dor dinăuntrul lui, sentimentul că-i lipsește cineva, că-i lipsește până la disperare, că-i lipsesc toate părțile acelui om, până și cele pe care nu le cunoscuse, buzunarul acesta atât de adânc, încât i se părea că, dacă ar putea să bage mâna în el și să-i pipăie suficient căptușeala, să răzbată prin ea în partea cealaltă, unde golul s-ar fi umplut ca un stomac rotunjit de mâncare, poate-poate ar fi găsit ce căuta.

Chiar atunci, îi trecu ceva pe limbă și Kostya rămase cu călcâiele în aer. Acel ceva îi îmbrăcă gura pe dinăuntru, gros ca o pastă, cu un gust — gustul nemâncat — copleșitor. Era sățios, sărat, cu o textură grunjoasă, puțin dulce și gras, alături de ceva oarecum înțepător, iar la sfârșit, în adâncul gâtului, amar, amar, un amar care se întindea ca o vânătaie. Bun, dar și rău, cu un vag iz de rahat. Se întrebă pentru o clipă dacă nu cumva reușise vreunul dintre băieți să-l facă să înghită unul (părea genul de lucru pe care i l-ar face băieții cu tați unui băiat fără tată), dar, la fel de repede pe cât se ivise, senzația dispăru. Kostya plescăi din buze, încercând s-o cheme înapoi, însă nu mai rămăsese nimic din ea, doar o căldură care i se întindea încet pe limbă în timp ce se lupta să-și rețină lacrimile.

De-abia în absența gustului îl recunoscu, din senin.

Ficat de pui, ceapă prăjită, mărar proaspăt pe deasupra, puțin suc de lămâie.

Pecionka.

Era, din câte povestea mama lui, felul preferat al tatălui său, pe care ea îl pomenea rar și nu-l mai gătise de la moartea soțului. Kostya nu gustase niciodată pecionka. Pur și simplu știa, ca printr-un alt simț pe care de-abia acum și-l descoperea, că stafia acelui fel de mâncare (nu gustul, ci ceea ce rămâne după gust) îi trecuse prin gură, invocată de cel care își dorea cel mai tare să-l savureze din nou.

SĂRAT

Cu douăsprezece luni înainte.

O zi de marți. Fierbinte. Vară, nădușeală.

Tatăl lui Kostya își înnoda o cravată revoltătoare, parte din uniforma standard a Regiei de Transport Metropolitan.

Kostya îi aruncă o privire din bucătărie (pe atunci își petrecea toată ziua în bucătărie), unde stătea în picioare, cu o singură șosetă, în fața frigiderului cu ușa larg deschisă. Stătea acolo de atâta timp, încât chefirul făcuse broboane de condens, care se scurgeau pe cutie și motorul gâfâia în căldura tot mai mare. Cerceta conținutul frigiderului; tatăl lui îl păcălise data trecută, dar azi n-avea de gând să-l mai lase.

— Închide la frigider, țâțâi din buze tatăl lui. Așa strici. Strică și mâncare. Reparat costă.

— Scuze, mormăi Kostya și închise ușa fără nicio grabă, trăgând cu ochiul o ultimă dată la borcanele, conservele și cutiile de plastic reci, cu etichete în alfabetul chirilic.

Kostya nu prea știa să citească rusește (avea zece ani și era destul de deștept, dar erau în America, nu în Ucraina sovietică), așa că memorase ambalajele în care veneau produsele de la băcăniile rusești: liulia-kebabul cu orez îl puneau cu polonicul în cutii de polistiren; murăturile (fermentate, în oțet, varză acră, roșii în saramură) se legănau alene în cutii opace de plastic de un litru; salatele (morcov ras cu sos acru-iute, olivié scăldată în maioneză, vinegret cu sfeclă dulce-pământie) stăteau în cutii transparente, de jumătate de litru, cu etichete dreptunghiulare; în pungile de hârtie albă, care deveneau tot mai străvezii de la grăsime, erau piroști cu umplutură de carne sau vișine, sau varză, sau mac. Cercetă atent rafturile frigiderului, făcând inventarul. Apoi se așeză la măsuța din colț cu mâinile împreunate, ca un afacerist, pe fața de masă din mușama lipicioasă.

— Sunt gata, anunță Kostya.

Ocupat cu cravata, tatăl lui nu ridică privirea.

— Papa, se miorlăi băiatul, trecând la limba maternă, fă jocul! Dă-mi să gust!

Kostya spera să-și sporească șansele prin efortul de a vorbi în limba lui maternă; de câteva săptămâni, tatăl său se lupta cu aversiunea pe care o căpătase față de rusă, o limbă pe care începea s-o simtă străină și mălăioasă pe limbă. Kostya voia să fie și el ca băieții populari de la școală (american, vorbitor de engleză, normal) și să se integreze, să fie văzut, nu ignorat.

Tatăl lui Kostya se uită cu jind, obosit la frigider, apoi în sus, la ceasul de deasupra aragazului, și expresia gânditoare de moment lăsă loc încruntării.

— Azi nu pot, Kostocika, răspunse el, cu un aer de regret sincer. Am rută nouă. Nu se poate întârziat.

— Da, da’ puțin! insistă Kostya, revenind la engleză. Numai o dată. Nu durează mult.

Ultima oară când jucaseră jocul lor de-a gusturile, în care tatăl îi strecura bucățele de mâncare în gură, iar el trebuia să le identifice (cu ochii închiși, fără să trișeze), Kostya nimerise patru la rând (parizer, piersici din conservă, o ridiche unsă cu unt, un cubuleț de halva) și era entuziasmat de șirul de victorii, când tatăl lui îi dăduse o bucată de pește uleios din vârful furculiței.

— Asta e ușor! Sardină! răcnise el triumfător, când nici nu terminase de mestecat.

— Niet! răcnise și tatăl lui, izbind încântat masa cu palma, iar Kostya deschisese ochii, mut de uimire. Șprot!

Dar de atunci trecuseră săptămâni întregi.

— Numai o dată și gata, repetă Kostya acum, cu vocea glazurată ca o gogoașă.

Tatăl lui zâmbi și îl pupă pe creștet.

— La tine, niciodată o dată și gata.

Inventaseră jocul cu câțiva ani în urmă, când Kostya avea opt ani, imediat după ce imigraseră. Era un mod de a-i aminti de unde venea. De a-și păstra pe limbă moștenirea culturală. De a gusta împreună trecutul familiei, de care-i despărțea un ocean. Era jocul preferat al lui Kostya, amintirea luminoasă de care se agăța când alți copii, copiii americani, râdeau de hainele care nu-i veneau, de mâncarea lui străină, de greșelile lui de gramatică.

— Pe cuvânt!

— Kostocika, trebuie prind autobuz.

Kostya se ținu după tatăl lui pe coridor și intră după el în dormitorul părinților, unde îl privi cum își caută pe noptieră ecusonul cu numele Serghei Duhovny (Conductor #0727), gravat cu un auriu kitschos.

— Hai, papa...

Tatăl lui ieși pe lângă el, pășind în lateral pe coridorul îngust, și se întoarse spre bucătărie. Kostya se ținu în urma lui, neabătut. Deja avea nevoie de asta, o nevoie intensă, o nevoie de ceva bun. Cu o zi înainte, pe promenada Riegelmann, doi băieți trecuseră pe lângă banca pe care-și lua prânzul și nu se deranjaseră să coboare tonul când îi evaluaseră mâncarea: jarkoe rămas de seara, un ghiveci de vită moale în sos gros, cafeniu care, în contrast cu cutia de plastic Tupperware, era un afront adus hotdogilor de vită pe care-i țineau băieții în mâini. Ce ciudat și ăsta, îi spusese unul celuilalt. Auzi, ciudatule? Ce mănâncă? Zici că e diaree.

— Mai târziu, Kostya. Când vin acasă.

— Nu, se miorlăi Kostya și buza de sus i se încreți, bosumflată, a încăpățânare. Acum.

— Niet, repetă ferm tatăl lui. Mai târziu.

— Niciodată nu e „mai târziu“!

Tatăl lui scoase un oftat în care se amestecau în mod egal epuizarea și regretul.

— Trebuie fug. Te pup.

— Toată ziua muncești. Atâta facem și noi împreună!

— Mergi la tine în cameră, Kostya, șopti tatăl lui.

Dar Kostya nu se clinti. Era cu degetele pe marginea prăpastiei; hotărî să sară.

— Are dreptate mama, îi aruncă el. Trebuia să fi rămas la Kiev!

O auzise odată pe mama lui, din camera vecină, cum vorbea în șoaptă cu sora ei la telefon. O conversație cât un pachet întreg de țigări.

— Mama? Ce legătură...

— Că atunci ai găti! Ai avea un restaurant, nu ai conduce autobuzul ăla tâmpit! strigă Kostya ca să-l acopere. Și mie nu mi-ar fi așa rușine.

— Mergi la tine în cameră, spuse tatăl lui mai tare, cu vocea sfărâmicioasă ca foaia de ceapă. Nu înțelegi nimic.

Apoi întinse mâna spre clanța ușii.

Kostya strânse pumnii până când unghiile îi lăsară urme de semilună în palme. Simțea în gură un gust rău, un amestec matinal de dinți nespălați și furie.

— Tu ne-ai adus în America, lătră el, repetând lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă. Că ai vrut tu să vii. Că nu te-ai gândit decât la tine. Cum o să-mi fie mie nu te-ai gândit. N-ai decât, du-te, nu-mi pasă. Du-te dracu’!

În engleză suna altfel. Mai bine. Cum spuneau băieții populari când trânteau ușile dulăpioarelor din vestiar. Go to Hell. Dar Kostya simți cum puterea cuvintelor îl străbate, cum îi tună în piept, iar în cameră se lăsă brusc liniștea.

Tatăl lui se opri, cu spatele la el.

— Cum spui tu, răspunse aproape în șoaptă, apoi ieși pe ușă cu umerii lăsați, înfrânt.

Dacă tatăl lui ar fi țipat, dacă l-ar fi pedepsit, dacă ar fi ripostat în vreun fel, poate ar fi fost altfel, poate Kostya ar fi putut să-și spună, zile și luni și ani mai târziu, că tatăl lui știuse că nu vorbea serios. Dar resemnarea din vocea lui, durerea evidentă pe care i-o provocase omului pe care-l iubea cel mai mult pe lume îl sfâșiaseră ca un cârlig tăios.

Chiar și în surescitarea care urmase acestui moment, nu fusese în stare să-și ia ochii de la ușă, așteptând ca tatăl lui să vină înapoi și să-l ierte. Să repare ce stricase el. Își spunea să nu plângă, în timp ce simțea gustul propriilor lacrimi, de parcă ar fi înghițit o mare întreagă. Parcă știa deja, din felul cum îi răsunau în minte cuvintele de rămas-bun ale tatălui lui, din felul cum i se oprise vocea în gât ca și cum s-ar fi deschis un rift în timp, că era ultimul lucru pe care avea să-l mai audă vreodată de la el.