Pentru Kitten,

Boppy

și Nonny,

cu dragoste

2022

Rufele a putut să le spele. Ordinea nu era o problemă. A făcut patul fiicei sale cu pilota de vară și cu pătura lucrată manual pe care scria Florence. L-a aranjat pe Catty cu picioarele lui lungi încrucișate, cu brațele negre de pluș deschise ca pentru o îmbrățișare. Jucăria specială a lui Maxi era o oiță; a așezat-o pe o parte în pătuț. Magneții colorați i-a pus într-un coș, piesele de LEGO, în altul. La etaj, a făcut patul Zorei cu cearșafurile pe care le adunase de pe sârma de rufe. Erau calde și miroseau a soare. Cu mintea obosită își număra binecuvântările — o casă, copii, Adam. În foarte multe privințe, visul ei.

Ceva era în neregulă cu Coralie, ceva o sfâșia — nu putea să fie îndrăgostită, dar nici să nu fie. Dacă nu iubea, era om doar pe jumătate. Iar dacă iubea, nu era niciodată întreagă. Mâinile îi tremurau în timp ce își făcea bagajul. Mamă, scriitoare, salariată, soră, prietenă, cetățeană, fiică, (un fel de) soție. Dacă ar putea fi doar una dintre toate astea, poate s-ar descurca. Încercând să fie toate, constata că nu era niciuna. O seară în miezul verii, încă nu se întunecase afară: pescărușii zburau și țipau. Îl iubea atât de mult, mai mult decât orice pe lume. Dar, când Adam va veni acasă, ea va fi plecat deja.

I

2013

Era o dimineață de duminică din luna martie, într-una dintre cele mai reci ierni londoneze din istoria modernă și — chiar dacă era absolut singură — Coralie Bower, în vârstă de douăzeci și nouă de ani și jumătate, nu era deloc nefericită!

Ce superputere ai prefera să ai: să fii invizibilă sau să poți zbura? Întrebarea i-o pusese un tip cunoscut pe site-ul Suflete Pereche când s-au întâlnit prima și ultima dată la restaurantul Nando's. (Agronom din Walthamstow, care se descria ca fiind „nonconformist“, venise echipat complet ca un ciclist la Turul Franței și o întrebase dacă Australia avea „vreo universitate“. Nu i-a mai trebuit.) Răspunsul a fost să fie invizibilă, iar ea avea această putere chiar acum. Nu fusese nevoie decât să se mute în celălalt capăt al lumii.

Mergea de-a lungul canalului, printre biciclete și cupluri ieșite la plimbare. Când a ajuns în Victoria Park, și-a dat seama că nu scosese o vorbă toată dimineața. Și-a dres vocea de câteva ori, să se detensioneze. A repetat în gând comanda: „Un latte, vă rog…“ A spus-o cu voce tare:

— Un latte.

Era ciudat? Era! Își petrecuse tot weekendul scriind, înconjurată de cărți și hârtii împrăștiate prin apartament, și uitase să existe în public. Era incredibil de frig: niște ogari din rasa whippet, scoși la plimbare, tremurau în jachetele duble. Doar gândul la cafea o mâna înainte.

Cu o seară în urmă, în pubul de la colț avusese loc un „eveniment privat“ în spațiul funcțional de lângă dormitorul ei. „Evenimentele private“ nu se supuneau, se pare, orarului pe care ea îl examinase cu atenție înainte de a semna contractul de închiriere pe un an. La câteva săptămâni după ce se mutase, îi trimisese proprietarului un e-mail în care se plângea de zgomot. Barul s-a văzut clar, cu ochiul liber, îi răspunsese acesta. În afară de asta, zgomotul fusese „luat în considerare la calculul chiriei“. Chiria reprezenta 43% din salariul ei net. Mai avea încă șase luni de stat acolo.

Situația era departe de a fi ideală. (Era groaznică.) Dar își învățase lecția în sezonul petrecerilor de Crăciun: era mai bine să stea trează și să-și facă de lucru, decât să stea în pat, chinuindu-se să doarmă, punându-și la îndoială fiecare alegere pe care o făcuse în viață. Până la miezul nopții, își atârnase rufele spălate de mână lângă calorifer, să se usuce. E-mailurile de serviciu erau la zi, cu răspunsurile pregătite și salvate în Drafts pentru a fi trimise luni. La sfârșit se ocupase de mesajul de o îngăduință atent studiată al fratelui ei, din care deducea că ar trebui să telefoneze acasă. Nu te îngrijora, e în regulă, păstrează distanța, părea să sugereze e-mailul lui politicos. Nu ești deloc dorită și nici nu e nevoie de tine. În meseria ei, Coralie manipula emoțiile altora! Și nu-i pica bine ca Daniel să inverseze rolurile cu ea! Scrisese și ștersese mai multe răspunsuri ofensate înainte de a accesa un nivel mai elevat. Faci un lucru minunat pentru mama, răspunsese ea. Sunt convinsă că se bucură foarte mult că ești tu acolo. Te rog să mă ții la curent cu toate. Adevărul era că nu suporta să știe.

În cafeneaua Pavilion, toate locurile erau ocupate, iar respirația caldă a grupurilor vesele de prieteni și familii aburise ferestrele și cupola înaltă, de sticlă. („Un latte, vă rog“ — mersese bine, deși trebuise să improvizeze un mic dialog când barista fusese amabilă cu ea.) Și-a luat cafeaua și a ieșit s-o bea afară, lângă lac. Curând, vântul și-a schimbat direcția, iar stropii de apă dinspre fântână și-au schimbat-o și ei. Pentru scurt timp, a răsărit și soarele; ceața s-a luminat, brăzdată de un curcubeu. A băgat mâna în buzunarul paltonului să scoată telefonul. Astfel de imagini făceau impresie pe proaspăta ei pagină de Instagram și îndeplineau o funcție importantă: aceea de a-i asigura pe prietenii ei din Australia că trăiește.

— Uite curcubeul, spuse o voce de bărbat. Zora, privește, curcubeul.

Lacul, cel puțin pe malul dinspre cafenea, era mărginit de un gărduleț de fontă, alcătuit din semicercuri întrepătrunse. O fetiță a venit în viteză cu trotineta și s-a oprit direct în el.

— Curcubeul!

Era atât de drăgălașă, cu părul tuns scurt și drept, cu puțin breton, cu ochi căprui și sprâncene negre, cu o privire serioasă. Coralie a ridicat privirea să se uite la bărbat, îmbrăcat extrem de confortabil într-un pulover de lână, cu fular și palton. Spre surprinderea ei, el deja o studia, privind-o cu insistență. Se cunoșteau? Dar problema lui Coralie Bower era aceea că, în afară de colegii ei de la birou, ea nu cunoștea pe nimeni în Londra.

— Tati, vezi rățuștele?

— Le văd.

Părea amuzat și, după direcția din care venea vocea lui, s-ar fi zis că încă se uita la Coralie, chiar dacă ea își întorsese privirea și se prefăcea ocupată, uitându-se în telefon.

— Poți să-mi aduci una? O rățușcă?

— Aș putea să-ți aduc un croasant. Sau o brioșă cu stafide… ce zici?

— Dar eu nu vreau rățușca s-o mănânc, replică fetița.

Bărbatul a râs și i-a luat trotineta.

— Atunci de ce-o vrei?

— S-o iubesc și să am grijă de ea!

Au plecat mai departe — bărbatul ducând trotineta într-o mână, iar cu cealaltă, ținând-o de mână pe fetiță.

Când Coralie avea cinci sau șase ani, pisica vecinului ei a fătat niște pisoi. Tronând ca o regină pe un maldăr de prosoape în spălătorie, pisica, cu puii foindu-se în jurul ei cu ochii închiși, primea vizitatori. Dacă n-ar fi prins-o nimeni, Coralie ar fi furat unul — își dorea atât de mult unul dintre pisoi. Știa exact ce simțea fetița cu breton. Acum se uita cu atenție la rățuștele pufoase, abia ieșite din găoace — mult prea devreme, fără îndoială, pe frigul acesta. Deodată a cuprins-o și pe ea aceeași dorință, deși probabil rațele înotau pe-acolo de cinci minute, fără ca ea să le fi observat până atunci.

S-a întors, brusc — fetița, aplecată peste gardul care împrejmuia lacul. Coralie a aruncat o privire spre fereastra cafenelei și i s-a părut că-l vede pe bărbat râzând cu capul dat pe spate. Vântul și-a schimbat din nou direcția și un val de stropi reci ca gheața a înaintat către ele dinspre fântână. A ridicat mâna pentru a-și proteja fața. Când a coborât-o, fetița era în apă, cu fața în jos. Drace!

Era o urgență? Da, era o urgență. Ca într-un coșmar, i s-a pus un nod în gât din cauza panicii și nu putea să strige după ajutor. Secundele treceau cu o repeziciune îngrozitoare. De ce era fata atât de nemișcată, cu haina umflată în jurul ei ca o vestă de salvare? Coralie a sărit peste gard, și-a făcut curaj și s-a aruncat în apă. Apa îi ajungea până la brâu. A luat-o pe fetiță și a așezat-o în pliul brațului ei. Apoi a lovit-o puternic cu pumnul în spate, sus, între omoplați. Fetița a tușit, a scuipat apă și a scos un strigăt indignat.

— Ahh!

Coralie s-a uitat spre cafenea. Oamenii începuseră să iasă — tăcuți, uimiți. Ea a făcut cei câțiva pași până la marginea lacului, a ridicat-o pe fetiță peste gard și a așezat-o pe pământ. Acum nu mai avea niciun motiv evident să stea până la brâu în apa rece ca gheața și simțea că noii sosiți la fața locului se holbau la ea ca la o nebună. Și-a dat seama cu groază că avea telefonul în buzunar, scufundat în apă. Nu mai conta. A urcat pe bordură, s-a ridicat și a pășit stângace pe uscat.

Fetița era albă la față, în stare de șoc. Coralie s-a ghemuit lângă ea și a frecat-o pe spate.

— Ai vrut să te uiți la rățuște?

Fetița a clătinat din cap. Avea o julitură sub breton, probabil se lovise la cap în cădere. Ochii i s-au umplut de lacrimi. A început să plângă.

Oamenii se adunaseră în jurul lor. O femeie și-a dat haina jos și a înfășurat-o pe fetiță în ea. Se simțea ceva acuzator în murmurele mulțimii, ca și cum cineva, probabil Coralie, dăduse dovadă de neglijență, iar acum, că pericolul trecuse, era timpul să fie găsit un vinovat.

— Mă duc să-l caut pe tatăl ei, spuse Coralie fără să se adreseze cuiva anume, dar chiar în timp ce se îndrepta spre cafenea, cu blugii și ghetele ude, a apărut și bărbatul, cu un pahar mare într-o mână și unul mic în cealaltă.

Când a văzut mulțimea adunată pe malul apei, a lăsat paharele pe o bancă și a luat-o la fugă.

— Zora!

S-a aplecat și a ridicat-o în brațe. În îmbrățișarea lui, apa se scurgea din haina fetiței și picura pe pământ. I-a spus ceva la ureche. Obrazul ei se odihnea lipit de al lui.