This book has been published with the support of the Translate Ukraine Translation Support Program

Această carte a fost publicată cu sprijinul Translate Ukraine Translation Support Program

Lui Andrei

Partea întâi

Iată, bărbatul ei. Iată urmele învinețite ale degetelor lui pe antebrațul ei. Iată vânătăile de pe fese și coapse. Iată genunchii proaspăt zdreliți, fâșii din cea mai fină piele. Iată durerea din coloană, pricinuită de greutatea cu care s-a lăsat pe centrul spatelui ei, turtindu-i stomacul pe covorul tocit, încercând să-i imobilizeze corpul. O luxație ușoară a articulației umărului împiedică acum mișcarea liberă și adaugă plăcerii un gust suplimentar.

Degetele lui îi țin mâinile strâns, îndoindu-i trupul în chip confortabil și relaxat, presiunea ascuțită a trupului lui este imediat îmblânzită cu atingeri atente, locul impactului este acoperit de sărutări.

Iată, acest bărbat al ei se poartă cu propriu-i trup în așa fel încât, în loc să expire, din gât îi iese un geamăt necunoscut. Și sentimentele ei, și vocea, chiar și culorile camerei și legănarea ramurilor de brad dincolo de fereastră — totul e schimbat de el, prin corpul femeii. Ea aruncă o privire surprinsă de jur împrejur și se agață cu lăcomie de spatele lui, ajungând cu vârfurile degetelor în adâncul cicatricilor. Nu închide ochii, spune el cu severitate, nu te uita în altă parte, uită-te în ochii mei.

Gulerul lărgit al tricoului decolorat dezvăluie o ceafă puternică. Ea merge în urma pașilor lui, cufundându-se în nisipul alb. Firișoare de nisip se strecoară în încălțămintea ei în șuvoaie alunecoase. Pașii lor sunt fierbinți, mușchii, pietrificați, oboseala și greutatea le cuprind tot corpul.

Se întoarce pe trei sferturi către ea, în treacăt, arătând cu mâna întinsă spre partea opusă a lacului, încercând să-i spună ceva. Ea nu poate urmări ce-i arată: e atentă doar la petele neclare de nori, la palele mici de vânt străbătând suprafața lacului, la foșnetul stufului în jurul unei construcții ruginite de tratare a apei, la mirosul pătrunzător de nămol și de ouă de broaște și la rotocoalele în aer ale unei păsări. Dar pielea lui îi stârnește mai mult interes, brăzdată de riduri și crăpată pe la cot, mușchii expresivi încordați, părul de pe mâini ce iese din pori, îndreptat în direcția degetului mare. Își amintește acest loc lipit de fața ei, lipit de gură și nas, de dinți și limbă.

Străbat mlaștina, călcând pe cărămizi sparte și bucăți de lemn, dar ea alunecă, din neatenție, în apa murdară și îi stropește gamba cu picături de grăsime neagră. Atenția lui este complet absorbită de peisaj: e atras de pădurea de carpeni de pe partea cealaltă a lacului și de pistele de ciclism, e interesat de drumul către Nova Hreblea1. Ea îi povestește că mergeau tot timpul acolo, de-a lungul câmpurilor de floarea-soarelui, de-a lungul tarlalelor de cartofi și sfeclă, sub soarele arzător. El nu-și amintește.

Ea îi spune că, dacă treci de Poroskoten2, dai de o pădure cu trasee bune, unde mergeau adesea să se plimbe cu bicicletele. În schimb, pe această parte — care e mai aproape de casa lor și în care vara trecută au defrișat o suprafață a pădurii cu copaci bătrâni, cu cei mai înalți pini și aluni — obișnuiau să se întindă pe pături, mușcați de țânțari, printre furnici și gheme pufoase de mușchi care păreau niște capete tăiate. El nu reușește să-și amintească nimic.

Iată, au ajuns la apă curată. Aici stuful se desparte, alcătuind un loc pentru scăldat. Pământul acoperit cu iarbă se transformă în nisip, iar nisipul continuă sub apă. Apa nu prea adâncă este plină de alevini translucizi, care sunt ușor de confundat cu reflexiile luminii solare, cu niște raze frânte.

Ea se așază pe mal și împăturește cu grijă, în poală, un prosop. Bărbatul ei își scoate tricoul cu o singură mișcare, se dezbracă și de pantaloni și, după ce intră în undă până la glezne, rămâne împietrit pentru o clipă.

Mai târziu, ea va număra mișcările lui ritmice, încadrate parcă în măsurile muzicale ale vibrației matinale a dulapului de lângă trupurile lor, scârțâitul scândurilor sub modelele covorului uzat, balansul de rău augur al rafturilor cu cărți din jurul lor, sub dărâmăturile cărora ar fi putut să moară. Dar nu au murit.

Însă acum ascultă bătaia apei în peretele de stuf — variații ale pielii izbindu-se de piele, frecarea șoldurilor încordate de fese. Iar când el dispare în spatele unui plaur de stuf din stânga, ea se întinde pe burtă pe nisip, simțind cum părul și hainele i se usucă la soare. Aude cum bărbatul înoată spre țărm. Simte foșnetul pașilor lui pe nisip. Își imaginează cum firele ude de păr s-au lipit strâns pe pielea ei.

Îi ia prosopul din poală și o stropește cu picături de apă pe frunte, pe obraji, pe gât, se șterge și fornăie cu zgomot, apoi se prăbușește lângă ea. Un timp stau amândoi lungiți, în tăcere, cu ochii închiși. Apoi ea întoarce capul și se uită la el, plin de iarbă și nisip, cu mai multe ace de pin roșcate înfipte sub urechea sfârtecată. Corpul lui mare, la fel și fața, îi sunt mutilate, striate cu cicatrici roz-intens, roșii, maro, violet. Arată ca un animal măcelărit la abator, tăiat în bucăți, dar aceste bucăți, cumva, s-au lipit din nou la loc. Chipul lui seamănă puțin cu un chip uman: trăsăturile feței lui sunt dezordonate și dezarticulate, nările îi sunt întoarse pe dos, contururile maxilarelor și ale oaselor craniene îi ies nenatural de sub piele, depresiuni întunecate îi acoperă obrajii și fruntea.

Privindu-l, se cutremură. Acesta este bărbatul ei. Acesta este propriul ei monstru.

1. BĂRBATUL

La început, era sigur că peștele neon e singurul locuitor al acestui acvariu de o sută de litri. Mic și discret: corp argintiu, o dungă neagră din cap până-n coadă, neimportant. Neonul flutura din aripioare printre tulpinile subțiri ale crassulei, descriind bucle și linii întrerupte, făcând cercuri în jurul rădăcinii ramificate, acoperite de flori de degetar, pătrunzând în crăpăturile și peșterile scoicilor. De parcă ar fi căutat neobosit și persistent pe cineva.

Acvariul era prost întreținut. Apa avea o culoare verzuie. Crassula crescuse și ocupa aproape jumătate din spațiu. Pietricelele și scoicile împingeau tulpinile mătăsoase de degetar care abia se mișcau sub jetul dioxidului de carbon. Suprafața lucioasă a apei era acoperită de o peliculă albă, translucidă. Apa părea vâscoasă. Și neonul se mișca prin ea încet, de parcă ar fi trebuit să înfrunte o rezistență considerabilă.

Acvariul stătea într-una dintre camerele care la început fuseseră destinate orelor tihnite, contemplării, meditației, celor care voiau să fie singuri în tăcere și autocunoaștere. Această cameră se afla la capătul unui coridor lung de la etajul al șaptelea, care trecea printr-o aripă îndepărtată a spitalului, fie încă nelocuită corespunzător după renovări, fie abandonată cândva pentru aceleași renovări care nu au fost finalizate niciodată.

De la etajul al treilea, unde se afla secția de chirurgie spinală, bărbatul a urcat cu liftul care se mișca atât de încet, încât părea să stea pe loc, scârțâind și abia zvâcnind din cabluri. Sus, pe ferestrele mari, murdare de var, se zărea un petic de parc neîngrijit, care pe alocuri se transformase într-o livadă veche, cu bănci, coșuri de gunoi și borduri văruite; peste acoperișurile garajelor ruginite, depozite industriale și pereți de beton, de-a lungul cărora se târau alene niște câini cu picioarele rupte și leziuni ușoare ale coloanei vertebrale. Bărbatul știa că în secția în care se află tocmai se încercase tratarea acestor leziuni la oameni.

Pornise pentru prima dată în această călătorie istovitoare când o asistentă-șefă, al cărei corp părea umplut cu supă caldă care i se mișca sub piele, i-a spus despre acvariu. Înainte de asta, parcursese doar distanțe scurte: până la toaleta de pe etajul lor, trei saloane la stânga, uneori până la cabinetul de kinetoterapie sau până la salonul de petrecere a timpului liber ori până la camera cu televizor unde pacienții urmăreau meciuri de fotbal sau desene animate cu pinguini. Asistenta a spus că implanturile îi permit deja să se deplaseze și mai departe. Că poate să urce și să se uite la peștii exotici acolo, sus. Va fi dureros, firește, va fi insuportabil, dar e timpul să înceapă recuperarea, să-și îmbunătățească tonusul muscular, să se întâlnească cu lucrătorii medicali care au făcut atât de mult pentru el. Deși nu sunt atotputernici, nu sunt zeii Olimpului, iar de la el, de la pacient se așteaptă o mai mare disponibilitate de a coopera, o mai mare înțelegere și un nivel mai înalt de luciditate. Acvariul cu pești exotici se afla la etajul șapte al aripii îndepărtate. O astfel de călătorie va fi cu siguranță benefică.

Prima dată a reușit să parcurgă doar o treime din drum și s-a întors. Soarele înalt strălucea prin ferestre, inundând coridorul cu lumină uscată, inutilă. Bărbatului i-a fost atât de rău, încât a fost nevoit să stea o jumătate de oră pe calorifer, asudând. Era sigur că toate cusăturile i se destrămaseră, că oasele și vertebrele nu îi puteau susține greutatea. A simțit chiar că sângele-i curge din stomac în vintre. Dar apoi s-a dovedit că e sudoare.

Peste două săptămâni, într-o zi mohorâtă și ploioasă, a încercat din nou. Nu a fost deloc mai ușor, dar de multe ori se oprea și se odihnea ca apoi să facă din nou câțiva pași.

În cele din urmă a ajuns în camera cu acvariul.