CAPITOLUL 1

Telefonul suna din nou.

Era a patra oară în opt minute.

Toate apelurile de la același număr. Toate ignorate de șeful secției Omoruri din cadrul Sûreté du Québec. În speranța că se vor opri.

Dar cum se întâmplă cu majoritatea lucrurilor ignorate, situația doar s-a înrăutățit.

În dimineața aceea de duminică de la mijlocul lunii august, prima sonerie a întrerupt liniștea din grădina familiei Gamache, în satul Three Pines din Québec. A pătruns în gândurile lui Armand, care stătea pe terasa din piatră scuturându-și absent firimiturile de croasant de pe cămașă și savurând o cafea tare cu lapte și spumă.

În timp ce Reine-Marie citea ziarul, secțiunea lui zăcea împăturită, încălzindu-se și adunând firimituri în poala lui. Și-a lăsat ușor capul pe spate, cu fața la soare, inspirând adânc aerul de vară târzie. Apoi a contemplat florile de rudbeckia și zorelele, mazărea dulce și florile purpurii de clematis, care se cățărau pe gardul ce îi despărțea de poeta țicnită de alături.

Era o barieră frumoasă, deși ineficientă. Ar fi trebuit să adauge sârmă ghimpată.

De fapt, rața era amenințarea. Slavă Domnului că Rosa părea să fi uitat că poate zbura. Sau, și mai probabil, alegea să nu o facă, pur și simplu.

Cu ziarul citit sau ignorat și cu cănile în mâini, s-au plimbat pe peluza lungă lucind de rouă, pe lângă arțarul uriaș cu leagănul pentru nepoți, oprindu-se din când în când să examineze straturile de plante perene, până la locul unde se termina proprietatea lor și începea restul lumii.

Acela era ritualul de duminică al familiei Gamache. Într-o lume atât de imprevizibilă, ei își găseau refugiul în certitudine. Chiar dacă numai pentru o clipă.

La urma urmei, viața era alcătuită din mai multe alegeri mici. Ca într-un tablou pointillist, nu era definită de un singur punct, de o singură alegere. Dar împreună? Apărea o imagine. O viață.

Unde să locuiești, unde să stai. Ce să mănânci, ce să bei, ce să porți. Să tai iarba sau să o lași să devină pajiște. Ce să spui și, poate mai important, ce să nu spui.

Ce slujbă să accepți. Ce vocație să alegi.

Ce chemare să urmezi.

Întorcându-se la colțul însorit care era terasa de piatră, Armand Gamache și-a întins picioarele, s-a lăsat pe spate, a închis ochii și nu s-a gândit la… nimic. Mintea lui era un vid binevenit.

Atâta liniște. Atât de multe de…

Când s-a auzit primul apel, Armand a pus mâna pe telefon, hotărât să răspundă. La urma urmei, era numărul lui privat. Doar prietenii și familia îl aveau.

Dar degetul i s-a oprit în drum spre ecran.

Apoi a pus încet telefonul pe masă, a mijit ochii și, în timp ce acesta continua să sune, el a privit fix în față. Nu mai vedea grădina. Nu mai auzea păsările sau cicadele, care reușeau să fie în același timp intruzive și liniștitoare.

Toate fuseseră mistuite de sonerie. Ca el.

Reine-Marie a coborât ușor ziarul. Doar cât să se uite la soțul ei, apoi la telefon. Nu putea să vadă numărul, dar putea să vadă ridurile care se formau la colțurile ochilor și ale gurii lui Armand.

Acum, la aproape 60 de ani, fața lui proaspăt bărbierită era brăzdată de riduri și tăbăcită. Din cauza deceniilor petrecute în genunchi pe câmpurile înzăpezite, în păduri, pe malurile stâncoase ale lacurilor învolburate, pe pavajele arse de soare. Privind în jos la vreun cadavru.

Ca șef al secției Omoruri al Sûreté du Québec, Armand Gamache văzuse o grămadă de morți. Morți violente, brutale, devastatoare. Morți nefirești.

De aceea, pentru a echilibra detaliile unei autopsii, căuta zumzetul albinelor și tărăboiul greierilor. Pentru a compensa un raport al unuia dintre agenți cu privire la o crimă, asculta vântul prin pădure și inspira mirosul dulceag al frunzelor de toamnă. Ele erau balsamul lui. Liniștea lui.

Era motivul pentru care casa și familia și o duminică liniștită într-o grădină însemnau atât de mult. Pentru el. Pentru ei.

Părul îi era ondulat și acum în mare parte cărunt. I se încrețea în jurul urechilor și la guler. Are nevoie de o tunsoare, se gândea Reine-Marie.

Era înalt, peste 1,80 metri, cu constituție robustă și mult mai probabil să fie confundat, de către oricine îl întâlnea întâmplător, cu un profesor de istorie obscur decât cu un om care vâna criminali.

Și totuși telefonul continua să sune. Și ridurile de pe fața lui se adânceau.

Ar fi putut, ea știa, să refuze apelul. Dar nu a făcut-o. Ar fi putut închide telefonul. Dar nu a făcut-o. În schimb, l-a lăsat să sune. Și să sune. În timp ce el privea în depărtare.

În cele din urmă, s-a oprit.

— Număr greșit? a întrebat ea.

A privit-o.

— Non. Persoană greșită.

Care probabil sunase din greșeală. Ușor de făcut. I se întâmplase și lui.

Da. Asta era. O greșeală. Apelul acela nu îi era destinat.

Reine-Marie a ridicat din sprâncene, dar n-a mai insistat.

Apoi el i-a zâmbit. Și atunci ridurile i s-au adâncit. Iar ea și-a amintit că în timp ce unele dintre ridurile de pe fața lui erau cu siguranță cauzate de durere și tristețe, stres și suferință, de departe, cele mai adânci urme erau făcute doar de asta. De zâmbete. Ca liniile de pe o hartă, acestea trasau longitudinea și latitudinea, călătoria unui om care găsise fericirea.

Deși era și cicatricea aceea adâncă de la tâmplă, care tăia celelalte riduri.

Liniștea se așternuse din nou în grădină. După câteva momente tensionate, și-au luat secțiunile din ziarul de weekend și s-au întors la lectură.

Three Pines nu era trecut pe nicio hartă și era găsit doar de oameni care se rătăceau. Aceștia urcau dealul și se opreau, privind cu uimire peste vârful pădurii, spre Green Mountains, Vermont, dincolo de granițele Quebecului. Apoi, lăsându-și ochii în jos, vedeau ceva și mai neașteptat.

Acolo, în mijlocul pustietății, case din piatră și scândură și magazine din cărămidă roz înconjurau un sat verde. Oamenii își plimbau câinii, își lucrau grădinile sau stăteau pe vreo bancă între copaci. Stăteau de vorbă. Cel puțin unul dintre ei vorbea cu el însuși.

În centru, trei pini imenși se înălțau spre cer. Ca un far. Un indicator.

Un indiciu.

Sunteți acasă și sunteți în siguranță.

În scurt timp, cei care alegeau să rămână — și nu toți o făceau, deși toți erau bineveniți — își dădeau seama că satul nu era imun la trecerea timpului sau la tragedie, poate chiar mai mult decât orice altă comunitate.

Era un refugiu, nu o ascunzătoare.

Ceea ce oferea Three Pines era tihnă, într-o lume în continuă schimbare. Oferea un loc la masă, oferea companie și acceptare. Și croasante.

Îți oferea o mână de care să te ții.

Three Pines era locul unde aleseseră să trăiască șeful secției Omoruri a Sûreté du Québec și soția lui bibliotecară. Pentru a-și face un cămin. Nu ca să scape de ororile lumii, ci ca să se vindece de ele.

Dar lumea îi găsise în dimineața aceea de duminică. În timp ce soții Gamache stăteau liniștiți în grădina lor din spate. Telefonul începuse să sune din nou. Și din nou Armand îl ignora.

Soneria lui se amesteca acum, cu încăpățânare, cu clopotul bisericii.

Clopotul bisericii St. Thomas îi chema pe credincioși.

Și cu totul altceva îl chema pe Armand Gamache.

— Răspunde naibii la telefon!

O mână de compost sau de pământ, ori… fu aruncată peste gard.

Dar telefonul continua să sune. Apoi s-a oprit brusc în mijlocul soneriei. Făcând liniștea bruscă aproape la fel de neplăcută ca sunetul.

Câteva minute mai târziu, când a sunat pentru a treia oară, Reine-Marie a coborât complet ziarul de weekend și s-a uitat mai întâi la telefon, apoi la soțul ei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Armand, cine este? E de la serviciu?

Deși știa că nu putea fi. Ar fi răspuns.

După o scurtă ezitare, el a ridicat telefonul, ca ea să-l vadă. Nu era niciun nume, dar ea a recunoscut primele cifre. Un număr guvernamental. Federal, nu provincial. Deși nu avea idee al cui era numărul, era clar că soțul ei știa cine suna. Și suna. Știa pe cine ignora.

— Vrei să răspund?

— Non.

Armand a tras telefonul aproape, ca și cum ar fi vrut să o protejeze de el. A simțit vibrația pe piept și l-a îndepărtat.

Apelanta era deja în capul lui, cu siguranță, nu voia să i se bage în inimă.

În clipa aceea, soneria s-a oprit și el a pus telefonul pe masă.

Tihna duminicii lor zăcea în cioburi în jur. Nici măcar tăcerea nu era liniștitoare. Părea doar un preludiu a ceea ce amândoi știau că va urma.

Câteva minute mai târziu s-a întâmplat și răbdarea lui Armand cedă. A apucat telefonul, a glisat ecranul cu furie și s-a ridicat în picioare.

A ascultat câteva momente, apoi zise:

— Du-te dracului.

Apoi, în timp ce Reine-Marie privea șocată, a închis. Nu-l auzise niciodată vorbind așa cu cineva. Era sigură că în viața lui profesională era necesar uneori, dar acolo? În curtea lor?

— Spune-mi, zise când el se întoarse, cu articulațiile degetelor albe pe telefon.

Și îi spuse.

Reine-Marie ascultă, apoi expiră lung. Acum înțelegea de ce refuzase să răspundă.

— Ce voia?

— Să ne întâlnim.

— De ce?

— Nu știu. N-am întrebat-o.

— Nu pot să cred că te-a contactat, zise Reine-Marie. După cele întâmplate data trecută.

Au așteptat un alt apel, dar acesta n-a mai venit. Au petrecut următoarea oră aparent în tihnă, dar umerii le erau mai încordați, iar Reine-Marie fu nevoită să citească aceeași recenzie de carte de mai multe ori înainte să renunțe definitiv.

— Hai să mergem la bistro, avem nevoie de o distragere, propuse ea, ridicându-se de pe scaun.

— Poate tu ai nevoie de o distragere, zise Armand, ridicându-se și el. Eu am nevoie de un pain au chocolat.

Ea râse și îl văzu zâmbind. Dar cutele de pe chipul lui erau de îngrijorare, nu de amuzament.