Pentru cei care își doresc să fie liberi

Prefață

— Ce crezi? Totul este așa cum ar trebui să fie? m-a întrebat Maria zâmbind, în rochia ei viu colorată, când m-am strecurat pe ușa cochetei sale căsuțe și am pășit înapoi, în lumina strălucitoare a soarelui, printre grămezi de moloz.

Da, chiar era. Pledurile și păturile ei, întinse cu grijă, în linii drepte, aminteau de arta futuristă ucraineană. Cablurile care duceau la generator erau frumos aranjate, iar sticle de apă se aflau la îndemână. O carte groasă stătea deschisă pe patul femeii.

Afară, lângă domiciliul ei metalic — o locuință temporară oferită de o organizație internațională —, pulovere de lână se uscau pe o sârmă de rufe improvizată. Un frumos sertar din lemn, căptușit cu pâslă, se afla pe o bancă, ca o cutie a Pandorei deschisă. Când am complimentat-o, Maria mi-a oferit sertarul în dar. Era o relicvă singuratică a casei ei, aflată chiar în fața noastră, dar din care, după atâtea bombardamente, nu mai rămăseseră decât ruine. Femeia s-a uitat neliniștită la un avion care străbătea cerul.

— Totul s-a întâmplat, a suspinat ea, dar nimic din toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple.

La fel ca fiecare casă din sat, cea a Mariei fusese distrusă în timpul invaziei rusești în Ucraina. Posad Pokrovskie, o așezare de la extremitatea sudică a țării, s-a aflat la limita înaintării trupelor ruse. Este un sat care se întinde printre câmpuri de floarea-soarelui din această regiune fertilă. Armata ucraineană a scos satul din raza de acțiune a artileriei rusești la sfârșitul anului 2022, astfel încât în septembrie 2023, când am ajuns aici, localnicii — sau vizitatorii, în cazul meu — se găseau în deplină siguranță.

Stând pe bancă și ascultând-o pe Maria, mă gândesc la libertate. S-ar putea spune că satul a fost eliberat. Sunt oamenii săi liberi? Cu siguranță ceva teribil a fost eliminat din viața Mariei: amenințarea zilnică a morții violente, ocupația impusă de torționari și de criminali. Dar se poate numi aceasta, chiar și aceasta, eliberare?1

Maria are optzeci și cinci de ani și locuiește singură. Acum, că are mica ei locuință îngrijită, este cu siguranță mai liberă decât atunci când era fără adăpost. Asta pentru că familia și voluntari au venit să o ajute. Și pentru că s-a implicat un guvern de care femeia se simte legată prin votul său. Maria nu-și plânge soarta. În schimb, plânge când vorbește despre provocările dificile cu care se confruntă președintele ei.

Cuvântul ucrainean dezocupare, pe care ea și cu mine îl folosim în discuție, este mai precis decât convenționalul eliberare. El ne invită să ne gândim de ce anume — pe lângă eliminarea opresiunii — am mai putea avea nevoie pentru a fi liberi.

În definitiv, este nevoie de mult efort pentru a aduce o femeie în vârstă în postura de a-și putea saluta oaspeții și de a realiza interacțiunile normale ale unei persoane pline de demnitate. Mi-e greu să mi-o imaginez pe Maria cu adevărat liberă fără o casă adevărată, fără un scaun numai al ei și fără o potecă netedă spre șosea, pentru cadrul ei ortopedic.

Libertatea nu înseamnă doar absența răului, ci și prezența binelui.

SUDUL UCRAINEI ESTE O REGIUNE DE STEPĂ, în timp ce nordul e acoperit de păduri. Vizitând un oraș dezocupat din nordul țării, am avut gânduri similare despre libertate. După ce mi-am lăsat copiii la școli prietenoase din New Haven, Connecticut, am călătorit până la clădirea abandonată a unei școli din satul Iahidne, pe care ocupanții ruși o transformaseră într-un mic lagăr de concentrare. În cea mai mare parte a perioadei în care satul a fost ocupat, rușii înghesuiseră 350 de civili, adică întreaga populație locală, în subsolul școlii — pe o suprafață de mai puțin de două sute de metri pătrați. Șaptezeci dintre săteni erau copii, cel mai mic fiind un bebeluș.

Iahidne a fost dezocupat în aprilie 2022, iar eu l-am vizitat în septembrie. La parter, soldații ruși distruseseră mobilierul. Pe pereți, lăsaseră în urmă graffiti cu mesaje dezumanizante și jignitoare la adresa ucrainenilor. Nu mai exista curent electric. La lumina telefonului meu am coborât în pivniță și am examinat desenele pe care copiii le făcuseră pe pereți. Am putut citi ce scriseseră ei („Nu războiului“). Mai târziu, copiii mei m-au ajutat să identific personajele desenate (cum ar fi un Impostor din jocul Among Us*).

Lângă tocul unei uși se aflau două liste, scrise cu cretă, cuprinzând numele celor decedați: pe de o parte, cei executați de ruși (care, din câte mi-am dat seama, erau șaptesprezece); pe de altă parte, cei care muriseră de epuizare sau de boală (aceștia, din câte mi-am dat seama, erau zece).

În momentul în care am ajuns la Iahidne, supraviețuitorii nu mai erau în pivniță. Erau ei liberi?

O eliberare sugerează o suferință care s-a risipit. Dar adulții au nevoie de sprijin, iar copiii de o școală nouă. Este foarte important că satul nu mai este ocupat. Dar ar fi greșit să încheiem povestea satului Iahidne cu momentul în care supraviețuitorii au ieșit din subteran, la fel cum ar fi greșit să încheiem povestea satului Posad Pokrovskie cu momentul în care bombardamentele de artilerie s-au oprit.

Bărbatul căruia i s-a încredințat cheia școlii din Iahidne a cerut ajutor pentru a construi un loc de joacă. Ar putea părea o dorință ciudată, în mijlocul unui război distrugător. Rușii ucid copii cu rachete sau îi răpesc pentru a-i asimila forțat. Dar absența acestor crime nu este suficientă; dezocuparea nu este suficientă. Copiii au nevoie de locuri în care să se joace, să alerge și să înoate, în care să se antreneze pentru a fi ei înșiși.2 Un copil nu poate construi un parc sau o piscină. Bucuria copilăriei este tocmai de a descoperi astfel de lucruri în lume. Este nevoie de un efort colectiv pentru a construi structuri specifice libertății, atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni.

AM VENIT ÎN UCRAINA în plin război, pe când scriam această carte despre libertate. Aici, subiectul ei este palpabil, se află peste tot în jurul meu. La o lună după ce Rusia a invadat Ucraina, am discutat cu câțiva legislatori ucraineni. „Am ales libertatea atunci când nu am fugit“; „Luptăm pentru libertate“; „Libertatea însăși este alegerea“ — mi-au transmis ei.

Dar nu doar politicienii gândesc astfel. Discutând în Ucraina, în cursul acestui război, cu militari, cu văduve și fermieri, cu activiști și jurnaliști, i-am auzit pe toți rostind iar și iar cuvântul libertate. Interesant mi s-a părut însă felul cum îl foloseau. Cu o mare parte din țara lor sub o ocupație ridicată la nivel de genocid, ucrainenii ar fi avut motive întemeiate să vorbească despre libertate ca despre o eliberare de, ca despre absența răului. Însă nimeni nu vorbea astfel.

Întrebat ce înțelege prin libertate, niciunul dintre cei cu care am discutat nu a specificat eliberarea de ruși. Un ucrainean mi-a spus: „Când spunem libertate, nu ne referim la «eliberarea de ceva»“. Un altul a definit victoria ca fiind „pentru ceva, nu împotriva a ceva“. Ocupanții stăteau în calea sentimentului că lumea se deschide, că următoarea generație va avea o viață mai bună, că deciziile luate acum vor conta în anii următori.

Era esențial să se elimine represiunea, să se obțină ceea ce filosofii numesc „libertate negativă“.3 Dar dezocuparea, eliminarea răului, constituia doar o condiție necesară pentru libertate, nu libertatea în sine. Un soldat aflat într-un centru de reabilitare mi-a spus că libertatea înseamnă ca fiecare să aibă șansa de a-și îndeplini propriile scopuri după război. Un veteran care aștepta o proteză a spus că libertatea ar fi un zâmbet pe fața fiului său. Un tânăr soldat aflat în permisie mi-a spus că libertatea înseamnă pentru el copiii pe care și i-ar dori să-i aibă. Comandantul lor, Valerii Zalujnîi, aflat în sala sa secretă de stat major, mi-a spus că libertatea înseamnă o viață normală, cu perspective.

Libertatea era un viitor în care unele lucruri rămâneau la fel, iar altele deveneau mai bune. Era o viață extinzându-se și crescând.

ÎN ACEASTĂ CARTE îmi propun să definesc libertatea. Sarcina începe cu salvarea cuvântului de la folosire excesivă și abuzivă. Mă îngrijorează faptul că în țara mea, Statele Unite, vorbim despre libertate fără să ne gândim la ce anume înseamnă ea. Americanii au adesea în minte absența a ceva: a ocupației, a opresiunii sau chiar a guvernului. Un individ este liber, credem noi, atunci când guvernul nu-i stă în cale. Libertatea negativă este pentru noi un lucru de bun-simț.

Firește, este tentant să ne gândim la libertate ca la noi împotriva lumii — ceea ce noțiunea de libertate negativă ne permite să facem. Dacă barierele reprezintă singura problemă, atunci totul trebuie să fie în regulă cu noi. Asta ne face să ne simțim bine. Ne gândim că am fi liberi dacă nu ar exista o lume exterioară care ne face rău. Dar este oare eliminarea a ceva din lume cu adevărat suficientă pentru a ne elibera? Nu este la fel de important — și poate chiar mai important — să adăugăm lucruri?

Dacă vrem să fim liberi, va trebui să afirmăm, nu doar să negăm. Uneori va trebui să distrugem, dar deseori va trebui să creăm. Cel mai adesea va trebui să adaptăm atât lumea, cât și pe noi înșine, pe baza a ceea ce știm și prețuim. Avem nevoie de structuri, doar de cele potrivite, atât morale, cât și politice. Virtutea este o parte inseparabilă a libertății.

„Zidurile de piatră nu fac o închisoare/ Nici gratiile de fier o cușcă“ — a spus cândva un poet.4 Uneori o fac, iar alteori nu. Opresiunea nu este doar obstrucție, ci și intenția umană din spatele ei. În Donețk, Ucraina, o fabrică abandonată a devenit un laborator de artă; sub ocupația rusă, aceeași clădire a fost transformată într-un centru de tortură.5 Subsolul unei școli precum cea din Iahidne poate fi un lagăr de concentrare.