editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Ruxandra Câmpeanu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Perspective(s)

Autor: Laurent Binet

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2741-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2891-4

1. Traducere de Luminița Munteanu, Curtea Veche, București, 2006, p. 29 (n.r.).

2. Scrisoarea LVII, adresată lui Lodovico di Bunoarrota Simoni, la Florența, în Michelangelo Buonarroti, Scrisori, trad. C.D. Zeletin, ART, București, 2009, p. 106 (n.r.).

Prefață

La urma urmelor, nu se va putea spune că nu știu să-mi recunosc greșelile.

Aveam vederi foarte bine înrădăcinate în privința Florenței și a florentinilor: oameni rezonabili, bine-crescuți și politicoși, amabili chiar, dar lipsiți de pasiuni, incapabili de tragism și de nebunie. Mie vorbiți-mi de Bologna, de Roma, de Neapole! De ce oare (mă gândeam în sinea mea) își părăsise Michelangelo patria și nu se mai întorsese niciodată? Roma, pe care toată viața a disprețuit-o, s-a dovedit totuși a fi sipetul de care avea trebuință. Și ceilalți? Dante, Petrarca, da Vinci, Galilei! Niște fugari și niște exilați. Florența producea genii după genii, după care le alunga, nu știa cum să le țină pe loc, și uite așa încetase ea să mai strălucească de la gloriosu-i Ev Mediu încoace. Mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea guelfilor și ghibelinilor, dar nu și după aceea, convins fiind că, după 1492, să zicem, după moartea lui Lorenzo Magnificul, orice flacără de pe-acolo se stinsese. Călugărul Savonarola nu numai că ucisese frumosul obligându-l pe Botticelli să-și ardă pânzele. El secătuise gustul pentru ideal reducând idealismul la fanatismul său obtuz.

Ce mai rămânea după plecarea lui Leonardo și a lui Michelangelo? Sau cine, mai bine zis? Nu prea mă interesau alde Pontormo, alde Salviati sau Cigoli, iar Bronzino mi se părea prea sec și prea rece, cu nuanțele lui de porțelan și cu stilul ăla rigid. Niciunul dintre acești manieriști, după părerea mea, nu suporta vreo comparație cu cei din școala de la Bologna și nu dădeam doi sfanți pe Vasari, care ni-i vânduse atât de bine pe pictorii săi florentini. Eu unul îl idolatrizam pe Guido Reni, despre care consideram că adusese frumusețea pe cele mai înalte culmi cu putință pentru muritori. Le puteam recunoaște florentinilor priceperea în privința desenului, dar le reproșam lipsa expresivității. Totul era prea cuminte, prea neted. De fapt, le preferam oricând un olandez, oricare ar fi fost el!

Ei bine, mă înșelam, trebuie să mărturisesc, și a fost nevoie de împrejurările pe care am să vi le istorisesc acum ca să scap de orbirea mea. Fiindcă a vedea înseamnă a înțelege. Spectatorul trebuie și el să-și merite tabloul. Eram un prost, și chiar dacă așa sunt și astăzi, fără doar și poate, măcar să încerc să fac dreptate celei care o merită: Florenței. Căci Florența, la mijlocul veacului al XVI-lea, era un creuzet în care clocoteau pasiunile, dar și un tărâm unde geniile înfloreau — iar una, bineînțeles, o explică pe cealaltă. Stilul, asta-i tot!

Eram, așadar, într-o vizită prin Toscana acum câțiva ani, iar pe când scotoceam printr-o prăvălie din Arezzo după un mic suvenir pe care să li-l duc în Franța prietenilor mei, în loc de cine știe ce statuetă etruscă, un anticar ciung s-a oferit să-mi vândă un teanc de scrisori vechi, îngălbenite de timp. Le-am adulmecat cu neîncredere și am cerut să mă uit peste ele, ca să mă asigur că sunt autentice, lucru pe care negustorul l-a acceptat. La cea de-a treia, am scos punga și am plătit bani grei pentru întregul pachet. Știu bine istoria Italiei din secolul al XVI-lea și cred că lucrurile despre care se vorbește în aceste scrisori, oricât de uluitoare ar părea, sunt perfect adevărate. M-am întors la hotel și am citit dintr-o suflare povestea ce va urma.

Da, despre o poveste este vorba, iar cel care a adunat cu răbdare aceste scrisori, oricine o fi el, nu a greșit îndeplinind această admirabilă, această titanică muncă de arhivar: scrisorile alcătuiesc un tot pe care l-am devorat până-n zori și a cărui lectură am reluat-o dimineața. Mai întâi, am înțeles ce rost avea ca scrisorile să fie strânse la un loc. La sfârșit, am înțeles și ce rost avea să fie ținute ascunse. Căci ceea ce ele dezvăluie este nemaipomenit — în așa de mare măsură și în atâtea privințe, încât numai istoricii vor putea să descâlcească ițele. Eu atâta vreau să spun: gândul că fiecare cititor al acestei corespondențe va trece prin aceleași trăiri ca și mine îmi prelungește întrucâtva starea de stupefacție buimacă pe care am avut-o la încheierea lecturii. Nu există, cred, vreun alt motiv pentru nevoia imperioasă pe care am simțit-o de a o traduce din toscană.

Traducerea aceasta, care a cerut multă atenție din partea mea, mi-a ocupat nu mai puțin de trei ani din viață. La încheierea ei, îmi place să cred că bietele-mi cunoștințe de limba și istoria Italiei m-au ajutat să redau cât mai fidel cu putință măcar spiritul, dacă nu și stilul autorilor acestor schimburi epistolare. Dacă totuși cititorul descoperă vreo greșeală ori dacă se miră de vreo expresie mai trivială, să aibă bunătatea de a se gândi că ele nu sunt poate din vina mea, ori că am procedat astfel fiindcă am urmărit să fac lizibilă o corespondență din veacul al XVI-lea toscan unui cititor străin de astăzi, puțin familiarizat, fără doar și poate, cu o epocă atât de îndepărtată și, aș îndrăzni eu să spun, dată aproape cu totul uitării. Ca să fie mai comod, am modificat indicarea anilor adoptând calendarul gregorian: astfel, când o scrisoare avea drept dată ianuarie sau februarie 1556, știind că Anul Nou florentin începea pe atunci abia la 25 martie, am pus 1557. În schimb, am evitat notele de subsol, care au avantajul de a pune în valoare erudiția celui ce le redactează, dar inconvenientul de a-l readuce pe cititor în prezentul propriei camere. Or, asta este tot ce trebuie să știți: povestea se petrece la Florența, în timpul celui de-al unsprezecelea război al Italiei, care a fost și ultimul.

Totuși, din spirit de caritate, și chiar dacă sunt foarte ispitit să vă arunc în apă fără a vă fi învățat mai întâi să înotați, consimt să vă întocmesc o listă a corespondenților — era să zic a personajelor! —, pentru a vă ușura lectura, lectură care, sper eu, va avea efectul unui lung tablou sau, mai bine zis, al unei fresce de pe zidul unei biserici italiene.

Lista corespondenților

Cosimo de’ Medici: duce de Florența, provenit din ramura cea mai tânără a familiei Medici, ajuns la putere din întâmplare, în 1537, după asasinarea lui Alessandro de’ Medici de către vărul său Lorenzino, zis Lorenzaccio.

Eleonora de Toledo: ducesă de Florența, nepoata lui Ferdinand Alvaro de Toledo, duce de Alba și vicerege al Neapolelui aflat în război cu Franța și cu Roma, în slujba împăratului Carol Quintul și a fiului acestuia, Filip al II-lea, regele Spaniei.

Maria de’ Medici: fiica cea mare a ducelui și a ducesei.

Caterina de’ Medici: regina Franței, soția regelui Henric al II-lea, moștenitoarea legitimă a ducatului Florenței.

Piero Strozzi: mareșal al Franței, vărul Caterinei, fiul republicanului Filippo Strozzi executat de către Cosimo, conducătorul exilaților florentini (așa-numiții fuorusciti), mare dușman și rival al lui Cosimo pentru controlul asupra Toscanei.

Giorgio Vasari: pictor, arhitect și autor al Vieților celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți, sfătuitor apropiat al lui Cosimo, care îi încredințează din ce în ce mai multe lucrări, printre care și uriașul șantier de renovare de la Palazzo Vecchio.

Vincenzo Borghini: istoric și umanist, stareț al Spitalului Inocenților, bun prieten al lui Vasari, pe care-l asistă în redactarea celui de-al doilea volum al Vieților pictorilor.

Michelangelo Buonarroti: sculptor, pictor, arhitect și poet, însărcinat cu definitivarea construcției bazilicii Sfântul Petru din Roma.

Agnolo Bronzino: pictor, fost elev și bun prieten al lui Pontormo, portretistul oficial al familiei de’ Medici.

Sandro Allori: pictor, elev și asistent al lui Bronzino.

Giambattista Naldini: pictor, elev și asistent al lui Pontormo.

Maica Plautilla Nelli: stareță a mănăstirii Sfânta Ecaterina din Siena, pictoriță, adeptă a ideilor călugărului Girolamo Savonarola (1452–1498).

Maica Caterina de Ricci: stareța mănăstirii Prato, savonarolistă convinsă, prietenă a precedentei, căreia îi servește și drept model.

Maica Petronilla Nelli: sora Plautillei.

Benvenuto Cellini: aurar, sculptor și aventurier, autorul unui Perseu din bronz ce tronează alături de David al lui Michelangelo în Piazza della Signoria din Florența.

Malatesta de’ Malatesti: paj al ducelui de Florența.

Marco Moro: meșter vopselar, preparator de culori pentru Pontormo.

Ercole d’Este: duce de Ferrara, tatăl sinistrului Alfonso d’Este, care i-a inspirat lui Robert Browning faimosul poem My Last Duchess.

Giovanni Battista Schizzi: regent al ducatului Milano.

Paul al IV-lea: papă începând din 1555, provenit din marea familie napolitană Carafa, aflat mai înainte în fruntea Inchiziției romane. Dușman declarat al protestanților, evreilor, artiștilor și cărților (creatorul așa-numitului Index librorum prohibitorum). Aliat al Franței împotriva Spaniei. A favorizat, printr-un nepotism lipsit de orice rușine, ascensiunea nepoților săi, ducele de Paliano și fratele acestuia, cardinalul Carlo Carafa, doi neisprăviți a căror poveste am s-o spun poate cândva.

Jacopo da Pontormo: pictor.

Mi se spune că ar trebui să-i mai menționez și pe cei care sunt numiți în scrisorile ce urmează, deși nu au scris și nici n-au primit vreuna. Aceasta, după părerea mea, ar însemna să jignesc inteligența cititorilor, care nu mai sunt niște copii pe care să-i ții întruna de mână.