Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design copertă și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Lok lok og læs

Autor: Yrsa Sigurðardóttir

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2589-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2890-7

Ghid de pronunție pentru numele și cuvintele islandeze

Akranes — A-kră-nes

Alvar Grétarsson — Al-var GRIE-tar-sson

Angantýr Gunnarsson — ANG-an-teer GUN-nar-sson

Ása Bjartmarsdóttir — O-sa BIART-mars-DOT-ir

Berglind (Begga) Mímisdóttir — BERG-lind (BEG-ga) MI-mis-DOT-tir

Bogi Lúthersson — BO-ghi LU-ter-sson

Bói — BO-i

Borgarnes — BORG-ar-nes

Búálfur — BU-al-vur

Dísa — DI-sa

Einar Ari Arason — Einar A-ri A-ra-sson

Ella — E-la

Gerdur — GHER-dur

Gígja — GHIG-ya

Glymur — GLI-mur

Gunnar Sigurdsson — GUN-nar SI-gur-sson

Hangikjöt — HAN-ghi-chiot

Hördur — HUR-dur

Huldar — HUL-dar

Hvalfjördur — KVAL-fior-dur

Hvarf — KVARV

Idunn — I-dun

Ingigerdur (Inga) Jónsdóttir — IN-ghi-GHER-dur (IN-ga) IONZ-DOT-ir

Íris — I-ris

Jónsi — ION-si

Karl — Carl

Karólína (Karó) — Ka-ro-LI-na

Kjalarnes — KIA-lar-nes

Șaufabraud — LO-vra-braud

Lína — LI-na

Lubbi — LUB-bi

Midsandsbryggja — MID-sands-BRI-gya

Midsandur — MID-san-dur

Minna-Hvarf — MIN-na KVARV

Mosfellsbær — MOS-fels-bair

Reykjavík — REI-kia-vik

Reynir Logason — REI-nir LO-ga-sson

Robbi (Róbert) — ROB-bi (RO-bair)

Sævar — SAI-var

Skafrenningur — SCA-fran-ing-ur

Sóldís Sigursveinsdóttir — SOL-dis SI-gur-svains-DOT-ir

Týr Gautason — TIR GO-ta-sson

1. Miercuri

O liniște neobișnuită învăluia ferma de la Hvarf. Nu se zărea niciun semn de viață. Nici măcar cea mai ușoară adiere de vânt nu-i clintea firele de păr de pe cap. Norii de plumb rămâneau nemișcați sau își modificau forma atât de încet, încât de-abia se putea observa vreo schimbare. Karl fu cuprins de un gând straniu: părea că timpul se scurgea mai încet. Opri buletinul meteo de la radioul mașinii. Crainicul începuse să relateze știri despre liniile maritime, menționând diverse zone marine, însă Karl nu era deloc interesat. Singura lui experiență pe un pescador, în tinerețe, îl convinsese să rămână pe uscat pentru tot restul vieții.

Își luă pălăria de pe scaunul pasagerului și ieși din mașină, însă nu și-o puse imediat pe cap, dorind să asculte fără a avea urechile acoperite. Liniștea era deplină: cele mai multe păsări plecaseră de mult, migrând spre sud, la soare, sau apropiindu-se de orașele și satele de la țărm, unde găseau hrană mai ușor. Vocile râurilor și ale pârâurilor erau înăbușite sub poduri de gheață, turiștii stăteau acasă la căldură, iar animalele erau adăpostite în grajduri, ca de obicei pe timpul iernii. Chiar și valurile din fiordul din apropiere păreau reduse la tăcere.

Totuși, familia care locuia la fermă ar fi trebuit să fie acasă, iar până acum ar fi trebuit să se audă ceva, un indiciu cât de mic al prezenței lor. Era puțin probabil ca toți patru să doarmă în mijlocul zilei. Ultima dată când Karl vorbise cu Ása și Reynir, cu mai puțin de o săptămână în urmă, aceștia nu-i spuseseră nimic cu privire la vreo plecare. Întrucât călătoriile erau rare pentru cineva care deținea o fermă, cum știa din experiență, subiectul ar fi fost cu siguranță menționat. În rarele ocazii când își planifica o vacanță, nu se mai putea opri din a vorbi despre asta cu săptămâni întregi înainte, indiferent dacă cei din jur voiau sau nu să audă. Ambele mașini ale familiei erau parcate în curte, îngropate sub straturi groase de zăpadă: un SUV cu suspensie înaltă și o mașină sport mică, folosită doar vara. Cel puțin Karl nu o văzuse niciodată în uz pe timp de iarnă, în perioada de un an și ceva de când familia locuia acolo, ceea ce era de înțeles. El, unul, n-ar fi scos-o prin zăpadă sau pe gheață de teama de a nu ajunge în vreun șanț. SUV-ul era altceva — un vehicul luxos, care aparent costase cât un tractor de top. Karl nu ar fi ezitat să-l testeze pe zăpadă adâncă sau pe polei, ca să vadă dacă-și merită banii. Mașinile extrem de scumpe, precum aceasta, erau o raritate în comunitatea de agricultori. Totuși, nu era o fermă obișnuită, iar locatarii erau departe de a fi fermieri obișnuiți.

O simplă privire asupra clădirilor era de ajuns pentru a înțelege situația. Spre deosebire de majoritatea fermelor islandeze, aceasta se remarca prin spații de locuit generoase și ultramoderne, pe care Ása și Reynir le construiseră pentru familia lor. Acestea erau legate printr-un coridor cu pereți de sticlă de casa rustică tradițională, cu două etaje, care fusese suficientă pentru nevoile foștilor locatari. Noii proprietari aveau însă cerințe diferite. Familia locuia într-o clădire modernă și păstrase vechea casă pentru oaspeți sau pentru personal, deși până atunci avusese puțini vizitatori, iar singurii angajați fuseseră asistenții, care nu rămăseseră prea mult timp. Karl nu îndrăznise să întrebe motivul plecării acestora, dar bănuia că izolarea îi afectase.

Karl nu era arhitect, iar designul clădirilor nu era treaba lui. Chiar și așa, avea opinii ferme despre coridorul care lega cele două case. Clădirile erau într-un contrast vizibil: una reflecta un trecut caracterizat de o cumpătare atentă, iar cealaltă era rezultatul unui exces modern. În viziunea lui Karl, combinarea lor era la fel de nepotrivită ca înhămarea celor doi cai de la fermă la o mașină sport.

O echipă întreagă de meseriași fusese mobilizată pentru renovarea vechii ferme, a grajdului și a altor anexe. Karl nu avea nicio îndoială că ar fi fost mai ieftin să demoleze clădirile vechi și să înceapă de la zero, însă noii proprietari energici își doreau să păstreze cât mai mult din aspectul original.

Casa nouă era complet diferită. Designul ei nu aducea niciun omagiu culturii agricole islandeze sau istoriei locale. Dimpotrivă, casa era vastă, cu tavane înalte și impunătoare. Nu exista nimic discret sau economic în stilul și în construcția casei. Deși majoritatea structurii era din beton, în spate — ascunsă privirilor din curte — se afla o mare cameră cu pereți din sticlă, care găzduia o bucătărie de dimensiuni industriale și o zonă cu șemineu, dedicate gătitului, servirii mesei și relaxării. Noii proprietari îi explicaseră lui Karl că fusese concepută ca un spațiu în care să poată găti, să poată mânca și să se poată relaxa în… mijlocul naturii. El doar încuviințase, gândindu-se că erau genul de oameni dispuși să plătească o avere pentru a sta într-o bulă de sticlă în mijlocul unei mlaștini, pentru același scop. Nu reușea să înțeleagă, preferând să experimenteze natura fără nicio barieră — fie ea și transparentă.

Cuplul locuia aici de mai bine de un an împreună cu cele două fiice ale lor. În acest timp, Karl își schimbase considerabil părerea despre ei. Nu-i mai vedea ca pe niște oameni cu mai mulți bani decât bun-simț. Deși încă nu înțelegea pe deplin ceea ce considera a fi schemele lor ciudate, îi simpatiza. Era greu să nu îi placă. Soția, Ása, era adorabilă — mereu dispusă să râdă de ea însăși și de eforturile sale de a se adapta la noile circumstanțe. Soțul ei, Reynir, nu era la fel de sociabil și adesea părea puțin distras, dar se dovedea a fi onest.

Observând suprafața neatinsă a zăpezii, Karl își dădu seama că nimeni nu traversase curtea de când ninsese abundent, cu o zi înainte. Pe măsură ce se apropia de ușa din față, își dădu seama că lucrurile nu stăteau chiar așa. Urmele duceau de la casa modernă spre mica șură unde erau adăpostite câteva animale domestice, cu excepția găinilor, care se aflau în cotețul din spatele noii clădiri. Faptul că animalele fuseseră hrănite indica clar că familia era acasă. Dacă ar fi plecat, l-ar fi rugat pe unul dintre vecini să aibă grijă de fermă, iar în acest caz, urmele ar fi dus de la parcare spre șură, nu de la casă. În plus, Karl presupunea că el și Ella ar fi fost cei aleși, deoarece nu era prima dată când îndeplineau această sarcină pentru Ása și Reynir.

Cu toate acestea, de aproape o săptămână, nimeni nu mai primise vreun semn din partea familiei. Din acest motiv venise Karl. Trecuse pe-acolo și cu două zile în urmă. Pe măsură ce se apropia de ușa casei, un lătrat puternic răsună dinspre șură, urmat imediat de un alt lătrat, ascuțit, din aceeași direcție. Erau cei doi câini ai familiei — un border collie și o potaie micuță, care-i amintea lui Karl de smocurile de lână de oaie rămase uneori agățate de gardurile din sârmă ghimpată. Data trecută, când Karl trecuse sperând să găsească pe cineva, câinii făcuseră la fel de multă gălăgie, însă din interiorul casei. Câinii erau prietenoși, fără alt scop evident în viață decât acela de a fi animale de companie. Uneori erau lăsați liberi în curte pentru a-l întâmpina la sosire, însă de astă dată, închiși fiind, reacționaseră la vizitator ca orice câine — lătrând. Nu însemna neapărat ceva. Totuși, era ciudat că nu erau nici în curte, nici în casă. Karl nu-și amintea să-i mai fi văzut vreodată închiși în șură.

Instinctul îi spunea că era ceva în neregulă, iar el învățase să nu ignore acest sentiment. Niciodată nu-l dezamăgise, din câte își amintea.

Se opri în fața ușii principale, neobișnuit de mare, ezitând pentru o clipă înainte de a bate.